CAIETUL VERDE - Volum de poezii de Ion Pillat.
Editia princeps este publicata la Editura Cartea Romaneasca, in 1932.
Aceasta prima versiune a volumului, marcata de fascinatia pentru clasicismul antic grec, va fi restructurata ulterior de catre autor, care transfera "poeziile eline" (Asfodela, Hellada, Insula, Pastor ionian, Centaurul balrin) in volumul Tarm pierdut (aparut in 1937), ataseaza poemele Baltic biblic si Baltic de seara la volumul Balcic (1940) si pastreaza cele citeva traduceri, inserate initialin editia din 1932, pentru un volum separat.
In aceasta formula revazuta, Caietul verde va mai fi publicat in 1934, 1936 si 1944, in editia definitiva ingrijita de autor.
Contextul modificarilor profunde, de structura, ale literaturii romane interbelice, modificari ce sunt resimtite cu precadere in domeniul poeziei si sunt caracterizate de Ov. S. Crohmalniceanu in termenii unei "mutatii de sensibilitate" (dublata, in opinia criticului, de fenomene precum obsesia sincronismului, cita-dinism, tehnicism, reificare etc), contextul acesta se regaseste din plin in poemele Caietului verde pillatian, volum de o importanta speciala in contextul operei poetului, intrucit inaugureaza ultima etapa de creatie a acestuia, facind tranzitia intre perioada traditionalista si cea neo-clasica (ce cuprinde, pe linga Caietul verde, volumele Scutul Minervei, Poeme intr-un vers. Tarm pierdut, Balcic si Umbra timpului). In aceasta ultima zona de creatie, lirica lui P. se clasicizeaza efectiv, caracterizata fiind de interiorizare reflexiva, rilkeanism, cultul formei perfecte, precum si de o sacrificare a spontaneitatii in favoarea "gratiei exemplare", exprimind o "experienta vitala, fundamental ontologica, din nevoia unei acordari la o sensibilitate universala" (ibid,). Doua sunt, in opinia lui Cristian Livescu, marcile fundamentale ale ultimei etape de creatie pillatiene in genere si ale volumului in speta: pe de-o parte, "consolidare pe alte lagasuri a cultului 'stramosilor', prin largirea (complicarea) simbolisticii regresiunii", iar pe de alta parte "abstractizarea progresiva a "casei amintirii" (din etapa traditionalista, n.n. C.T.), care e mistuita de simbolul superior, pe scara arhetipala, al unei Genitrix creatoare pur cosmica". O absorbire, asadar, programatica, de catre simbolul marin si insular, o inglobare in simbolul venusian, reductibilitate in virtutea careia, crede comentatorul, "marea preia // virtutile avute anterior de lacasul intimitatii infantile, inclusiv acela al activarii memoriei si al contactului cu "stramosii"" (ibid.).
O obsesie pentru "poezia pura" (categorie tipic modernista), pentru "fluidul poetic" eliberat de sentimentalism, este de asemenea decelabila in versurile Caietului verde, facind loc nolatiet de o factura analitica (desi liricizata, desigur) sau discursului livresc de buna calitate. Un atare complex de modalitati este vizibil inca de la primele poeme ale volumului, grefate pe o tema clasica a temporalitatii liniare, traseu al degradarii progresive, o efigie, in fond, a "mutatiei valorilor ontologice", in urma careia solutia ce ramine este aceea a memoriei ca stoc de senzatii, sentimente si imagini (Stante pe un motiv de Ronsard). Daca, in "amintirile despre viitor" din stante, procedeul implicit este acela al ,feed-back"-uii, intr-un poem precum Mortul (dedicat, in editia princeps, lui Vastle Voiculescu) temporalitatea este vazuta ca si ciclicitate, semnul thanatic aflindu-sc convertit intr-unui maieutic, caci "moartea in sinul naturii /.,./ e senina" (afirma Ov. Papadima), intrucit ea e "prefigurarea unei renasteri".
Momentul initial al poemului este acela al deschiderii lumii (imagistica este una a to-posului mitic, pictural, arcadian etc.) catre soare; pe fondul acestei deschideri isi desla-soara trama idila pastorala cu eroi conventionali ("Ciobanul nalt in cusma brumarie" si "Maria lui // cu par balai si trup subtire-n mlada // Parea asa un brad si un mesteacan/ Cu crengile unite de furtuna"). Ocurenta thanaticului in segmentul idilei este extrem de scurta, sub raportul economiei textului ("un trup de om cu ochii plini de ceata"), rezervat fiindu-i finalul meditativ, fara accente dramatice insa, perfect echilibrat. De la ipostaza thanatosului ca imagine necesara configurarii ipostazelor existentiale ale fiintei, eul poetic evolueaza catre un joc al mortii si al dublului din "oglinda" in regim simbolic, ji-nind de data aceasta de un traseu al cunoasterii. Fata reflectorizanta ("Ovalul pur ca un obraz de fata"), descoperita "in tacere", "intr-un conac parasit" (aluzia poesca este evidenta), devine sursa cautarii de sine in adin-curile funiei ("Rasai din vremi pe ape jucausa/ atit de viu si totusi mort de mult"), un traseu memorial exprimai ca joc subtil al existentei - nonexistentei ("umbra umbrei o ascult"), generind un dialog (ratat) cu propriul eu ("Sunt eu, sunt eu, esti tu de altadata./ Ecoul ce azi nu poate da cuvint"). Postura contemplatiei estetice (similara aceleia a lui V. Alecsandri), gest firesc al unui subiect cautator de "lirism pur", nu lipseste poemului pillatian, eul imaginind pentru sine (la modul optativ) un paradis pastoral rococo, intr-o Arcadie (aproape) cosbuciana, solara, cu "miei priori - tot ingeri albi, plapinzi si goi", in care "soarele de-amiaza sa arda aur greu", intr-un proces al mimarii (culte) a credintei folclorice (De-o fi sa fie raiul).