Tanarul student la chimie, Emanuel, personajul principal al romanului, se prezinta la un medic pentru o investigatie medicala de profunzime, in vederea confirmarii unui diagnostic.
Chiar inainte de aflarea rezultatului investigatiei, in momentul in care acesta trebuie sa stea intins pe canapea are in mod premonitoriu revelatia bolii sale. Monologul interior al personajului, ("Pentru ce era el acolo intins pe masa, pentru ce?", "Ce insemnau toate acele aparate? Desigur ca nu erau facute pentru oamenii sanatosi"') gesturile insesi pe care le face in interiorul cabinetului doctorului, greutatea de a se dezbraca, dublata de impresia de stranietate a lucrurilor din jur sunt elemente care confirma psihologia omului bolnav. Acuitatea senzatiilor este consecinta exacerbarii sensibilitatii in caz de boala, insa trebuie remarcat ca acestea sunt marci evidente ale unei constiinte lucide. Notatia naturalista si acuitatea perceptiilor tradeaza faptul ca, desi inca nu are confirmarea bolii (pe care o va confirma opinia-expert a medicului), iminenta acesteia incepe sa-i altereze rand pe
rand perceptiile.
Confirmarea bolii sale (tuberculoza osoasa) este urmata mai intai de reactia rationala a tanarului, care incearca sa inteleaga modul corporal de existenta de pana atunci ("Si atunci cum de nu m-am prabusit pana acum stand in picioare, de vreme ce insasi axa de sustinere a corpului e rupta"), insa aceasta este dublata imediat de senzatia de vid, de goliciune si perisabilitate a corpului sau.
In acelasi timp, reminiscenta imaginii soarecelui pe care il vazuse umbland zapacit pe podea permite identificarea cu acesta pana "in cea mai marunta atitudine" si confirma in acelasi timp dezechilibrul pe care-l provoaca. Derutat complet de noua conditie a corpului sau, personajul este strabatut pentru un moment de gandul sinuciderii, insa acest gand nu reuseste sa-l domine.
O data cu primirea alternativei vindecarii in cazul internarii in sanatoriul din Berck, Emanuel trece parca intr-o alta lume, ce se redimensi-oneaza in fata unui "erou" al bolii. Universul, datele imediate ale acestuia se modifica, isi pierd consistenta: "Acum pasea in aceasta lume un Emanuel bolnav, cu o vertebra roasa, un nenorocit in drumul caruia casele se dadeau cu frica la o parte. Umbla pe trotuar moale ca si cum ar fi plutit pe consistenta asfaltului". Are impresia ca universul se transforma din stare solida in stare lichida si il absoarbe, il inghite in lichidul sau. Aceasta obsesie se regaseste si la alte personaje, fiind un element definitoriu al scrisului lui Blecher.
Confirmarea bolii are consecinte si in planul sentimental al personajului, intrucat, pentru a pleca la Berck, el trebuie sa renunte la iubirea domestica si cuminte a Colettei, fata de la pensiune.
Un alt moment al constientizarii bolii este acela in care el, cel bolnav, simte cum se reflecta in ochii celorlalti (tatal, cei apropiati lui). Treptat, constientizarea starii de boala capata conotatii morbide. Batranica in doliu cu care vorbeste inainte de a se urca in tren aduce in mintea tanarului posibilitatea mortii.("Se spune ca la Berck un abces deschis e o poarta deschisa mortii''). La un nivel simbolic al textului, interventia batranei echivaleaza cu rolul initiatic al Cerberului infernal, iar plecarea la Berck poate fi asimilata cu o coborare a personajului in infern. Vederea paturilor cu roti pe care stateau intinsi bolnavii, creand ambiguitatea intre sicriu sau targa, fata pudrata a directorului, amintind de vechiul ritual de inmormantare la unele popoare, parcurgerea culoarelor spitalului asemanatoare labirintului sunt argumente concludente in favoarea unei astfel de interpretari.