Caracterizarea lui Gheorghe Palada - personaj in romanul Istorii de MIRCEA CIOBANU referat





Gheorghe Palada - caracterizare

E greu de urmarit un personaj ca Gheorghe Palada, in jurul caruia se tese intreaga structura epica a romanului-fluviu Istorii: roman de moravuri si medii, roman al unor familii ("case"), roman al unui personaj, roman de sugestie mitica si simbolica. Titlul Istorii contine toate aceste semnificatii: de evocare, de relatare a unor fapte si evenimente databile, de configurare a unor intamplari, patanii si personaje cu talc. Dificultatea abordarii romanului, dar si a personajelor sale, vine tocmai din faptul ca acesta poate fi interpretat atat in cheie realista, cat si mitica sau parabolica (exista un atemporal in intamplari si personaje). Putem sustine, o data cu Dan Culcer, ca romanul evolueaza "dinspre textul epurat de istorie spre istorit'.

Cel putin pentru primele doua volume, exista o dipunere identica: fiecare volum are trei parti, prima si a treia parte revenindu-i lui Palada, partea a doua - Logofetesei. Asta poate sugera faptul ca, desi personajul central este Gheorghe Palada, lui i se opune, tot atat de puternica si autoritara. Logofeteasa - cei doi intruchipand moduri de existenta total diferite. Rationalitatii despotice si inflexibile i se opune intelepciunea naturalului intuitiv, tinerii sub control a tot ce devine sau se face i se opune intelepciunea lui "lasa-l sa fie asa cum este", pentru ca, la urma urmei, totul are un rost si oricum exista un principiu ordonator.

In timp ce Gh. Palada este vointa care dispune de ceilalti ca Dumnezeu insusi, fara a tine cont de nevoile si vrerile lor, Logofeteasa, moasa sublima, este doar agentul, nu neaparat al Dumnezeului celui bun, ci, cateodata, al fortelor tenebroase din univers si din om. Deopotriva firi puternice, "din aceeasi plamada", pe Logofeteasa Palada "era dornic s-o intalneasca, dar daca s-ar fi putut nu fata in fata; daca s-ar fi putut - prin mijlocirea unei perdele, ca sa nu fie nevoit sa-i ocoleasca privirea". Logofeteasa este viata insasi, in toata complexitatea ei, viata pe care Palada n-o poate aborda fatis, acceptand-o asa cum e, mereu schimbatoare, imposibil de fixat. Acesta e talcul istoriei despre pictorul care se confrunta cu fizionomia atat de mobila a unui model, incat se vede nevoit sa i-o picteze printr-o tesatura transparenta, obtinand o "imagine nemaisupusa schimbarii"". Numai ca, in timp ce Palada nu are un sentiment de culpa facand lucrurile si oamenii sa se conformeze unor tipare de el impuse, pictorul traieste remuscarea de a fi tradat unicitatea, viul. Caci cel mai adesea Palada, daca nu alunga in uitare faptele care-i ridicau semne de intrebare prin prezenta lor, atunci prefera sa priveasca viata prin intermediari din cauza "neputintei acestuia de-a primi pieptis mesajele vietii". A se vedea in acest sens scena de la carciuma (voi. III), cand il pune pe Miron Rosescu sa relateze ceea ce se intampla in spatele sau, fara ca Palada sa se intoarca macar o clipa pentru a vedea cu propriii-i ochi ceea ce se petrece.

Se poate specula pe seama numelui celor doua personaje. Gheorghe este ucigatorul de balauri, simbol al raului, al fortelor intunecate, al tendintelor demoniace din natura si din om. Dar balaurul (dragonul), ca simbol ambivalent, intruchipeaza si principiul activ si demiurgic, cu care in Ioc sa se identifice, Palada i se substituie (Palada este ateu, iar discutia despre Dumnezeu il irita "ca si cum i s-ar fi propus un r/W). Prea tarziu intelege ca puterea lui tine "de sfera intunecata a stigmatelor". El nu e un adevarat Sfant Gheorghe. "Eul nu poate sa triumfe decat atata vreme cat si-a stapanit si asimilat deja umbra", citim in Dictionar de simboluri Acesta e cazul Logofetesei, nu al lui Palada, cel care vrea sa elimine din sine si din ceilalti toate impulsurile omenesti. Celalalt nume al personajului principal trimite la Pallas Athena, zeita razboinica, vesnic in stare de veghe, caci nici o perfectiune nu este definitiva, protectoare a culmilor, acropolelor, palatelor si oraselor (zeita pallada) intruchipand inteligenta activa si ingenioasa, inteligenta fara mistere sau misticism, citim in acelasi Dictionar de simboluri Palada intruneste aceste insusiri si in calitatea sa de constructor.

Cat despre Logofeteasa, numele ei era de fapt Anghelina, din grecescul angelos = trimis, sol, sugerand rolul deosebit pe care il ocupa in randul semenilor, cel de misionar, ca si inginerul Rosescu, cu sarcina de a indrepta ceea ce altii, din nepricepere sau din rautate (cazul Sisei), au dereglat in mersul lumii. Si porecla, Logofeteasa, trimite la logofat = mare dregator in ierarhia boiereasca, si sef al cancelariei domnesti, dar si la logos, la intelepciunea suprema care guverneaza lumea.
In primul volum al romanului, in primul si al treilea capitol (asa cum deja am mentionat), Gh. Palada este surprins in timpul Revelionului din 1959, cel de-al doisprezecelea revelion petrecut cu aceiasi oaspeti, mereu aceleasi sase perechi, la acest ultim revelion, prin moartea Elvirei Filipescu, ramanand doar unsprezece persoane. "Ca sa se desparta, macar in noaptea dintre ani. de toate grijile, gasise de cuviinta ca este bine sa se inconjoare de straini. Rudele, ca si putinii lui prieteni, l-ar fi constrans sa se gandeasca la lucruri apropiate de sine - pe cand cu acesti pe jumatate necunoscuti se simtea in largul lui". Asistam, de fapt, la o relatie de confruntare, de dominare a oaspetilor. Paiada exercita asupra invitatilor sai fascinatie si, totodata, teama. "Ce-am gresit, Doamne? () Ce i-am facut de ma priveste asa?" - se intreaba, de exemplu, Leon Pascal. Acest ultim revelion avea sa fie unul diferit de celelalte. La interventia lipsita de tact a amfitrionului, Anghel Filipescu are un atac care parea fatal.

In timp ce invitatii adunati in jurul acestuia asteptau salvarea, Paiada o confisca pe frumoasa Iana Pascal, posedand-o in prezenta nestiuta a sotului ei. Iana Pascal il tenta de mult, dar simtind-o incapabila sa se apere nu abuzase de ea pana acum pentru ca s-ar fi simtit ca "jefuitorii mai slabi de fire decat insesi victimele lor". O fisura s-a produs in armura eroului, prin care navaleste eul refulat, fiinta instictuala atat de dispretuita, care pentru Paiada se identifica cu "duhoarea de subsol a Filipesculiu". Puterea lui Paiada a stat in stapanirea de sine. Tot esafodajul construit de Paiada se prabuseste cand isi pierde cumpatul. Boala si moartea, nebunia si abjectia navalesc in viata sa sub chipul epilepticei Dina si al sotului acesteia, Spiru Albarchi.

In al doilea volum al romanului il gasim pe Paiada retras in camera sa intr-o noapte de veghe, dupa ce-si alungase brutal oaspetii de la ultimul festin al Puterii, poate si al vietii sale - ospatul de Anul Nou.

In aceasta camera aproape ostila, cea mai batrana din toata casa (nu fusese niciodata renovata), zace "marele Paiada", bolnav de singuratate si moarte, rasfoind documente de familie si scrisori, rememorandu-si trecutul, pentru a constata ca de fapt nu-i apartinuse niciodata nimic, nici casa, nici Maria, nici copiii, nici macar intamplarile pe care le-a provocat el insusi. Este singura noapte in care eroul nostru se intalneste cu sine, pana acum absorbit doar de spectacolul puterii. Ar vrea ca pentru ultima data sa nu-l invinga somnul, sa vegheze pana la capat pentru a lua o ultima hotarare, ca sa se rupa de toate iluziile care l-au inlantuit pana acum. Nu va reusi. ii revine de cateva ori in minte parabola generalului care plange deoarece a vazut inca inaintea bataliei moartea, parabola spusa de domnul Mavrichi. Locuinta si clanul Mavrichi reprezentau pentru Paiada tentatia "unei suspecte nevoi de retragere spre origini". Aici tacuse destainuiri, se marturisise fara jena, si "in febra acestui fel de a lua cunostinta de sine, inexactitatile se inmulteau". Vazand in cunoasterea celuilalt "indiciul unei tentatii promiscue", isi facuse inca de atunci "principiu de viata din refuzul oricarei partasii cu semenii".


intregul roman este ma
rcat de starea de criza si agonie a lui Gh. Paiada. Chiar iubirea lui pentru Maria, intr-o vara la Mostistea, fusese tot agonica, de ea amintindu-si cu rusine, ca de o slabiciune de neiertat, pentru ca "climatul trairii prin celalalt nu era insa si climatul fapteC Pentru a-si invige aceasta slabiciune a pus zidarii sa darame cula Glogovenilor, - culme a tradarii de sine in ceea ce-l priveste pe un constructor - , pe care i-o cumparase Mariei, un mod simbolic de a se elibera de fascinatia care inlantuie: "numise iubire ceea ce de fapt era freamatul marsav al omului aceluia despre care crezuse ca locuieste in fiece faptura, numai intr-a sa nu". Paiada s-a lipsit de iubire si de climatul comuniunii cu semenii tocmai pentru a nu fi "un locuitor intr-o casa de lut", adica "un supus al mortii, un muribund". Puternicul general care plange in preajma unei batalii decisive la gandul ca oricum peste o suta de ani nici unul dintre razboinicii sai nu va mai fi nu-i poate servi de model, gandea el in momentul acela. Nici o slabiciune nu-si poate permite. Nici o fiinta si nici o intamplare inexplicabila nu pot sa-i tulbure sufletul: "Trebuie sa fie pe lume macar un singur unghi nesupus modificarir. intalnirea cu sarpele din 1947, cand se intorcea de la inmormantarea lui Rosescu, deci in urma cu doisprezece ani, era o astfel de intamplare inexplicabila, la care refuza sa mediteze si de amintirea careia considera chiar atunci ca trebuie sa se scuture cat mai curand.
Si totusi in timpul acestei crize Paiada descopera faptul ca "omul are vocatia fericirii", fericire pe care el si-a refuzat-o intreaga viata, ca sa descopere prea tarziu ca de fapt nimic nu i-a apartinut cu adevarat si ca viata sa a fost o continua asteptare intr-o anticamera care dadea in alta anticamera, care la randul ei era anticamera altei anticamere etc, ca in visul de la finele primului volum. Paiada are prilejul sa reflecteze "despre putere si despre iluziile acesteia" (I. Vlad).

A trait iluzia ca este un om liber si descopera ca era captiv, in masura in care, in familie, ca si pe santier, "cati i se incredintasera tot atatia ii dadusera mult putinul puterii lor de viata", facandu-l raspunzator de ceea ce li se intampla. incepand cu mama Bela, vaduva cu patru copii si cu o avere semnificativa, careia, inca un adolescent, i-a infranat sexualitatea cu asprimea ambigua a unui fiu despotic si a unui sot inselat, si continuand cu fratii sai, pe care i-a trimis la scoli, i-a tinut in subordinea sa pe santierele pe care lucra, le-a oranduit existentele private, sau cu sotia sa. Maria, careia i-a refuzat nu doar caldura omeneasca, ci si dreptul de a fi ea insasi (refuzandu-si-le de fapt si siesi). Ce sa mai vorbim de copiii sai, fata de care are o atitudine de-a dreptul de renegare.

Refuzul de a-si trai viata lasandu-i si pe altii sa si-o traiasca ii face pe ceilalti prevenitori: "Cand nu ridica el o panza despartitoare spre lume, o ridicau altii", ferindu-se de puterea lui. Dar asta nu-l impiedica sa si-o exercite in continuare. Nimeni nu mai comunica cu nimeni. Puterea este oarba, vrea sa sugereze autorul. Spectacolul ei, destul de inocent, fara crime si acte de violenta, este agreabil in ordinea eficientei sociale. Palada isi ajuta intr-un fel sau altul familia, da siguranta zilei de maine oamenilor din subordinea sa (mai ales in timpul marii secete), chiar daca ii condamna la supunere absoluta si chiar la o existenta de lagar, construieste edificii publice impunatoare etc.

Gh. Palada, cum afirma Comei Ungureanu, "traieste o libertate amnezica - izbutind sa-si scoata faptele de sub orice control moral". Asa se explica faptul ca Palada, desi isi presimte moartea, actioneaza de aceeasi maniera iresponsabila. Violul lanei a reprezentat doar inceputul unui lant de intamplari care nici vorba sa insemne o tentativa de indreptare a lucrurilor.

Volumul IV din Istorii o confirma. Palada plecase de acasa hotarat sa nu se mai intoarca. Trecand pe la casa Pascal, Iana la randul ei isi paraseste domiciliul conjugal, fara ca Palada sa aiba o intentie precisa in ceea ce o priveste. Vizita la casa fratelui Stefan, caruia ii cere banii imprumutati candva pentru casa, declanseaza o criza de proportii. Imaginea nedreptatitei mame Bela, care in fond nu s-a recasatorit crescandu-si copiii cu tot devotamentul, si careia e nevoit sa-i recunoasca o singura meteahna, nu-i provoaca procese de constiinta. inregistreaza doar cu uimire faptul ca, gandindu-se la mama Bela, o vede altfel, fara ca prin aceasta s-o absolve de vina ei, iar siesi sa-si impute vreo vina. isi reproseaza doar faptul de a se fi marturisit lanei, in legatura cu mama Bela, descoperindu-se, devenind vulnerabil: "mai putea sa fie sigur ca nu a fost, cum se pomenise marturisind, un fiu gelos si trufas, un fiu netrebnic, caruia nu zadarnic i se spunea, de rubedeniile raposatului, nebunul Belii?" Marturisindu-se, doar siguranta de sine i se clatina. Nu-si reproseaza nici sinuciderea inginerului Miron Rosescu, omul la care a tinut cu adevarat, pe care ar fi putut sa-l salveze. Mai mult decat atat. intelegand intentia sinucigasa a acestuia, n-a facut tot ce-i statea in putinta ca sa-l impiedice, si inca, printr-un bizar acord, au aranjat ca lucrurile sa se petreaca in prezenta unui martor, astfel incat Palada sa fie absolvit din punct de vedere legal.

In fond, nu e sigur ca Palada n-a incercat sa scape de un martor incomod, caci Rosescu "vazuse ceea ce nimeni n-ar fi trebuit sa vada si nu-si scosese ochii - in schimb murise." Erau vremuri tulburi, cand noul regim comunist culpabiliza cu intentie inocenti vulnerabili de felul lui Rosescu. Puterea nou instalata calca peste cadavre pentru a se impune. Astfel ca puterea lui Palada devine o componenta a acestei puteri corupte si corupatoare. Onestul constructor Palada isi tradeaza menirea si de asta data acceptand sa ridice halele de la Timisoara, desi era constient de eroarea din proiect. "Totul e sa nu te gandestr, afirma cu seninatate si raceala, cand Rosescu la randul sau constata eroarea. Din aceasta afirmatie isi facuse un principiu de viata, util de altminteri, caci in momentul in care "cedase ispitei si privise la amanuntimile propriei existente: stiinta de a trece pe langa sine si pe langa ceilalti il parasise", si sfarsitul se dovedeste aproape.

Volumul al cincilea il surprinde pe Palada in plina agonie. E cea de-a treia zi de An nou si o parasise pe Iana in camera de hotel unde trasesera pornind-o la intamplare, manat de "frica de-a nu muri langa o femeie straina'. Agonia sa se petrece pe strazile orasului sau prin incaperile labirintice ale institutului unde lucreaza. Mai dureros decat sentimentul ca a trecut pe langa o implinire omeneasca, ducand "viata tuturor celor ce pot sa-si gaseasca pacea in lucrurile marunte si la indemana"(V, p. 227), e sentimentul ca si-a tradat menirea de constructor.

In vechime cei din bransa se conduceau dupa legi nescrise care impuneau o existenta ascetica si castitate. El n-a tinut cont de asa ceva, desi unul dintre profesorii sai, intuindu-i incapacitatea de a duce o viata de familie, i-a sugerat s-o faca, crezandu-l castigat pentru tagma constructorilor. N-a fost nici macar un adevarat mester Manole, daca un adevarat om n-a fost. Palada, marele Palada, traieste autonegarea totala.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani