Stefan Pintea - caracterizare

Stefan Pintea este emblematic pentru personajele principale create de Augustin Buzura, cu atat mai mult cu cat este interesantul exponent al unei noi clase sociale (lumpenproletariatul), creata dupa industrializarea fortata din anii comunizarii Romaniei. Datele initiale de la care evolueaza Pintea le aflam pe parcursul primelor capitole: fiul unui miner (deci cu origine sociala "sanatoasa", agreata de regim), paraseste facultatea, dintr-un impuls interior al neacceptarii statu-quo-ului social. Oamenii care-l inconjurau, mentalitatile, psihologia sistemului politic si mai ales etica sociala il fac sa-si dea seama de impasul in care a ajuns - deodata, parca - lumea. Compromisurile pe care le fac unii si altii si care par a-l afecta pana la dezgust ii ofera firul slab al intuitiei adevarului in momentul in care vede efectele inundatiilor catastrofale care se abat asupra casei natale, pe care o si distrug.
Scena confruntarii eroului cu realitatea needulcorata, cu care nu era obisnuit, este savuroasa in carte, mai ales ca scriitorul insista pe detalii ce, la nivel simbolic, sugereaza dualitatea mortii cu renasterea: cadavre de animale duse si aduse de ape printre oameni care muncesc sa restabileasca o normalitate anume. Aceasta diferenta, dar mai ales sentimentul imperios al solidaritatii cu care este confruntat dintr-o data si care il face sa raspunda, il ajuta sa-si dea seama de hipertrofia realitatii si de trauma pe care o produce in constiinta lui. Se declanseaza un amestec nedefinit de vinovatie fata de parinti, fata de sine, de lume. Nesiguranta metafizica nu e doar o hiperbola, ea este incercata si in prezentul naratiunii, in orasul nordic in care Stefan Pintea - tanar proletar coborat din motivele mentionate mai sus la munca revigoranta, de jos - lucreaza la o otelarie, adica "se califica la locul de munca".

Cu o furie reprimata pana atunci in lungi si retorice dialoguri pe teme existentialiste. Stefan Pintea se deda muncii si relatiilor cu prietenii, cu care trece prin situatii cu valoare exemplara pentru cititorul tanar, neinitiat. Iese intarit din aceste situatii cu finaluri neasteptate. Caracterul sau puternic, ironic, nesupus, liber si complicat il face sa devina lider al noii generatii de otelari din orasul nordic intens poluat, numiti oraseni doar pentru simplul fapt ca stau la un camin de nefamilisti si "se distreaza" in lungi episoade bahice, in timpul liber.
Cunoaste o femeie casatorita - Lena - si, prin urmare, intra in triunghiul conjugal: se indragosteste rapid, dar ramane mereu lucid, din cauza problemelor sale pe care le complica voit la nivel psihic. Relatia lor e ciudata -cand se iubesc cu frenezie, cand au dialoguri divergente, in care primeaza gustul reciproc pentru (auto)analiza. Mereu ei dezbat obsesii reale sau imaginare, pe care le amesteca mereu si mereu, si ar fi o buna pista de lectura in a vedea personalitatea Lenei ca un alter-ego al lui Stefan Pintea. Lucrurile grave despre care el vorbeste au tendinta sa-l striveasca (dar au grija sa-l anunte). Iar lui i se pare, si judeca asta cu deosebita inteligenta, ca traieste intr-o lume a raului in sens ontologic, incapabila a imagina, deocamdata, efectele unei teorii melioristice. Desi prietenii personajului principal muncesc cat zece pentru bunastarea personala, toti, si Pintea nu mai putin, au o ucigatoare atitudine mefienta fata de colectivitate, pe care Pintea si Lena o descriu ca pe o turma tacuta, abrutizata de frica, de mediocritate si de alcool. Ei doi, si poate si Visan, un personaj oarecum original, resping cu fermitatea specifica noilor generatii ceea ce cred ei ca genereaza raul social despre care atata vorbesc. De fapt, si ei doi si ceilalti sunt ipostaze nuantate ale lumii in care traiesc, caci raul din ei (ascuns cu insistenta de fiecare personaj sau de narator) se subsumeaza raului mai general care, spre final, ii modifica semnificativ.

Pintea este obsedat de adevarurile totale si eteme ale lumii, vazute in latura morala a lor. De aici tonul confesiv, crispat, final parca. Subiectivismul lui provine din trairea intensa a vietii, pe cont propriu, amestecata cu vocatia sacrificiului manifestat in grade diverse de intensitate. E drept ca usor i se poate ghici si o vocatie a ratarii, specifica oamenilor alesi de destin, care-i da, astfel, un aer de credibilitate functionala.

Schimbarea mediului social nu este decat un refugiu temporar, unde va gasi aceleasi probleme din facultate, dar de o meschinarie mai evidenta si mai suculenta. Fuga lui de social si de sine devine, cam la jumatatea romanului, o continua alergare, tentativa de evaziune dintr-un spatiu inchis, pentru ca isi da seama ca oamenii sunt aceiasi, compromisurile devin tot mai greu suportabile de catre constiinte oricum ratate, iar trairea vietii este un lant de nenumarate esecuri pe care individul le complica voit. Relatia cu Lena nu e decat una dintre obsesiile lui, care-i adancesc trauma si mai tarziu esecul constiintei. Luciditatea lui - in linia existentialismului livresc declansat in perioada interbelica - este convertita in probleme de adaptare, de comunicare, in furii ale fiintei dar mai ales intr-o radicalitate etica de neinvins, care il individualizeaza atat pe Augustin Buzura in peisajul romanului contemporan, cat si pe eroii cartilor lui. De altfel, acest Pintea ar parea un personaj sablonizat daca nu ar exista extraordinara indarjire care il face cobai al propriei vieti. Teribil de reflexiv, de analitic si de obsedat de ranile constiintei sale. Stefan Pintea e tipul de personaj nesupus, tragic pana la ultima consecinta, marcat deopotriva de neimplinirea celorlalti, care o oglindeste si pe a lui. Dragostea nu i se pare -curios totusi, daca avem in vedere anvergura personalitatii sale - o experienta definitiva, si nu il multumeste pe deplin, caci el nu cauta acel etem feminin fermecator, ci o oglinda perfecta care sa-l arate pe el cel adevarat. incearca sa-si apere sinele de lumea care il violenteaza puternic prin amestecul valorilor, prin victoria indivizilor mediocri. Raportul sau cu lumea este alterat, amestecat cu o hiperdramatizare care transforma totul intr-un cocteil explosiv. Totusi, marea pierdere a acestui personaj este insuficienta fundamentare (realista) a obsesiilor: ele nu se bazeaza pe o revelatie hotaratoare, ci pe o repercutare la nivel individual a problemelor sociale. Astfel imaginarul, virtualul, posibilul si trecutul isi dau mana peste raul social pe care, totusi, nici naratorul si nici vreun personaj nu-l numesc cu exactitate: sistemul social comunist.

Personaj tipic al romanului obsedantului deceniu, roman si el tipizat, Stefan Pintea nu e facut din acelasi aluat cu activistii zelosi (vechi) sau cu cei mai "omenosi" (noi, fii ai ilegalistilor). De toti acestia ii desparte dorinta irepresibila de a gasi, de a defini si a impune adevarul prezentului -in sensul sau etic-social. Pentru el, viata este experienta plus imaginatie, totul retrait fragmentat si analizat pe toate fetele pana la ultima consecinta. Radicalismul lui nu este, din pacate pentru noi, al unei intregi generatii, ci, mai curand, e o consecinta a gustului sau de a surprinde cute, nuante ale lumii in ipostaza ei rutiniera. El tinde spre adevar mai mult prin monolog sau prin dialog, si are un apetit marcat pentru genul de erou picaresc, antrenat in aventuri adesea lipsite de substantialitate. Usor bovaric (iata o afinitate cu Lena), Pintea resimte de timpuriu vocatia ratarii, care, de altfel, nu e straina prozei moderne, si nici romanelor lui Buzura. Astfel se explica impulsul interior, personalizat, asumat, al implicarii in realitate, ignorand de cele mai multe ori chemari ale instinctului de conservare. Noua lui meserie devine aceea a verificarii limitelor riscului: de aceea infrunta activisti de partid, puternici ai zilelor sale, institutii ale sistemului, boicoteaza situatii. Totusi, aceasta nu e urmarea fireasca, teribilista a vreunui elan vitalist faustian, de devotiune profana, ci porneste dintr-un sentiment de vinovatie fata de anumite realitati pe care nu el le-a determinat. De altfel, aceasta vinovatie impusa de romanele deceniului obsedant penduleaza intre egoism si altruism si nu-l paraseste pe Stefan Pintea nici la finalul cartii. Se transforma intr-o revolta impotriva unei instante panteiste si paradoxal transcendente. Aici poate fi identificata o eroare a personajului - aceea de a nu numi raspicat forta care duce cu sine lucrurile acestea si aceea care face ca tatal sau sa nu mai fie. Finalul cartii - bruscat de autor - il dovedeste pe Stefan Pintea inaderent la realitate: din toata aceasta mascarada la care ia parte el n-a inteles nimic, iar filiatia spirituala pe care i-o gasesc criticii (unii) cu existentialismul filosofard se opreste ireparabil in acest punct, din cauza subtirimii argumentelor. Prin neintelegerea cauzelor si legilor mecanismelor sociale ce genereaza efectele care-l tulbura atat de mult, personajul ramane prizonier al propriei metafizici, inchis in subiectivitatea lui, incapabil sa treaca dincolo de strategiile aparentarii, sa se ridice spre coerenta si finalitate. Este strivit de teroarea istoriei (pasnice, altfel) pe care - in ciuda lungilor capitole analitice - n-o intelege totusi si la care participa prin insasi existenta lui ca individ social.

Totusi, in contextul prozei romanesti postbelice. Stefan Pintea ramane lipsit de credibilitate, ca individ social, pentru ca e greu de crezut ca un tanar proletar ar fi putut locui Ia amanta lui - sotia unuia din cei mai puternici oameni dintr-un judet, ca un ins ar fi putut infrunta oamenii "de seama" ai regimului comunist cu efecte nule, asa cum a facut de atatea ori Pintea. E greu de imaginat faptul ca la capatul dinspre final al acestui roman, pe doua voci auctoriale, cititorul se afla mai aproape cu un pas de adevarul despre trecutul comunist sau despre oamenii de atunci. Tocmai prin sinuozitatile evidente, cautate si neconvingatoare, din parcursul epic al personajului principal, se poate extrage, ca o masea stricata, adevarata imagine pe care si-ar putea-o face un cititor obisnuit despre lumea anilor 50-. Mitul tanarului razvratit din perioada aceea este irealizabil prin Stefan Pintea din Vocile noptii.

LENA FILIPAS

Este unul din personajele cele mai reprezentative ale romanului, cu atat mai mult cu cat uneori are tendinta sa egaleze ca importanta dar si ca prezenta pe Stefan Pintea. E frumoasa, trecuta cu putin de treizeci de ani si il descopera tarziu pe amantul ei - Pintea, regret care nu o face decat, cel mult, mai bovarica. Fire de artista ratata din cauza incurcaturilor amoroase cu nomenclatura comunista. Lena a fost candva instrumentista intr-o orchestra simfonica, dar a cedat insistentelor unui barbat ciudat care i-a promis, pentru a se casatori cu el, ca prin puterile sale va reusi sa infiinteze o filarmonica in micul oras din nord, in care se desfasoara actiunea romanului. Cu gandul la imaginea utopica a salilor pline de otelari insetati de Beethoven, Lena accepta nesiguranta viitorului si se trezeste deodata inchisa intr-o casa confortabila, singura dar si singuratica, cenusareasa a unui barbat dezumanizat de gelozii inutile si ineficiente, de iubiri patimase, dar si de chiolhanuri mult prea lungi pentru el. Cercul ei de prieteni si mai ales de prietene este format din nevestele celorlalti nomenclaturisti, iar discutiile lor se rezuma invariabil la barfe reciproce si la descrierea amantilor. Cu Pintea are multe afinitati, iar pe parcursul romanului cititorul isi formeaza impresia ca autorul inlocuieste deliberat senzualitatea intalnirilor celor doi cu discursuri si dezbateri pe tema vinovatiei sociale si morale. Ea e un catalizator pentru constiinta lui, intrucat adesea ii sugereaza raspunsuri adevarate sau posibile la intrebarile pe care si le pune cu voce tare, retoric si teatral. il ajuta intotdeauna dintr-o nevoie a daruirii care o excede. Sinuozitatea traseului vietii sale nu se opreste aici si ne este anuntata o drama a casniciei sale atunci cand ea il intalneste pe Stefan Pintea si-i comunica hotararea ei de a divorta. Rutina vietii si mediocritatea au fost invinse in acest mod lipsit de lasitate, in cazul ei, un fel de razvratire. intalnirea cu Pintea a fost o experienta a cunoasterii, care i-a aratat posibilitatile vietii, limitate pentru ea, deocamdata.

De o inteligenta vie, pereche cu a personajului principal. Lena Filipas devine din ce in ce mai voluntara si mai libera in alegerile pe care le face. Din gospodina cuminte si rabdatoare, inchisa zilnic in cercul casei de gelozia nemasurata si imprevizibila a sotului, acest personaj se transforma in femeia senzuala, dotata si cu o intelegere particulara a lumii dedusa din examinarea cu atentie a mecanismelor ei. Are un apetit tot mai evident pentru idealismul individual - termen infim al celui colectiv, si nu poate accepta celalalt idealism - al comunismului, tocmai din cauza inechitatilor sociale vizibile, pe care le crede generate de oameni cum e sotul ei. De altfel, acest idealism este si o consecinta a trecutului sau, dar si o rezonanta a framantarilor amantului ei. Ei rezoneaza psihic si au cam aceeasi teorie chiar si atunci cand se contrazic, pentru ca obsesiile lor difera doar in grade de intensitate si de retorica a marturisirii. isi simte epuizarea feminina aproape si nu vrea sa piarda sentimentul ca traieste, dupa ce Pintea i-l redase si i-l examinase, i-l explicase in lungile lor discutii post-amoroase.
intalnirea cu Pintea, mai mult decat descoperire a vietii, este pentru ea si o sedinta de psihanaliza.

In universul mecanomorf si banal in care traia a aparut cineva care o intreaba, o asculta si ii dovedeste ca existenta incepe si se termina in fiecare moment. Astfel ca sufletul ei incepe sa se coloreze - dupa ce o buna bucata de timp fusese incolor - de emotiile ei care pana atunci au fost lipsite de substantialitate. Resuscitarea sentimentala o marcheaza atat de mult, incat e de inteles, din punctul de vedere al cititorului, solutia pe care o alege - divortul, deci libertatea. Epuizarea sufleteasca pe care a dovedit-o Lena in cei treizeci de ani ai ei sufera, de acum, un proces, evident prin rapiditatea Iui, de disolutie. Ea descopera in sine curajul de a-si infrunta sotul, trecutul, valoarea proprie de situare in contextul social, impreuna cu o suma variabila de diversitati de senzatii si de ganduri chiar in scenele erotice descrise sumar de autor. Toate aceste lucruri bune si rele, deci reale, ii dau o clara tonalitate metafizica si ii rotunjesc modul de existenta. Pintea e cel care o ajuta sa renasca - pentru el (feminitate, placerea adulterului dar si confort social) si pentru ea (gasire a valorii individuale, luciditate etc).

Prin personajul sau feminin, Augustin Buzura reuseste sa indulceasca tezismul evident al cartii, sa modereze multumitor hiperexcitarea intelectuala a lui Stefan Pintea, dar mai ales reuseste sa construiasca o femeie care se abandoneaza efectelor unui examen scrupulos si unor impresii nascute dintr-o privire straina aruncata asupra ei, lipsita de indulgenta. Dramatismul destinului Lenei nu este deosebit, doar ca o ajuta sa-si descopere corpusul sufletesc, sentimental si rational, de parca pana a-l intalni pe Stefan Pintea ar fi suferit din cauza absentei calitatilor sensibile din fiinta ei.

Scriitori romani