Este protagonistul piesei lui Mihail Sebastian. Definitorie pentru personaj este in primul rand lenea, inteleasa in sensul profund de inactivitate si modalitate de a dobandi o natura de care civilizatia si conventiile l-au indepartat pe individ. Sezlongul pe care Stefan Valeriu refuza sa-l duca seara in vila este proclamat "prima treapta spre lene" si, de aici, "prima treapta spre fericire". De altfel, personajului ii face o placere cu totul aparte de a se defini ca un lenes ("STEFAN: Eu sunt un om lenes"). Referindu-se la personaj, Ion Vartic remarca la Stefan "lenea de planta a fiintei", fiindca el propune in ultima instanta o alta perspectiva asupra realitatii, o re-naturalizare a umanului, care implica retragerea individului in natura pentru a stabili o comunicare de profunzime cu aceasta. Faptul este posibil numai in masura in care gesturile mecanice sunt abandonate ca fiind total inautentice. Lenea lui Stefan Valeriu tine in realitate de neutralitatea naturii insesi: "dupa unsprezece luni ma duc undeva departe de oras, sa iau lectii de lene, de la piatra asta. de la copacul ala. Uita-te la el. Nu ti se pare ca e ceva imparatesc in indiferenta lui? Totdeauna langa un pom m-am simtit putin umilit." Exista la Stefan Valeriu o permanenta aspiratie spre starea de somnolenta a naturii, care anuleaza limitele si identitatea fragmentului, pentru a permite bucuria implinirii in intreg. Inteligenta diferentiaza fara indoiala si este in contrast cu senzualitatea naturii, exact ceea ce-i reproseaza Stefan Valeriu Corinei: "Nu simti, nu vezi ca esti prea desteapta pentru locurile astea somnoroase?''''

Pentru a dobandi libertatea de care nu are parte unsprezece luni pe an, implicat intr-un mecanism ce deformeaza fiinta, Stefan Valeriu incepe prin a des-face metodic, prin a descompune metodic ordinea artificiala si mecanica a realitatii. El nu neaga in fond, ci inlatura pelicula artificiala, inventie tarzie in lume, si, in egala masura, cauta sa se integreze ritmului somnolent al naturii. De aceea il deranjeaza faptul ca este remarcat, si ca i se spune ca este interesant, fiindca accidentalul si diferentele il opun in ultima instanta "lenei de planta" pe care i-o remarca Ion Vartic.

In sensul inlaturarii artificialului aplicat naturii, Stefan Valeriu sfideaza permanent ideea de politete ca expresie a conventionalului: "Vai, ce urat vorbesti, duduie! Politicosi! Pai eu de asta am venit aici? Ca sa fiu politicos?".

in fata unei realitati purtand semnele artificialului, Stefan Valeriu propune ca solutie un joc care poate fi "jocul de-a vacanta" sau "jocul de-a uitarea" ori "jocul de-a fericirea", in realitate o modalitate de a evada din realitate in vis. Prin jocul de-a vacanta. Stefan Valeriu intelege in primul rand eliberarea omului de circumstante (Ion Vartic).

In egala masura, jocul permite o schimbare a identitatii, contand in ultima instanta mai putin conditia modesta la care il supune pe individ stereotipia celor unsprezece luni, si mai mult idealizarea lui: "CORINA: Poate ca esti printul de Galles. Poate ca sunt o mare dansatoare".

In ultima instanta, Stefan ii invata pe cei de la pensiune sa traiasca realitatea visului si sa se proiecteze intr-o lume ideala. Un joc, in fond, care marcheaza insa definitiv personajele.

Pentru Stefan Valeriu si pentru celelalte personaje ale piesei lui Mihail Sebastian este semnificativa observatia lui Ion Vartic, prin care in ultima instanta se accentueaza atitudinea acestora fata de realitate: "eroii se reintorc in real, «purificati» si liberi, ametiti de ceturile irealului pe care continua sa le inspire, ca pe un drog, pana la capat".

CORINA - caracterizare

In contrast cu Stefan Valeriu, refuzand circumstantele si mecanismul realitatii care il sufoca unsprezece luni pe an, Corina apare la inceputul piesei ca om al convenientelor, vacanta nefiind pentru ea un alt-ceva, o alta lume, ci, deocamdata, o fireasca prelungire a activitatii cotidiene. Oricum, la inceputul piesei ea este surprinsa ca om al realitatii imediate, o fiinta lucida care considera, ca si ceilalti de altfel, ca vacanta nu este decat o continuare normala a lumii din care ea vine. Este explicabila in felul acesta "revolta" Corinei fata de tulburarea realitatii de la pensiunea Weber: ea nu concepe spatiul in izolarea lui si reclama in mod special lipsa legaturilor si a continuitatii. Lui Stefan Valeriu ii pretinde acea politete care exprima in fond un anumit tip de relatie intre indivizi, supusi unui cod ce nu tine de legaturile de profunzime. Fondul ei este insa altul, fiindca isi traieste lucid drama influentei deformatoare a lumii asupra ei:

"CORINA: Si ce vrei sa-fi spun eu? Ca ma intorc intr-o casa modesta, oarecare. Ca rochiile mi le cos singura, dupa ce am visat ceasuri intregi in vitrina unui mare magazin Ca palaria mea noua este palaria mea veche, sifonata putin, ca sa semene cu un model vazut la cinematograf Ca fiecare bucurie a mea se plateste cu trei renuntari.

in actul al II-Iea, Corina nu mai este cea hotarata sa repare aparatul de radio si, implicit, sa refaca legaturile cu lumea problemelor zilnice (in primul act, fata ii spunea hotarata lui Stefan Valeriu, referindu-se la aparatul de radio: "Si eu am sa-l repar din nou"). O gasim alaturi de ceilalti pe vaporul capitanului Bogoiu, creatie a imaginatiei si sugestie a ruperii de tarmuri si de limite. Schimbarea de atitudine a personajului este absolut explicabila prin faptul ca a gasit o modalitate de a evada, pe care fondul sau de simplitate nu o banuia posibila. "Contaminata" de Stefan Valeriu, Corina traieste visul ca pe o realitate, incercand, constient, sa se convinga de faptul ca aceasta poate fi unica: "CORINA: Suntem pe mare. Nu stiu pe ce mare. Spune dumneata una. Alege-o dumneata. Suntem in larg. Nimeni nu vine, nimeni nu pleaca". Ea pare de altfel cea mai hotarata sa apere cu orice pret jocul in care cei doi, unul cu altul, in spatiul izolat reusesc sa comunice fiind in aceeasi situatie.

In acest caz, amintim cuvintele pe care ea le adreseaza celor doi intrusi: "E un joc pe care n-o sa-l stiti niciodata sa-l jucati. Pentru ca voi veniti direct de la Bucuresti, in timp ce noi noi picam putin din luna". Daca vaporul Iui Bogoiu este spatiul unde se consuma o experienta esentiala pentru personaje (Corina ii spune lui Bogoiu ca pe vaporul lui s-a intamplat un lucru "mai serios decat credeam la inceput"), Corina traieste dramatic iesirea din iluzie, mai ales ca aceasta a constituit un reper in existenta ei.

Desi se intoarce inevitabil la realitate, personajul va fi indiscutabil altul, purificat printr-o experienta a imaginatiei si a visului, care va impune o alta atitudine fata de universul domestic in care traieste. Corina este definitiv cucerita de iluzia jocului si primeste o indiscutabila putere fiindca a inteles ca mai exista ceva, vis, joc, imaginatie, in fata caruia suprematia cotidianului paleste: "CORINA: Va fi de ajuns sa inchid ochii, pentru ca sa revin. Si tu vei fi mereu aici, pe terasa, la locul tau pe sezlong, cu cartea in mana".

Scriitori romani