CE AUDE UNICORNUL - Poezii postume de Lucian Blaga referat





CE AUDE UNICORNUL - Poezii postume de Lucian Blaga.

Scrise probabil in ultimii ani de viata ai scriitorului (1957-l960), cele 48 de poeme alcatuiesc un ciclu legat tematic si prin tonalitate de grupajele constituite anterior, respectiv Virsta de fier, Corabii cu cenusa si Cintecul focului. Antum au fost publicate doar Catrenele fetei frumoase (in "lasul literar", XII, nr.4, apr. 1961) si Soare iberic (in "Steaua", XI, nr.10, oct. 1960).

Ciclul va fi editat integral in prima serie de Opere, voi. 2 (1974) si apoi in Opere, vol.2 (1984), aici cu variante si comentariu filologic, minus cele doua poezii imprimate de catre editorul George Gana la antume, in primul volum (1982) al aceleiasi edilii critice.

Reflexia filosofica aluvionata de o melancolie nativa si increderea in kosmos-ul securizant, conceput mitic si perceput senzorial se impletesc in versurile acestui ultim ciclu, marturisind aceeasi modernitate de viziune si structura poetica.

Opera literara exista si in aceasta faza de creatie ca o tensiune - pina la urma metafizica - intre valori polare, coexte-nsive. Polaritajile, cum teoretiza de altfel in Trilogia valorilor, "sunt totdeauna prezente, dat accentul c deplasabil de la un pol la altul. Niciodata nu se afirma un singur pol, caci fara polaritate opera isi pierde calitatea estetica", lata, parintii "mi-au dat ce-ngaduise soartea:/ au pus in mine soarele si noaptea" (Anii vietii); altadata, "cind ma privesc intr-o tintina/ ghicesc in fata mea batrina/ cum ceruri si pamint se-ngina" (Oglinda din adine), iar intr-un crepuscular Cintec in doi "suntem gata sa gustam/ cu were-amestecat veninul". Umila papadie, "simplissima fioare" infloreste si, concomitent "asfinteste! alcatuind o aureola de slint" (Oda simplissimei flori), in vreme ce - prelungind inflexiuni din volumul La curtile dorului (1938) - pribeagul "om de padure" aflat la Estoril "subt soarele torid", viseaza Ia "mult inrourata slava, a Vlahiei deasa, larga,/ reavana dumbrava" (Soare iberic). Tensiunile definesc, explica insasi Poezia ce, "singura-n lumina sa" e asemenea fulgerului ncexistind "decit o clipa, cit ii tine/ drumul din nor pina-n copacul/ dorit, cu care se uneste". Drumul scurtcircuiteaza extremele, dezvaluind, in temeiul procesualitatii pe care termenul il sugereaza, o declarata ars poetica in care Stihuitorul intermediaza, "traduce" adica "in limba romaneasca/ un cintec pe care inima mea/ mi-l spune inginat suav, pe limba ei".

Traseul acesta simbolic dobindeste firesc un accent existential, Cimitirul roman, de pilda, captind ecouri din poezia "marii treceri", cristalizata anterior:

"Asa vedeau romanii
Drumul, orice limita-nfruntind,
in marea-mparajie a vietii-naintind spre moarte
sadita-n siruri
de doua parti"

- Deplasarea spre "polul plus" (Ion Barbu) determina sensul ascensional al miscarii, dar si substituirile - ochiul cu urechea, "apropiatele" cu "departatele", cuvin-tul cu tacerea - ce decanteaza versul pina la epura. Unicornul, fiinta fabuloasa si bipolara ce tuteleaza intregul ciclu, se subtiaza acum: hieratic, lara chip si fara glas, el "aude" numai esentele:

"Prin lumea aievelor
cintecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului" (Ce aude Unicornul).


Perechea sa c, in alt poem memorabil, Cerbul cu stea in frunte. Asimilarea folcloricului si cantabilitatea perfecta inscriu, emblematic, aspiratia catre absolut, de sorginte luciferica:

"Prin ceata cind luneca
nu apropiatele,
ci departatele.

Ciulindu-si urechile
prinde stravechile
rotiri, sus, de tulbure
foc si de murmure.

Si-aude, subt-naltele,
unele, altele:
erele, sferele".


Simbolicul "cerb cu stea in frunte" devine cutie de rezonanta a totalitatii si armoniei universale ("erele/ sferele") intr-o poezie eidetica, produsa de combustiile punctate pina tirziu de expansiuni si sfisieri launtrice.

Nelinistea existentiala si tonalitatea grava, marcate uneori si conjunc-lural - ca in Virsta de fier (1940-l944) primesc acum surdina formelor clasice si, corelativ, echilibrul datorat apropierii bilantului final: "Iata ca parul meu se face/ Ca o cenusa ce-a-nflorit,/ in curind fi-va pace, pace./ Si pe paminl un slirsit" (9 Mai). Cercul se inchide pentru a se desface iarasi, tulburator de simplu, in mecanica universului: "Cind trec puntile de somn/ imi ramine numai visul/ si abisul, si abisul" (Cintec inainte de-a adormi).

Un anotimp anumit - toamna -, si un moment preferat - amurgul - sint motive fundamentale decupind, asociate, sentimentul rotund al "verii de noiembrie". Sub scutul amurgului si "pe-un drum de toamna calda" aromind de rodul viei insorite (Floare de vita) poetul se retrage, iara sa clameze, "in propria noastra umbra" (Cuvint pe-o stela funerara). Ca pe haiducul de altadata legenda il absoarbe acum definitiv "subt echinox de toamna sinilie" (Zboruri uitate), intr-un final apoteotic, precum in acest poem antologic (amintind, in primele versuri, de Lupoaica lui Adrian Maniu): "Pe drumuri ce ingina trainicia/ amurg si ghinda, frunze rosii, cad./ Ca un haiduc eu umblu prin legenda,/ prin ciclul "vremii raulcom incheiat.// Miroase-a foi strivite in copite./ Prin cringuri trec cu calul pintenog./ Aud muntarite cintind din tulnic,/ taiat, in vis, din corn de inorog" (Drum de toamna). Proiectia mitica, solemna, e argumentata de cadenta clasica de glosa, ca in Giordano Bruno sau "balada permanentei si-a schimbarii": "E acelasi, nu-s acelasi./ E acelasi unic soare,/ inima prin lumi batind./ Sa-ngine-n vreme crugul/ alte-amurguri sunt la rind". De altfel, aplecarea lui B. spre forma clasica e o veritabila constanta a ciclului: Madrigal, P'ean pentru o tinara sau Oda simplissimei flori alterneaza cu poezia epigramatica de tipul Catrenelor inchinate "fetei frumoase" sau al Inscriptiilor (Inscriptie pe o grinda). Exprimarea aproape gnomica fixeaza asfintitul, atit de implinit, al individului re-afirmind perenitatea Temeiurilor si, mai exact, a Izvorului din Lan-cramul natal, cu proprietati anteice: "imparatii s-au prabusit./ Razboaie mari ne-au pustiit./ Numai in Lancram subt razor/ ramas-a firav un izvor".



Eterne ca si firul de apa "pe care Parcele il torc" se dovedesc sentimentul erotic, traversind intreaga creatie lirica, si zestrea folclorica, prelucrata in filigran la nivelul melosului si al motivelor. Iubirea ca "impar-lasire din substanta originara" (George Gana) prelungeste chipul iubitei in cosmic, poetul asociind-o cu enigmatica "runa": "Iubita Runa, draga una,/ n-am fi crezut ca intr-o zi/ aceasta cu putinta ar fi:/ c-un strigat sa atingem Luna" (Madrigal).

Femeia, "pura ca entelehia/ din saminta si din muguri" (Vara linga nu), devine mai mult obiectul unei dorinte nostalgice, peanul primind contur de elegie: "vreau, intruchipare de vis, sa te vad/ prin vaile mele pe calea-nserarii,/ sau ziua mergind prin Eden la fintina" (P'ean pentru o tinara). Melancolia e accentuata de un spirit contemplativ ("Vino sa te-ascund, iubito,/ in amurgul meu" - - Sub scutul amurgului) care, in replica literara la plastica lui Virgil Fulicca (Vara linga riu) si Romul Ladea (P'ean pentru o tinara), mai stie sa se intoarca la tonul juvenil si erotica senzuala din primele volume, estompata acum de umbrele senectutii:

"Ca-i batrina-n riu stihia
si viseaza tinerete.
Uite, cinta eiocirlia,
lia-lia, lia-lia"
(Vara Unga riu).

Asadar, poezia de dragoste din aceasta perioada e structurata si ea bipolar, tonul elegiac precumpanitor coexistind insa cu desenul gracil din Catrenele ce trimit la Creioanele argheziene:

"O fata frumoasa e
mirajul din zariste
aurul graiului,
lacrima raiului".

Sau:

"O fata frumoasa e
lutul ce-si umple tiparele,
desavirsindu-se pe-o treapta,
unde povestile asteapta"
(Catrenele fetei frumoase).

Evocata in acest mod, iubita isi prelungeste fiinta de fum "in una si aceeasi lume" (Orinduire) a poetului care o preface "in cintare"; inchipuita in "aurul graiului" si in "lumina raiului", femeia e inaltata Ia metafizic: amintirea ei se topeste intr-o mai generala "aspiratie transorizontica" (Spatiul mioritic), echivalata de catre filosof cu dorul (- "existenta care in intregime se scurge spre ceva" - Spatiul mioritic).

In acest sens, poe-mul-dcfinijie Dorul-dor prelungeste meditatia despre motivul liric si ilustreaza in acelasi timp dorul ca "organ de cunoastere a infinitului", cum il numea intr-un aforism din Elanul ifisulei.

"Cel mai adinc din doruri
e dorul-dor.

Acela care n-are amintire
si nici speranta, dorul-dor

Pe-un drum ne duce dorul-dor,
pe-un drum
ce dincolo de orice calator
mai are-o prelungire.

Nesfirsit e dorul-dor.
Bate-n valea tuturor"
(Dorul-dor).

Chintesenta spirituala a etniei carpato-dunarene, continuind - la alt meridian - drumul din Cimitirul Roman, dorul "este o stare de suferinta si elogiul lui, observa George Gana, este lauda suferintei niciodata lecuite, suferinta pe care B. o accepta si o cultiva, pentru ca este o stare creatoare".

Evocarea, in culegerile anterioare, a Cintaretilor bolnavi si definirea cartii ca "o boala-nvinsa" se revendicau de la un postulat fundamental, constitutiv filosofului, dar si poetului B. Aforismul versificat

"Nici o suferinta nu-i asa de mare
sa nu se preschimbe in cintare"
(Catren)

primeste amplificarea poemului in Lauda suferintei.

In ipostaza ei creatoare suferinta "schimba la fata argila, o schimba in duh/ ce poate fi pipait, duios cu stiinta", afirma poetul respingind-o "pe aceea doar care destrama,/ dar nu pe aceea care intareste/ fiinta intru fiinta" (Lauda suferintei). Elogiul rezuma conceptia in fond solara a ginditorului pentru care omul, fiinta luci ferica, e urzit sa creeze alte lumi ("cosmo-ide") si sa-si depaseasca astfel propria conditie ce precipita, dureros, in "lacrimile vechi" ale "omului batrin". Ele exprima fata cealalta a suferintei, inflorita si ea in emotionantul lamento din Ce imbatrineste in noi: "Nu imbatrineste in noi valul de singe,/ nici inima cit bate, nici patima/ nici spiritul, nici rasunetul in urechi/ numai lacrima". Tonul elegiac si gravitatea de oracol ce vertebreaza de altfel intregul ciclu fructifica deplin in aceste ultime creatii.

Ce aude Unicornul, Cerbul cu stea in frunte, Dorul-dor, Lauda suferintei sau Ce imbatrineste in noi restituie, in chip de esente lirice, citeva din marile teme ce coaguleaza universul poeziei lui B. Editat postum, ultimul sau grupaj are, alaturi de o inalta valoare estetica, si una testamentara: "Razboaie mari ne-au pustiit./ Numai in Lancram subt razor/ ramas-a firav un izvor"












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani