CEL MAI IUBIT DINTRE PAMINTENI -
Roman de Marin Preda. Vol. I-III, Bucuresti, Ed. Cartea Romaneasca, .
Titlu cu proiectie metatextuala, implicind si comentariul minim propus; retorica silepsei, observa M. Spiridon: cazul vizeaza generalitatea, iar "emfaza" afirmarii superlative tradeaza Iara echivoc tocmai germenii negatiei ironice, elocvente in context.
Elaborarea celor Trei volume (peste 1200 de pagini) inglobeaza aproape trei ani (1977-l979) de munca febrila ("cred ca este cel mai mare efort creator pe care l-am depus pina in prezent"), rezultatul definindu-se totodata, in opinia autorului, drept "rodul maturitatii" sale, deopotriva biologice si artistice (v. interviul din "Vatra"), Primele mostre oferite publicului corespund viitoarelor capitole III-V din volumul intii si apar in "Almanahul literar" pe 1978, sub titlul Marna (fragmente dintr-un nou roman).
Scrisul cunoaste un ritm sustinut pe intreg parcursul anului 1978, pentru ca prin aprilie 1979, cind dactilograma atinge cota o mie de file, un straniu presentiment thanatic ("din vechi motive taranesti", isi justifica Marin Preda demersul, intr-o scrisoare-document in-minata lui Cezar Ivanescu) sa-l indemne pe romancier a-si plasa "la loc sigur" cele trei copii ale manuscrisului, spre a le feri de ingerintele interesate ale unei eventuale postumitati timpurii.
Motivul negativ invocat: Jurnalul lui Rebreanu. E. Simion isi aminteste de altfel ca in tot acest rastimp prozatorul traia vizibil povara acelei "stari de urgenta" de care va pomeni ulterior intr-un interviu: "fata lui era supta, trupul se imputinase"; intreaga-i fiinta vadea "o mare neliniste", exacerbata la un moment dat de frica teribila ca ar putea fi chiar deposedat, prin efractie (locuia in acea perioada la Mogosoaia), de pretiosul manuscris, purtat, in consecinta, mereu cu sine, intr-o mica valiza-diplomat.
In august 1979 prima versiune integrala a romanului intra in circuitul editorial, obtinind, in 29 ianuarie urmator, si "bunul de tipar". O interventie de substanta asupra textului mai are cu toate acestea loc chiar cu putin inaintea aparitiei, cind - stimulat, se pare, si de unele sugestii amicale din partea lui Ov. S. Crohmalniceanu - autorul se decide sa amendeze "amorul suav", de atmosfera medelenista (criticul sarja, spre a convinge), din ultimul volum, punindu-I de acord cu logica interioara a personajului din prim-plan si cu insasi ideea centrala a operei. Modificarile operate ar fi angajat astfel ultimele "cam o suta de pagini" (L. Fulga, Timpul), inclusiv mult comentatele pasaje finale, prin care concluziile dezolante desprinse din barbaria concretului isi afla o anume contrapondere in accentul pus pe "disponibilitatea la tandrete a umanitatii" si pe "virtutile salvatoare" ale mitului fericirii prin iubire (Ov. S. Crohmalniceanu, in "Flacara").
Noua formula de incheiere (" daca dragoste nu e, nimic nu e!") trimite pe cititorul avizat la textul unei cunoscute epistole a Sfi Apostol Pavel (1, Cor., 13, l-2), amintite in treacat si anterior. Lansat in librarii pe la inceputul lui martie, romanul cunoaste un putin obisnuit succes de public, bucurindu-se si de aprecierea majoritatii criticilor, tentati poate sa-i supraliciteze chiar, uneori, meritele si din ratiuni extraliterare (repunerea insasi in discutie a "obsedantului deceniu" insemna, in epoca, si o luare de atitudine fata de noile tendinte de radicalizare a dirijismului in cultura). N-au lipsit insa, mai ales dupa disparitia prematura a prozatorului si editorului Marin Preda (16 mai 1980), nici ecourile mai apasat negative (Marian Popa, . Pecie s. a.), care culmineaza cu contestarile, citeodata violente, venite din partea unor reprezentanti ai exilului (I. Negoitescu s. a. ). Ecranizare controversata (regia Serban Marinescu), in 1993.
Trama si semnificatile generale ale romanului, in ciuda vastitatii constructiei de ansamblu, pot fi sintetizate cu destula usurinta datorita indeosebi prezentei coplesitoare a personajului sau central, Victor Petrini, figura emblematica de alter ego din familia unor Stefan Gheorghidiu ori Ioanide - "dar cu tentanta trimitere, cum s-a putut observa in critica (Ov. S. Crohmalniceanu, Val. Cristea, M. Spiridon s. a.) si la eroii unui Dostoievski (cu care se si polemizeaza, intr-un chip extrem de "morometian" insa) ori la heteronimii unui Kierkegaard, in frunte chiar cu Victor (simpla coincidenta?) Eremita. Investit de autor (detaliu intimpinat cu discutabile rezerve, la aparitie) cu statutul de tinar asistent la catedra de filosofia culturii a unei universitati ardelene (sugestia unei localizari clujene, cu "marea biserica din piata" si cu "statuia ecvestra a regelui maghiar", nu are insa relevanta, in afara posibilitatii de a repune, epic, in discutie "cazul Blaga"), eroul este de fapt purtatorul unui mesaj de constiinta - si, deopotriva, de orgoliu - al "povestitorului" insusi, decis sasi schimbe cu o anume ostentatie auctoriala, poate, identitatea exclusiv "taraneasca" si ingust "morometiana", ce continua a-i fi atribuita si dupa Imposibila intoarcere (1971), spre a-si proba definitiv disponibilitatea unei angajari pe masura si in investigarea mediului citadin ori a vietii intelectuale.
Risipitorii (1962), Intrusul (1968) ori Marele singuratic (1972) constituisera primele tatonari, in acest sens, unele ambitioase (dovada, cele patru versiuni, indelung migalite, ale Risipitorilor); Convorbirile cu FI. Mugur (1973) ori Viata ca o prada (1977) insemnasera alti pasi in aceeasi directie, vadit stinjeniti inca lie de firestile inhibitii si discontinuitati ale confesiunii provocate, fie de insasi grila memorialisticii. "Tema povestitorului", invocata obsesiv decenii in sir de Marin Preda, a trebuit astfel sa-si tot amine concretizarea epica pina la aliarea acelei modalitati unificatoare de expresie, care sa confere fictiunii pondere si tensiune autobiografica, iar discursului filosofic. indiferent de cotatia intrinseca a ideilor vehiculate, valoarea acelor seinteietoare dezbateri pe viu din poiana lui locan, a caror savoare fusese transferata, dupa Morometii, indeosebi practicii jurnalistice a prozatorului, in aceasta perspectiva, ca si, indirect, din punctul de vedere al mult discutatei "aspiratii a lui P." (M. Ungheanu), performanta ulii-mului sau roman rezida deci tocmai in aceasta inspirata conciliere - fie si cu unele fisuri si disonante, inca - a mai multor tipuri de structuri narative, sub semnul coagulant al confesiunii in spirit, mijlocite de acel memorabil alter ego povestilor, cu deplina libertate de miscare, in planul inventiei epice, care este Victor Petrini. Biografia inventata a acestuia este reductibila, in esenta, la citeva momente capitale, in care destinul sau reflecta, de fapt, spasmele unei Istorii irationale, supuse manipularii ori pur si simplu arbitrariului. Condamnat, in baza unei acuzatii ridicole (o formulare ambigua, deci fara valoare probatei-rie, dintr-o scrisoare primita din strainatate), la trei ani de inchisoare, pentru presupuse relatii cu fortele ostile regimului comunist postbelic, Petrini nu-si poate reprima sila si revolta fata de noua .justitie" a intimidarii si a abuzurilor, lichidind, atunci cind i se iveste prilejul, pe unul dintre tortionari. Din lipsa oricaror probe, crima ramine totusi a fi sanctionata doar de constiinta laptuitorului.