CINTECUL FOCULUI - Ciclu de poeme de Lucian Blaga, scris dupa aparitia Nebanuitelor trepte (1943) si definitivat in anii 1959-.

Din cele 65 de poezii, doar 14 au fost publicate in timpul vietii poetului. Integral, ciclul a fost tiparii pentru prima nara in editia de Opere, voi. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, alcatuita de Dorii Blaga.

Versurile acestui ciclu sugereaza, in multe privinte, o innoire a relatiei dintre eul liric si lume: se exprima acum un sentiment de mai evidenta incredere in lucrurile din jur, care devin "atotstiutoarele" purtatoare ale unor determinari favorabile vietii. Nemairaminind in indiferenta si izolare, inchise in esenta lor incomunicabila, "ele ne-ncearca, ne impresoara, ne iscodesc", cerindu-ne doar sa le intuim mesajul, intr-un spatiu din care orice ostilitate a disparut, anxietatea este absenta, iar fericirea poate deveni realitate, "lucrurile ne ghicesc implinirea" (Atotstiutoarele).

"Tirziul ceas", din alt poem (Umblam pe cimp fara popas), dezvaluie acum un sens originar si totusi familiar al dimensiunii cosmice a fiintei, apropiata din nou de intregul mundan.

Amplitudine cosmica primeste si capacitatea de a visa a cuplului reinsufletit de o iubire tirzie, imaginind evaziuni solar-autumnale, intr-o natura implinita in roadele ei, ispitind la evaziunea din "dureroasa urbe" cu "pacatul de aur" al cite unui fruct ori cu proiectia intr-o "vinatoare-vis", in vai unde "asemenea sa devenim salbaticiunii" (Andante).

Fata de Poemele luminii, ce inaugurau lirica blagiana, deosebirea e considerabila: izbucnirii navalnice a impulsurilor eului li se opune aici o poezie mai intima, mai interesata de prezenta calda a lucrurilor decit de efortul de a le capta, de la distanta, energiile dramatice; in locul dorintei de cuprindere globala, in centrul de sensuri al poemului s-a instalat o dorinta umana de integrare, ce face posibila lauda tuturor lucrurilor. Daca materia e un obstacol, el nu este de netrecut: el se ridica in fata omului nu ca sa-i taie elanul, ci pentru a-i oferi o victorie. Piatra insasi devine treapta spre o fericire mai inalta, tacerea materiei este invinsa, totul tinde sa exprime existenta si sa o puna in lumina. Poezia stie acum ca toate drumurile ii sint deschise spre toate intilnirile revelatoare si ca nenumarate perspective se inscriu intr-o lege suprema a providentei universale. Frumusetea e amagire - spune B. -dar o "amagire statornica" (v. Frumusetea); exista o intelepciune a frumosului si, ca atare, a poeziei, - singura capabila sa duca la o adevarata revelatie.

Cintecul focului e cintecul iubirii si al fericirii posibile, intr-o realitate cu multiple reverberatii. Iubirea apare la B. transpusa intr-o cheie majora, ce depaseste, de fapt, trairea erotica, pasiunea capatind un sunet fundamental si panteist, cuprinzind in ea intreaga lume: devine glorificarea vietii, dincolo de toate ingradirile.

"Iubind, ne-ncredintam ca suntem. Cind iubim, oricit de-adinca noaptea-ar fi, suntem in zi, suntem in tine, Elohim"

- se scrie intr-un Psalm. Dragostea inseamna intima identificare cu lumea regenerata si e opusa, ca atare, "cunoasterii" reci, pur intelectuale: "A cunoaste. A iubi./ inc-o data, iar si iara,/ a cunoaste-nseamna iarna,/ a iubi e primavara" (Primavara). Ea redimensioneaza fiinta si o resitueaza cosmic, oferindu-i posibilitatea unei inscrieri in tiparele originare, mitice, ale universului: "Pe masura-nalta-a firii/ gindul ni-l dezmarginim.// Cautam pamintul unde/ mitic sa ne-alcatuim,/ ochi ca oameni sa deschidem,/ dar ca pomii sa-nflorim" (Focuri de primavara). Poemul ce da titlul ciclului dcxvolta tocmai aceasta tema a iubirii-ardere care consuma, impinindu-l de fapt, intregul univers, unde "ia totul scinteie din toate. Timpla s-aprinde/ de tampla, si piatra de piatra". La limita dintre poezia de dragoste si cea de meditatie filosofica, un poem (antologic) precum Vazduhul seminte misca sta sub acelasi regim al erosului asociat sentimentului eternitatii unui cosmos germinativ, in care substanta mirifica a naturii se confunda cu risipa inchipuirii.

Imaginea ce vine sa le cuprinda pe toate celelalte, specific blagiana, este cea a semintelor zburind deasupra cuplului indragostit, cintind o fericire nelimitata intre viata si moarte, intre veghe si somn, lumina si intuneric, extreme ce lin laolalta marca inchipuire a naturii, intr-o permanenta stare de gratie:

"Diafane seminte intraripate, pe invizibile fire, zburau peste noi - din veac in allul purtate. Asa ne incearca indemn cileodata spre cruda, spre sacra uimire. Vazduhul seminte misca spre tinte doar undeva-n mituri intrezarite"

In acest ciclu, B. ajunge, astfel, la un adevarat cintec al plenitudinii, fiind pregatit sa cuprinda realitatea asa cum e, in marele vis al poeziei; o poezie discreta, in care efuziunea nu e niciodata excesiva, poetul punind mereu o surdina marturisirii lirice, constient de partea de liniste a miracolului nerostit. Culoarea elegiaca a unor poeme se integreaza aceleiasi viziuni senin-contemplative, in care "calm se-ndruma spre cumpanire totul" (ca in Zodia cumpenei), insusi sentimentul stingerii capatand ceva din aceasta echilibrata deschidere spre universal; "odihna/ ce ispasire va fi/ anilor, aprigei sate/ febrei de noapte si zi", din Noapte la mare, e asteptata cu seninatate, insa momentul bilantului existential ("Cugetul, cumpana, steaua/ grea judecata imi fac") ramine marcat, ca de o benefica tulburare, de "dorul de pereche", de "patima" si de "foamea" cautarii fiintei iubite, cu ecouri in intreaga lume din jur. Sentimentul "marii treceri" apare compensat de intensitatea iubirii (ea in Arheologie: "Si-i dureros in mare trecere sa te/ aprinzi visind. Mai tare insa arzi in schimb") sau se reechilibreaza sub semnul regasirii unor nume ale trecutului, intr-un moment de intoarcere la "obirsii" si la "supremele ixvoare", "printre zei, cari, fara temple, mai traiesc" (Gradiste).

Este inseninarea pe care o atingea, la nivelul altul regn, Cerbul tulburat de "prigoana" senzuala, care, "ajuns la iezer/ Din luciul albastrui precum e fierul,/ sorbind, cu grije-alege, parca-ar vrea/ sa bea usor, din apa, numai cerul". Sugestia starii de echilibru si plenitudine existentiala e servita si de structura formala, in mare masura clasica, a versului blagian din acest ciclu, ce imprumuta unele imagini ori tipare metrice si din lirica populara.

Scriitori romani