CITADELA SFARIMATA - Drama in trei acte de Horia Lovinescu, Bucuresti, E.S.P.L.A., . Premiera piesei: 12 aprilie 1955, la Teatrul National din Bucuresti.
Impulsul liminar ce sta la baza genezei acestei piese pare sa fie unul de origine autobiografica, intrucit, asa cum marturiseste insusi dramaturgul intr-un interviu din 1964, "orice lucrare are doua istorii, una cunoscuta, deschisa, si alta mai obscura, tinind de framintarile intime, uneori inconstiente si adesea nemarturisite ale autorului". Se prefigureaza astfel existenta unor implicatii de ordin psihanalitic, caci sub imaginea obiectiva a dezagregarii familiei burgheze, prezente in piesa, se ascunde "de fapt nevoia mai intimi a autorului de a se elibera el insusi din cercul infernal al Citadelei", act ce reprezinta un moment de ruptura in existenta sa personala si o tentativa de purificare spirituala.
H. L. este un dramaturg cu un destin artistic neobisnuit, intrucit Citadela sfarimata practic, realul sau debut - devine, imediat, un moment de referinta in teatrul postbelic, dupa cum ramine, pina astazi, "cheia" intregii sale creatii, deoarece aici se cristalizeaza toate motivele esentiale care il obsedeaza pe autor.
Astfel, Citadela sfarimata constituie, in descendenta teatrului european de la sfirsitul veacului al XlX-lea si inceputul secolului nostru, o interesanta drama de familie, cu toate repercusiunile de rigoare: dezagregarea treptata a unui clan, a unei "citadele", apoi conflictul dintre generatii, problematizarea casatoriei, relatiile complexe dintre frati etc. Drama, a carei actiune se petrece de-a lungul a unici ani (actul I in 1943, urmatoarele doua in 1948), circumscrie crepusculul caricatural al burgheziei si al aristocratiei (se pot detecta, in acest sens, unele similitudini de viziune cu Scrinul negrii al lui G. Calinescu), precum si momentul cristalizarii unei noi intelectualitati (reprezentata in piesa prin savanta Dinescu, Petru, Caterina, Irina). Citadela Dragomirescu este surprinsa in grandoarea si ruina ei, cu tabieturile, maniile, orgoliile si iluziile specifice familiei burgheze. Se retine indeosebi Grigore Dragomirescu, seful casei onorabile, "marele imbecil", observat cu cruzime din faza discursurilor ele "om cu principii", pina la aceea, penibila, de senil iubitor de abtibilduri (in special "cele cu iepurasi").
In alte interioare si in alte vesminte, cu alte formule, reapare, in fond, micul-burghez fixat, o data pentru totdeauna, de catre Caragiale: jupin
Dumitrache si binecunoscuta lui obsesie (..
nu uita onoarea familiei mele, care-i unanim recunoscuta") sau retoricul Cajavencu cu "falitii" sai ("Avem si noi unchii nostri"); tot asa, in mici scene de familie, se desfasoara, intretaiata de exclamatiile de admiratie ale noii coane Efimita ("Tot tinar a ramas Grigore. Si destept"), tactica si strategia acestui modern conu Leonida: "Sa-ti explic eu ce-a fost la Stalingrad. O capodopera a stiintei militare germane, domnule. Uite aici" etc. Dar acestea sint doar citeva din aspectele pitoresti care definesc decaderea iremediabila a unei familii. Adevarata substanta a piesei e legata de destinul tragic al Iui Matei Dragomirescu. Citadela sjarimata este o drama cu doi seducatori, unul, Grigore, care seduce la nivelul lumii lui mic-burgheze, avind spectatori pe masura (Emilia, Adela, Costica, Gattescu), si altul, Matei, la un nivel superior, grav, cu admiratori de alta natura (Petru si Irina).
Oricit ar parea de paradoxal, Matei, ironicul fermecator, este fiul "marelui imbecil" ce-si fascineaza auditoriul ("Ce iirumos vorbeste!", exclama Emilia, ascultindu-l pe Grigore). Seducatorul Matei Dragomirescu, arhetip al tuturor intelectualilor anxiosi ai lui Horia Lovinescu. , a atras cele mai teribile sentinte din partea criticii (si a autorului inclusiv). A fost etichetat ca "antiumanist", s-a vorbit despre "filosofia lui malefica", despre "monstruozitatea" gindirii sale, impunindu-se ideea, ajunsa jalnic cliseu, a unui infamant personaj. E aici o trista neintelegere. Matei, asa-zisul "antiumanist", este, de fapt, un tipic reprezentant al "generatiei tinere" interbelice (se si spune, in piesa, ca ar 11 "o stea a tinerei noastre intelectualitati"), Filosofia sa, oricit de fulgurant expusa de autor, reprezinta in esenta o Lebensphilosophie, deconspirata fara dubii do conceptele sale predilecte: trairea, "marea aventura?.', riscul, experienta sinuciderii, ratarea, imoralismul etc. Matei face parte din acea "noua generatie" interbelica, pentru care, cum a observat G. Calinescu, "filosofii se pretuiesc nu in opera lor reala de gindire, cit in actiunea lor sugeratoare": de aceea, e si firesc ca Matei sa aspire a fi una din acele "calauze de spirite", gratie farmecului sau intelectual, cit si datorita vocatiei lui de "modest Pygmalion". Matei - prin care se configureaza revolta impotriva tatalui, adica contra spiritului mic-burghez - incurajeaza, la Petru si Irina, impulsul spre o experienta huliganica (termenul trebuie inteles in sensul consacrat de Mircea Eliade), cerindu-le sa dea contur de creatie organica vietii lor; or, cum ii explica Matei fratelui sau Petru, trebuie sa-i dai existentei tale un sens superior, "rcalizindu-te" si "facind din viata ta un lucru plin de frumos, care sa nu semene cu viata astora", a mic-burghezilor vegetativi.