Concepte de baza in analiza lexico-semantica







Lexicologia este disciplina lingvistica care studiaza cuvintele si modul lor de organizare in ansamblul lexical, ca subsistem in sistemul integrator al limbii. Lexicologia are ca sfera de preocupari nivelul lexical, primul in care limba se organizeaza biplan, prin constituirea planului semantic, alaturi de cel formal (dezvoltat pe temeiul nivelului fonologic).
Lexicologia are mai multe ramuri, in functie de perspectiva teoretico-metodica adoptata: etimologia, semantica, onomsiologia, formare cuvintelor, lexicografia, frazeologia, onomastica, lexicostatistica (statistica lexicala).


Etimolgia – a carei unitate de studiu este etimonul, adica unitatea care poate explica, sub raport formal si semantic, alta unitate – este preocupata de originea si evolutia unitatilor lexicale.
Semantica este interesata de identificarea si explicarea raportului dintre forma si sensul unitatilor lexicale.
Onomasiologia studiaza organizarea vocabularului dupa ceea ce exprima cuvintele, evidentiind caracterul ontic (de cunoastere) al lexicului. Are ca obiect de studiu denominatia.
Formarea cuvintelor (noologia) – studiaza mecanismul de formare a cuvintelor noi in limba romana si evidentiaza caracterul sistematic al acestui proces.
Lexicografia – se ocupa de explicarea si definirea sensurilor cuvintelor, de clasificarea si inregistrarea lor in dictionare si enciclopedii.
Frazeologia studiaza unitatile frazeologice ( frazeologismele = combinatii stabile de doua sau mai multe cuvinte, cu un sens unitar).
Onomastica are ca obiect de studiu numele proprii.
Cursul de fata va acorda atentie descrierii lexicului romanesc contemporan ( deci o perspectiva sincronica), abordand cateva probleme teortice generale ale lexicului si ,in mod special, elementele de semantica.

-Lexic / vocabular. Lexicul reprezinta totalitatea cuvintelor unei limbi, dar este considerat o unitate abstracta, pentru ca este greu de delimitat si de analizat, din pricina dificultatilor de ordin cantitativ, dar si a mobilitatii si varietatilor cuvintelor dintr-o limba. „Cea mai concreta si accesibila reprezentare a lexicului unei limbi ne este data de dictionarele monolingve care pot insuma de la 50000 la peste 150000 de cuvinte. In aceste conditii, se procedeaza la delimitari cantitative si calitative [] se impune distinctia dintre lexicul comun, cuprinzand cuvintele care asigura intelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori si lexicul specializat, care insumeaza diverse terminologii” (Bidu-Vranceanu 2005:13).
O modalitate de a face accesibila analiza lexicala opune lexicul vocabularului sau vocabularelor. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite submultimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi.
-Cuvantul este unitate de referinta in definirea mai multor concepte lexicale si lingvistice.
Orice limba, ca sistem, are un lexic alcatuit din totalitatea cuvintelor ei. Asadar, relatia dintre lexic si cuvant este de natura celei dintre intreg si parte. Intrebarea ce este cuvantul a preocupat pe ganditori din cele mai vechi timpuri, terenul definirii cuvantului devenind, mai ales in secolul al XX-lea, locul de confruntare a parerilor lingvistilor, filozofilor, psihologilor, logicienilor de diverse orientari. Din aceasta cauza, cuvantul pare ceva bine cunoscut, dar interpretarea lui nu este simpla.
Cuvantul poate fi definit in mai multe feluri:
1.

In lingvistica traditionala, cuvantul este un grup de litere aflat intre doua spatii tipografice (blancuri);
2. cuvantul este o clasa de forme gramaticale, definindu-se ca o combinatie de morfeme (unitati minimale cu sens);
3. cuvantul este o unitate lingvistica autonoma, careia i se pot fixa limitele prin trei procedee: a) permutarea – o unitate presupusa a fi cuvant isi poate schimba locul in enunt, mentinerea intelesului global fiind principala conditie a valabilitatii permutarii: Ion invata bine. / Invata bine Ion.
b) substitutia – in locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelasi tip, pastrandu-se intelesul foarte general si global al enuntului: inlocuind pe invata cu canta, scrie (se pastreaza sensul general ‚face’).
c) distributia – se asociaza termenul analizat cu alti termeni: secventa anlizata se asociaza numai cu nume de fiinte.
In urma aplicarii celor trei criterii se verifica autonomia cuvantului care poate fi definit astfel: numim cuvant orice fragment care are autonomie fata de enunt, prezinta o distributie proprie, poate fi substituit cu o unitate similara si eszte permutabil.
4. Cuvantul este semn lingvistic, adica o entitate care reuneste solidar si arbitrar imaginea obiectului numit ( semnificat – signifie ), cu imaginea corpului fonetic al semnului (semnificant – signifiant). Semnul este un obiect care sta in locul altui obiect la care se refera si e reprezentat de reunire notiunii cu imaginea acustica. Cuvantul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite la obiectele din realitatea extralingvistica, numite referenti; aceasta interpretare are in vedere doar cuvintele denominative, fixand o relatie constanta intre referent si numele sau.
-Semnificatie si/sau sens. Desi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a desemna procesul care asociaza un obiect, o notiune unui semn susceptibil sa-l evoce, unii autori disting semnificatia, ca valoare stabila, de sens, care depinde de situatiile concrete de comunicare. Distinctia intre semnificatie si sens se bazeaza pe interpretarea celei dintai ca imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferentiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei se realizeaza in si prin contexte situationale sau verbale. (Compara LUCEAFAR- care actualizeaza semnificatia ’planeta Venus’, cu luceafarul de dimineata sau luceafarul de seara – utilizari contextuale, care actulizeaza anumite sensuri).
Continutul semantic al cuvantului este totalitatea reprezentarilor esentiale, adica reflexul conditionat de cuvant in mintea vorbitorului, care nu poate fi identic cu obiectul semnificat. Acest aspect face necesara lamurirea denotatiei .
Denotatia ( denotarea, desemnarea, denumirea) este actul prin care unui obiect (lucru, fiinta, eveniment, fenomen, idee, actiune) i se atribuie un nume. Desmnand valoarea conceptuala, cognitiva a unui cuvant, denotatia are caracter stabil, reuneste elemente semantice non-subiective, identificabile in general in afara de context. Prin aceasta interpretare denotatia se apropie in cea mai mare masura de semnificatie si presupune o codificare sociala, culturala, colectiva a vorbitorilor. Spre exemplu, ne referim la cuvantul luna si la denotatul lui. Spunem despre luna ca este luna, indiferent daca are forma rotunda a cercului sau una dintre celelalte forme mai reduse, pana la cea de secera. Indiferent de formele in care luna poate aparea ca obiect al perceptiei vizuale, cuvantul luna actualizeaza in mod constant in mintea noastra trasaturi distinctive constante (luna se afla permanent in spatiul planetar, in raporturi constante cu alte corpuri ceresti si, simultan, in miscare), care constituie denotatul. Denotatul nu este identic cu obiectul in forma pe care o supunem perceptiei vizuale directe ca obiect al unei singure perceptii, ci este element al cunoasterii omului despre lume, definit prin trasaturi distinctive constante, sesizabile prin intelegerea lunii ca obiect al gandirii. Daca privesc cercul lunii si spun „aceasta este luna” inseamna ca am reactionat la forma ei perceptibila ca la un semn pe care il inteleg si exprim aceasta intelegere in cuvinte in care este codificata gandirea mea despre luna.


Daca admitem diferentierea facuta mai sus intre semnificatie si sens, semnificatia ar corespunde denotatiei, in timp ce sensul ar corespunde conotatiei(conotatiilor). Conotatia exprima valori secundare, eterogene ale semnificatului unui cuvant. Datorita functionarii sociale a semnului lingvistic, pot interveni modificari ale interpretarii raportului dintre semn si unele insusiri ale obiectului; de asemenea, unele sensuri secundare ale cuvantului pot fi determinate de intentiile de comunicare ale vorbitorului, exprimate contextual. Exemplificam: Cuvantul LEU are denotatia ’mamifer din familia felinelor (Panthera leo), cu talie anumira, cu greutate corporala mare, cu gheare retractile s.a.‘; conotatia semnului LEU presupune referirea la faptul ca animalul numit astfel este luat drept o fiinta cu putere fizica exceptionala, cu infatisare mareata, regele amimalelor etc., trasaturi conditionate de caracteristicile ale animalului, asa cum rezulta din denotatia precitata mai sus. Conotatia se suprapune denotatiei ca o reprezentare suplimentara, care consta intr-o asociatie de idei datorata cand realitatii obiective, cand imaginatiei (interpretarii subiective). Cand se opereaza cu conotatii, obiectul desemnat se poate sterge temporar din memorie. De la imaginea globala a obiectului, se poate ajunge la imaginea atributelor lui, nedetasate de el, si apoi aceste elemente se pot estompa reciproc, stabilindu-se alte asociatii de idei care reprezinta conotatii. Intr-un context ca X se lupta ca un LEU pentru a-si castiga drepturile, din denotatia cuvantului LEU se selecteaza numai ideea de ’forta, putere‘, iar conotatia respectiva poate fi considerata sociala, pentru ca poate fi inteleasa si folosita de majoritatea vorbitorilor.(Bidu-Vranceanu 2005:49).
Relatia dintre denotatie si conotatie se constituie intr-un echilibru semantic. In orice moment al existentei lui, cuvantul are un continut semantic alcatuit dintr-un numar finit de sensuri. Echilibrul semantic faciliteaza intelegerea modalitatilor de combinare a elementelor lexicale in planul sincronic al limbii si sugereaza posibilitatile de evolutie semantica.
Intre echilibrul semantic si schimbarile de sens este o foarte stransa legatura. Cercetatorii au incercat sa gaseasca procedeele generale ale schimbarilor de sens. Variatiile sensului unui cuvant se pot clasa in trei tipuri principale:
a) Ingustarea sensului, adica trecerea de la sensul general la unul particular; de exemplu, lat. nutricium insemna in latina „hrana, in general“, dar continuatorul lui romanesc, NUTRET, inseamna exclusiv „hrana pentru animale domestice erbivore, constituita de obicei din plante care care sunt recoltate si folosite ca furaj“; STEAG = „unitate militara mai mica, avand drapel propriu“ ajunge prin restrangere de sens sa fie astazi sinonim cu drapel si sa aiba doar sensul de „drapel“.
b) Largirea sensului, adica dezvoltarea de la un sens particular la unul general; de exemplu, PASARE, in romaneste a dobandit un sens mai larg decat avea latinescu passer, care ii sta la baza si care insemna „vrabie“. Alt exemplu: initial, cuvantul MITOCAN a insemnat exclusiv „locuitr al unui metoc(varianta-mitoc)“, metoc insemnand „manastire mica subordonata unei manastiri mari“; cu timpul, mitocan si-a largit sensul ajungand sa insemne si „locuitor de pe langa oras, de la periferia orasului“, adica mahalagiu in sensul propriu al cuvantului; de aici si pana la actualul sens al lui mitocan „om cu comportament grosolan, vulgar“, schimbarea de sens a fost inlesnita si de existenta in limba a unor cuvinte cu un final asemanator si cu sens peiorativ – grosolan, badaran, marlan, toparlan.
c) Transferul de sens prin asemanare intre nume sau prin contiguitate de nume, reprezinta, in mare, metafora (asemanarea,similitudinea) si metonimia (contiguitatea). Procedeele prin care se realizeaza aceste schimbari, considerate devieri sau abateri de la denotatie, sunt cunoscute si studiate sub numele de tropi. Prin tropi se realizeaza sensurile conotative (expresive, afctive) care se gasesc virtual in denotatie. Denotatul are multe aspecte, unele imprevizibile la prima abordare; este suficient ca, din diverse cauze, unul dintre aspecte sa apara si sa se impuna la un moment dat, dominand pe celelate, pentru ca termenul sa capete posibilitatea de a reda si aspectul neglijat anterior ( asa a ajuns ca prin analogie sau contiguitate sa apara sensuri conotative).


Metafora este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, intr cele doua obiecte existand o asenanare oricat de mica (o analogie). Un exemplu: TOPORAS ca nume al plantei careia i se mai spune si violeta. Termenii sunt: floare, forma florii, topor mic (forma toporului); identitatile: o floare care are aceeasi forma ca un topor mic. Analogia fiind comparatie, termenul care uneste elementele metaforei este intotdeauna cautat, pentru ca numai el permite decodarea ei corecta.
Metafora se realizeaza printr-o amalgamare sau intersectie semica neobisnuita intre doi termeni diferiti semantic, intersectie inteligibila numai in context. Distanta semantica dintre termenii metaforei poate fi oricat de mare, pentru ca este o figura neconditionata din acest punct de vedere. Analiza pune in evidenta deosebirile de sens care asigura expresivitatea metaforei, dar si faptul ca prin context se stabileste o punte de legatura manifestata printr-o trasatura de sens (sem) comuna intre termenul metaforizat si cel metaforic. De exemplu: daca unui om care vorbeste mult si fara rost i se spune ca latra, avem a face cu neutralizarea opozitiei dintre A VORBI si A LATRA, care, altfel sunt unitati distincte. A vorbi poate fi analizat in trasaturile de sens (seme): 1. „a emite sunete“, 2. „a articula cuvinte“, 3 „a exprima ganduri, sentimente umane“. De asemenea, a latra e format din trasaturile de sens: 1′ „a scoate sunete“, 2′„a repeta sunete scurte sacadate“, 3′ „a reda starile caracteristice speciei caine“. Intre cei doi termeni se stabileste o relatie de intersectie, cele doua multimi de trasaturi de sens se intretaie , iar la intersectia lor se afla trasatura de sens comuna 1 - 1′ ( a scoate, a emite sunete), care asigura procesul de mataforizare. Cele doua operatii care asigura reorganizarea trasaturilor de sens (seme) comune sunt suprimarea si/sau adaugarea semelor. In exemplul dat se observa baza semantica comuna a celor doi termeni si opozitia dintre ei; termenul metaforic a latra se suprapune partial peste termenul propriu a vorbi, si pastreaza 2′, 3′, dar numai ca aspect sugestiv: „a vorbi sacadat, ca si cum ar reda stari proprii cainelui“. Mecanismul metaforei se bazeaza pe faptul ca trasaturile sensului propriu al cuvintelor in discutie nu dispar total, ci se produce o reorganizare a dispozitiei lor, trecand pe primul plan trasatura de sens comuna.
Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unitati consacrate in sistemul limbii, care sunt, in general, mentionate in dictionare dupa sensurile proprii care le-au generat. Ele poarta numele de metafore implicite. Alte metafore au insa o structura aparte, rezultata din folosirea simultana a ambilor termeni: inger de copil, bujor de fata. Ele sunt numite metafore explicite: in cazul lor, cei doi termeni, cel figurat, bujor, si cel propriu, fata, sunt pusi fata in fata, prezenta celui din urma asigurand o mai puternica forta de sugestie primului. Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei sintagmatica si de aceea distanta dintre cei doi termeni poate fi foarte mare. Organizarea sintagmatica a metaforelor explicite le face strans dependente de context si de aceea ele sunt mai putin numeroase in limba comuna decat metaforele implicite. Ele sunt mereu in schimbare si, ca atare, dictionarele le inregistreaza rar ca unitati consacrate de sistem.
Fie ca apartin limbii comune, fie limbajului poetic, metaforele au acelasi mecanism semantic de producere.
Metaforele din limba comuna se pot repartiza in cateva categorii, in functie de sferele semantice pe care le reprezinta: a) metafora animat pentru inanimat, se poate exemplifica prin nume ale partilor corpului omenesc date unor obiecte: capul/fruntea satului/clasei, ochiul geamului sau al ciorapului, gura raului sau cotul raului;
b) metafora animat pentru animat: se bazeaza pe transferul de sens de la om la animale sau invers. Vezi exemplul verbului a latra care dezvolta sens metaforic prin referire la om;
c) metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele unor obiecte atribuite unor parti ale corpului omenesc: nodul gatului, fluierul piciorului;
d) metafora inanimat pentru inanimat se bazeaza de obicei pe asemanare de forma si poate fi ilustrata prin numele unor plante: lacramioare, paralute, cercelusi s.a.
Metonimia. Se numeste astfel o schimbare conditionata a numelor obiectelor, conditia fiind ca numele inlocuitor sa indice ceva aflat in contingenta cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea inlocuirii. Astfel, cand cineva spune ca are ureche muzicala, prin aceasta se intelege ca este apt pentru a face/studia muzica, ureche fiind intrebuintat metonimic pentru auz; sau cand se spune ca cineva are un Grigorescu, adica un tablou pictat de Grigorescu, adica numele pictorului este folosit in locul operei lui, constituie de asemenea o metonimie. Intre ureche si auz, intre Grigorescu si tabloul pictat de el exista o corespondenta calitativa. Metonimia este, prin urmare, schimbarea unui cuvant prin altul, cu conditia ca cele doua cuvinte sa denumeasca obiecte (lucruri, fiinte etc.) intre care exista sau se poate imagina o corespondenta calitativa. Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltata sau mai restransa, potrivit cu semantica numelui inlocuitor. Cateva tipuri mai frecvente de metonimii:
- metonimia persoana pentru lucru (numele autorului pentru opera lui, numele inventatorului, producatorului pentru obiectul construit, numele eroului literar pentru opera, numele stapanului unei proprietati pentru proprietate s.a.): Am cumparat un Eminescu (o editie noua din opera lui Eminescu), SA-a cumparat un Ford (autoturism fabricat in uzinele lui Ford), Locuiesc langa Trei Ierarhi (biserica de sub patronajul celor trei ierarhi) etc.


- metonimia recipient pentru continut (continutul, subinteles sau exprimat se reda prin numele vasului sau al altui obiect care poate sa contina ceva): A baut un paharel mai mult. (= bautura spirtoasa dintr-un paharel); punctul de plecare il constituie numele unui vas ori al unui recipient cu care se masoara continutul: o banita ( 15 kg. de porumb), o halba (paharul de servit bere avand capacitatea de1/2 de litru), o cinzeaca (paharul de 50ml pentru servit tuica), o baterie (1 litru de vin si un sifon). Cu cat este mai rar obiectul utilizat ca recipient, cu atat este mai necesar sa i se indice continutul: o mana de sare, un brat de lemne. O varianta ceva mai indepartata a acetei metonimii se refera la organe si parti ale corpului omenesc, de obicei inima sau capul, mai rar creierul, considerate a fi sediul unor sentimente sau activitati Are cap (= minte, inteligenta) de matematician. Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un spatiu, o cladire, o tara etc. Sala aplauda in picioare ;recipientul poate fi si o perioada de timp: studentii anului I.
-.metonimia cauza pentru consecinta (efect): Omul acesta are maini de aur. Cuvintele subliniate tin locul dibaciei, talentului – se interpreteaza mana prin prisma lucrului executat cu dibacie. In acesta acceptie, si alte organe ale omului pot fi denumite nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce fac: a avea nas fin = a avea mirosul fin; a avea gura mare, a face gura, a face gat. = contin termeni al caror efect pot fi tipetele, galagia.. Relatia cauza-consecinta se extinde si la actiuni ale simturilor: a mirosi o afacere, vede multa latina , unde cuvintele subliniate au sensul de a pricepe, a sti.
- metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui produs prin numele locului de fabricatie, este acela al sampaniei, vin din podgoriile provinciei franceze Champagne, pregatit dupa o tehnica locala raspandita in toata lumea; pe acest model avem in limba romana canadiana (dupa numele unui tip de haine raspandite in Canada), havana (tigara de foi fabricate in capitala Cubei – Havana), damasc (tip de tesatura care a provenit din Damasc, capitala Siriei), dacia (autoturism fabricat la Pitesti – uzinele Dacia) s.a.
- metonimia simbol pentru ceea ce simbolizeaza: o serie de simboluri ca sceptrul, tronul, laurii,
politica, gloria, crestinismul, mahomedanismul s.a.
Metonimia este un trop mai putin raspandit decat metafora; valorile conotative ale metonimiei sun mai logice, mai reci decat sensurile metaforice, de aceea incarcatura ei expresiva este mai mica. Metonimia este raspandita mai cu seama la substantive si aproape nu de intalmeste la verbe si adjective.
Sinecdoca este tot o schimbare de nume intre doua obiecte, dar numai daca unul dintre ele se cuprinde intr-un fel oarecare in celalalt. Ea este bazata pe o relatie cantitativa.Tipuri de sinecdoca :
-sinecdoca parte pentru intreg (pars pro toto) : acoperis sau adapost pentru locuinta, casa ; paine pentru hrana, existenta materiala.
-sinecdoca intregul pentru parte (totus pro parte) : imbracat in matase, in catifea, in aur, cuvintele subliniate fiind utilizate pentru vesminte de matase, de catifea, impodobite cu fire de aur.
- sinecdoca singular pentru plural si invers : obisnuita in limbajul popular pentru numele popoarelor – in tara turcului sau batranetile, tineretile cuiva (pentru batranetea, tineretea).
- sinecdoca abstractul pentru concret : este un om cu relatii, in care relatii inseamna persoane importante. Se adreseaza justitiei, cuvantul subliniat apare in locul unui element concret in spatiu si timp.
Ceea ce trebuie sa retinem este ca ingustarea, largirea sau transferul de sens sunt fenomene permanente in vocabular, atat in sincronie, cat si in diacronie, numeroase sensuri figurate nemaifiind simtite ca atare si incadrandu-se in uzul comun. Fenomenul poarta numele de lexicalizarea tropilor. Lexicalizarea tropilor este un proces cu cel putin doua etape : una efectuata inainte de faza actuala, a doua in curs de realizare (vezi explicatiile supra la MITOCAN) ; lexicalzarea nu atinge toate cuvintele afectate de un trop, ci mai ales cuvintele al caror echilibru semantic este rasturnat de iesirea din uz a sensului propriu.

Tema

1) Identificati tipul de trop care sta la baza schimbarii sensului cuvintelor subliniate din urmatoarele contexte:
• Pentru etimologii se folosea de Tiktin.
• Cerul sa te binecuvanteze.
• Anul I va participa la sesiunea stiintifica.
• Unii oameni miros castigurile.
• Copiii sunt bucuria parintilor.
• Lenjeria de damasc este sanatoasa.
• Vede multa latina.
• Nu-ti baga nasul unde nu-ti fierbe oala.
• Mai multe capete luminate l-au sfatuit.
• Ii placea sa fie in frunte.
• Limba clopotului suna a jale.
• Dupa-amiaza a tras un pui de somn.
• Nu-mi plac fetele care se miorlaie.
• Se framanta de grija copiilor.
• Multe ramuri de productie au fost afectate de criza economica.
• Avea multe guri de hranit.

2) Pornind da la definitia de dictionar a cuvintelor masa, farmacie, bland, fier, explicati opozitia denotatie / conotatie.









Copyright © Contact | Trimite referat