Dezvoltarea literaturii romane in ansamblul ei, deci si a criticii noastre literare, dupa 1900, sta fara cea mai mica indoiala sub semnul stralucitei epoci a marilor clasici din a doua jumatate a veacului trecut, sub semnul si influenta nutritiva si stimulativa a valorilor sale, dar nu mai putin si a reactiilor pe care ele le-au desteptat. in acest sens, daca - dupa cum intuise Titu Maiorescu -poezia romaneasca avea sa inceapa noul secol sub auspiciile geniului eminescian, critica literara mai noua se va naste si se va maturiza in zgomotul polemicii de idei dintre mentorul junimist si C. Dobrogeanu-Gherea, asa cum ne incredinteaza printre altele marturia de indiscutabila autoritate a lui E. Lovinescu.
Contestatiile si amendamentele antijunimiste si antima-ioresciene ale criticului socialist, cu siguranta una din marile figuri ale sfarsitului de secol, preocupasera si continuau sa preocupe in mod evident pe discipolii lui Maiorescu, ca si pe maestrul insusi. Confruntarea dintre cele doua scoli de gandire si de atitudine critica avea sa contribuie neindoielnic la precizarea pozitiilor lor, dar si la deschiderea si evolutia acestora catre o sinteza posibila si necesara. Fara a estompa distinctiile care confera personalitate celor doua orientari, trebuie totusi spus ca de multe ori controversele dintre ele s-au legitimat si s-au intemeiat pe simple, dar semnificative deplasari de accent.
Abandonand vechea si cam vulgara formula a opozitiei dintre teoria "artei pentru arta" si teoria "artei cu tendinta", dezavuata in fond chiar de reprezentantii lor, vom recunoaste insa cu limpezime in dezvoltarea criticii literare romanesti din acest secol existenta si confruntarea a doua linii fundamentale pe care le vom numi schematic, dar adaugandu-le imediat nuantele de rigoare, autonomism si eteronomism.
Autonomismul estetic se confunda fireste cu pozitia lui Titu Maiorcscu, cunoscuta si sub numele continutului sau esential care a fost si ramane principiul autonomiei esteticului, principiu teoretic si metodologic, conform caruia, conditia artei fiind esteticul, misiunea criticii este sa-l disocieze de alte valori si sa judece in exclusivitate din perspectiva lui. Prin contrast, etero-nomismul estetic ilustrat de Gherea si elevii lui afirma incidenta indisociabila a valorilor extraestetice in opera de arta si contributia lor determinanta la autenticitatea si nivelul valorii artistice. Este obligatoriu de mentionat ca atitudinea autonomista nu neaga aportul realitatilor si valorilor din afara artei la constituirea acesteia, dupa cum nici atitudinea eteronomista nu neglijeaza, cel putin teoretic, necesitatea indispensabila a statutului estetic al oricarei opere de arta. Chestiunea este - am mai spus-o - de nuanta si mai ales de accent. Ramane insa cert ca autonomistii cred in putinta disocierii esteticului din simbioza lui cu celelalte valori, in vreme ce eteronomistii o contesta. De aceea cei dintai ii acuza pe ceilalti de confuzie, iar acestia pe contrazicatorii lor de segregatia dintre arta si umanitate, acuzatie grava, dar din fericire, cel mai adesea, gratuita.
Mostenirea maioresciana a fost preluata in secolul nostru de doi discipoli importanti si foarte activi, unul mai varstnic, Mihail Dragomirescu, care a abandonat cu timpul critica in beneficiul teoriei literare, unde ramane hotarat un fondator, si altul mai tanar, E. Lovinescu, care avea sa devina marea autoritate critica a perioadei interbelice. Linia lui Gherea este urmata si ea de N. Iorga, cel putin in tinerete, dupa care el isi va constitui un profil din ce in ce mai propriu, si G. Ibraileanu, cel mai fidel, dar si cel mai creator dintre continuatorii lectiei inaintasului socialist.
Daca Lovinescu este inca, pana la primul razboi mondial, in cautarea formei depline a personalitatii sale, mai varstnicii lui contemporani se vad curand inconjurati de aderenti si partizani de idei, dintre care unii vor fi critici si eseisti literari. Ilarie Chendi se va afla la inceput alaturi de Iorga, dar din motive temperamentale il va parasi, fara a-i abandona si crezurile ideologice. Mihail Dragomirescu va avea si el un discipol critic mai promitator in persoana lui Ion Trivale, mort din pacate prea tanar pe fronturile razboiului de intregire. Cat priveste pe Ibraileanu, cel mai important elev al sau, Mihai Ralca, va apartine epocii postbelice.
Peisajul primelor doua decenii ale veacului nostru n-ar fi insa corect reprezentat daca n-am inregistra aici si prezenta unui "independent" precum filologul si profesorul Ovid Densusianu, critic si polemist literar destul de activ, mai cu seama in acesti ani care preced prima conflagratie mondiala. Antimaiorescian, mai mult din ratiuni de ordin familial (tatal sau fusese una din "victimele" marelui critic junimist), el nu este si un adversar al principiului autonomiei esteticului, ba chiar dimpotriva, il foloseste pentru a declansa o campanie inflexibila impotriva samanatorismului, pledand, ca Macedonski mai inainte si ca Lovinescu mai apoi, pentru procesul de modernizare a literaturii romane.
Prima epoca literara a secolului nostru ia sfarsit in zgomotul dezlantuit al armelor celui dintai razboi mondial, in care Romania va intra dupa doi ani de neutralitate, numai pentru a-si recupera provinciile pierdute prin rapt si a implini astfel visul secular al tuturor romanilor. Odata realizata marea unire, tara se regaseste in posesia unor forte sporite, a unui potential imens, care va vindeca repede ranile razboiului si va fructifica admirabil resursele si energiile creatoare ale unei Romanii in sfarsit reintregite intre hotarele sale istorice. A doua epoca literara a secolului XX este pentru noi si cea mai insemnata. Ea culege din plin roadele conditiilor devenite dintr-o data incomparabil mai fecunde si conduce literatura, critica si in genere cultura nationala spre implinirile ei nu numai cele mai mari, dar si cele mai masive de pana acum. Varfurile nu mai sunt putine si izolate ca in secolul trecut, ci numeroase si solidare la nivelul aproape tuturor genurilor literare.
In imprejurarile, unei asemenea proliferari benefice a creatiei artistice si culturale, critica se vede chemata si ca la o inflorire fara precedent. Foiletonismul critic, prefigurat inainte de razboi de Ilarie Chendi sau de Ion Trivalc. detine acum preponderenta intre manifestarile spiritului exegetic, mai toate marile publicatii, nu numai literare, avand rubrici si cronici permanente de inregistrare si discutare a cartilor, pe care le onoreaza cu semnatura lor numele unei intregi falange de critici in frunte cu cel mai respectat dintre ei, E. Lovinescu. in suita lui ideologica si estetica, ii intalnim pe Perpessicius, pe Vladimir Streinu, pe Scrban Cioculescu, pe Pompiliu Constantinescu, dar si pe altii ca Tudor Vianu si G. Calincscu, care - dupa un interval mai lung sau mai scurt - vor avea o evolutie diferita, tinzand poate catre o anume ravnita independenta. (Un independent in sensul propriu al cuvantului nu va fi in epoca decat Paul Zarifopol, eseist paradoxal, rafinat si inteligent, prea putin interesat insa de exercitiul criticii curente).
Cu toate nuantele care separa asemenea personalitati autentice si absolut remarcabile, ei pot fi toti inscrisi fara ezitare in linia mare a autonomismului estetic, care castiga in anii interbelici pozitii majore si definitive, imposibil de dezintegrat de aici inainte, ci numai usor zdruncinate, din cand in cand, de adversari, fara pericolul vreunei prabusiri sau invalidari de principii. Autonomismul estetic poate fi considerat invingator in vechea lui batalie pentru recunoasterea statutului specific al creatiei artistice, concomitent cu triumful luptei pentru modernizarea sau sincronizarea literaturii romane. Epoca interbelica are mai presus de toate aceasta particularitate evidenta si mult asteptata. Ceea ce nu inseamna desigur ca principiul autonomia! va deveni implicit incontestabil. Punerea lui in chestiune va fi insa mai nuantata, mai subtila si, s-ar zice chiar, mai respectuoasa din partea adversarilor cu adevarat valabili, seriosi si competenti, pentru a nu-i lua in considerare pe aceia care, in atmosfera tulbure a anilor *30, aveau sa faca vinovata lectia lui Maiorescu de cele mai fantasmagorice pacate.
Un dialog real si util cu pozitiile autonomismului estetic va veni numai din directia lui Ibraileanu, ca si a elevului sau, de o tinuta si de o viziune mult mai moderna, Mihai Ralea. La cel dintai, se remarca o sensibila evolutie pe linia principiului estetic, mai ales odata cu renuntarea la vechile si prafuitele idei poporaniste. Singura reduta pe care criticii de la Viata romaneasca nu o vor abandona este teoria specificului national, care cunoaste insa sub pana lui Ralea o modelare si o modulare net superioare anterioarei sale ipostaze. E de notat deopotriva si faptul ca indoielile tanarului si sclipitorului eseist cu privire la teza autonomiei esteticului au la baza punctul de vedere modem si stiintific al interdependentei tuturor factorilor sufletesti, atat in viata individuala, cat si in cea sociala. Esteticul autonom ar fi asadar mai curand un preparat de laborator decat o realitate concreta si sigura.
Furibunda campanie de denigrare a lui Maiorescu de la sfarsitul anilor '30 si inceputul celor urmatori nu are nimic comun cu veritabila controversa a criticii romanesti, iar izvoarele ei trebuie cautate mai repede in atmosfera politica decat in cea literara, care le inregistreaza pe acestea numai prin ecou. O respingere totala si fara drept de apel a marii linii a autonomismului estetic, nu atat prin mijloace de dialog intelectual (ar fi fost si greu!), cat prin mijloace pur si simplu administrative si dictatoriale, o vom intalni insa masiv si extrem de agresiv in imprejurarile politice nefaste ale celei de-a treia epoci literare din acest secol, cea care pentru noi incepe la 23 august 1944 si ia sfarsit, dupa 45 de ani, la 22 decembrie . Critica literara a acestui indelungat interval istoric a trecut prin avataruri variate, alternand intre momente mai bune si altele aproape insuportabile. Un eteronomism radical si exclusivist s-a instalat cu pretentii absolutiste si discretionare, sub formele nociv dogmatice ale proletcultismului si sociologismului vulgar. Cu toate progresele reale in tentativa disimulata si prudenta de emancipare de sub presiunea si constrangerile aberante ale unei imaginare estetici marxist-leniniste, o oarecare imbunatatire a situatiei n-a fost posibila decat intr-un moment de reorientare si de destindere ideologica, moment care a coincis in chip destul de oportun cu marile dezbateri despre critica din Franta, ca si din alte colturi ale Europei din anii 1964-l967.
Au revenit atunci in actualitate o scrie de propozitii cunoscute si socotite de mai multa vreme consumate, dar care s-au simtit improspatate de noua sete a eliberarii subiectivitatii de sub canoanele unei pedanterii scolastice si universitare, de un rigid istoricism si de un rece si anchilozat filologism. Exemplul lui Roland Barthes si al miscarii "la nouvelle critique" a fost receptionat cu multa simpatic si valorificat la noi in exaltarea unui tip de critica numita "creatoare" si contrapusa celei doar "explicative". Foarte curand avea sa se constate insa primejdia unui relativism destul de dizolvant si de comod. in consecinta, moda noului pozitivism, inevitabil implicat in exegezele de tip structuralist, stilistic, semiotic, matematic s.a.m.d., avea sa prinda imediat, fara dificultati, dar si fara a afecta profilul criticii de actualitate, revuistice si eseistice, ramasa mai departe in capcana agreabila a reveriei de a concura creatia.
Indiscutabil insa ca anii '70 si mai ales '80 au evoluat in directia unei sinteze, temperand excesele neoimpresioniste, dar si cele neopozitiviste si conducand incet, dar evident si sigur spre o luciditate superioara si spre o maturitate de constiinta, care au conferit criticii romanesti din ultimii ani meritul de a fi fost una din formele cele mai eficiente de opozitie si rezistenta antitotalitara.
Intram cu siguranta acum, dupa 22 decembrie 1989, intr-o alta epoca literara, ale carei contururi raman deocamdata incerte. Eliberata de poncife, de "indicatii", de restrictii si de abilitati esopice, critica noastra estetica se afla de aici incolo in fata celei mai promitatoare perspective din intreaga sa istoric, implinirea promisiunilor va depinde insa bineinteles de calitatea celor ce o vor sluji, critica fiind o disciplina de mari si rare exigente nu numai intelectuale, dar si, sau mai ales morale.
