CRONICA DE FAMILIE - Roman de Petru Dumitriu - rezumat referat





CRONICA DE FAMILIE - Roman de Petru Dumitriu. Prima varianta, intr-un volum, apare la Bucuresti, E.S.P.L.A., . Varianta finala, in trei volume, apare la Bucuresti, E.S.P.L.A.. .

Romanul inglobeaza, ca un capitol, un alt roman, Bijuterii de familie, publicat in . Fragmente publicate in reviste: Davida, "Viata romaneasca", nr. 6, 1954; Salata, "Steaua", nr. 2, 1955; Vintul de martie, "Gazeta literara", II, nr. 6, 1955, p. 3; Copilarii, "Steaua", VII, nr. 7, 1956, p. 25-41; Placerile tineretului, "Gazeta literara , III, nr. 35, 1956, p. 3,4; Mizeriile razboiului. Augusta, "Steaua", VII, nr. 10, 1956, p. 12-62; Cronica de familie, "Albina", LIX, nr. 467, p. 4, nr. 468, p. 4-5, nr. 469, p. 4-. Capitolul Vintul de martie din volumul III este inclus si in romanul Cronica de la cimpie, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1955.

Petru Dumitriu a intrat in viata literara cu o debordanta efervescenta creatoare, desfasurindu-se pe spatii narative largi, construite din fragmente si romane intregi care migreaza dintr-o carte intr-alta si alcatuiesc modulele detasabile ale unui univers epic in continua remodelare si amplificare. Scriitorul este bintuit de ambitia de a cuprinde lotul, avind un apetit descriptiv pantagruelic.

Sculptorul Pius Dabija (autorul a incercat mai multe variante de nume: Petru, Prospero, Parteniu, Patriciu, Puiu, care sa aiba initialele P, D), singurul personaj din ramificata familie a Cozierulor care supravietuieste psihic instaurarii comunismului, este un mic autoportret al acelui Petru Dumitriu din anii '40-'50, care, pe un anumit segment de timp, pare sa fi trait cu o fervoare spontana promisiunile aurorale ale noului regim. Asa cum personajul renunta la sculptura abstractionista in gen Brancusi, redescoperind un neorenascentism ce il apropie de ideea marxista de arta, la fel autorul sau experimenteaza, dincolo de modernitate si avangarda, deliciile regasite ale unui realism solid si parfumat, epopeic, "doric" in clasificarea lui Nicolae Manolescu, care a putut ! asimilat acelei arte a viitorului clamate de ideologia comunista. In euforia acestui sentiment de expansiune creatoare fara limite, descatusind un viguros talent narativ, P. I). a scris aluvionar, fara autocontrol etic, acceptind cu usurinta si iresponsabilitate sa ilustreze, de-a valma cu propriile teme, si sloganurile noii societati utopice. Scriitorul primeste toate comenzile sociale si lasa colectivele de cenzori sa-i rescric textele cu inocenta celui care, deocamdata, vrea sa creada, care nu a asumat inca deziluzia realitatii (ce il va face mai tirziu sa emigreze); de aceea, cartile sale "compromise" nu au imoralitatea duplicitarului, ci pe cea a fanaticului.

In fapt, in opera publicata in jara, un gust estetic foarte sigur cistiga sau pierde succesiv teren in fata unei lipse de moralitate (auto)dirijata ideologic. In conglomeratul scrierilor din acesti ani, capodopera (Cronica de familie) coabiteaza in simbioza netulburata cu subliteratura (Cronica de Ia cintpie, Drtim jara pulbere). Este ciudat cum ele reusesc sa ramina totusi separate ermetic, ca doua lichide de esente diferite in suspensie. Cronica de familie este corodata intr-o masura surprinzator de mica de infioratorul dogmatism ce sufoca Cronica de la cimpie sau Pasarea furtunii.

Chiar atunci cind rescrie capitolul Davida, aparut initial in revista, si motiveaza de asta data uciderea deputatului conservator Vogoride nu printr-un conflict psihologic (gelozia Davidei), ci printr-unul sociologic, daunele estetice sint aproape insesizabile.

In primele doua volume ale romanului nu exista mai mult de doua sau trei pasaje tendentioase, de propaganda marxista, care par a fi mai degraba interpolate de o mina straina si care au un statut vizibil de corpusculi alogeni; in cel de-al treilea, suferinde sint doar anumite parti din ultimele trei capitole, cele care acopera anii '45-'. intr-o scrisoare trimisa editorului sau, Geo Serban, in 1992, autorul isi face mea culpa: "Cronica nu ar fi putut aparea fara anumite concesii* pe care autorul a trebuit sa le faca. Scrisnind din dinti, le-am tacut. [] Trecutul trebuia descris in culori intunecate. Le-a avut, dar a avut si lumina. Aspectele luminoase erau interzise. Boierimea romana si clasa mijlocie cuprindeau si oameni buni, nobili, generosi, uneori admirabili. [] Toate astea erau teme interzise.

In schimb, existau teme obligatorii, tendentioase. Trebuia acceptat macar de forma marxismul, care a distrus zeci de ani viata a sute de milioane de oameni. Trebuia ascunsa tirania partidului comunist, teroarea securisti-lor, atotputernicia imperialismului ruso-asiatic." Desi par simetrice, cele doua concesii ideologice, satanizarea aristocratiei si idilizarea dictaturii proletare nu au avut consecinte egale la nivel estetic. Diezul pus la cheia Drumului fara pulbere anuleaza acest roman nu numai in substanta etica (transformindu-l intr-un alibi sperjur pentru atrocitatile de la canal), ci si in substanta artistica. Bemolul pus la cheia Cronicii de familie, in schimb, este viabil artistic, fiind subsumabil unei viziuni ironic-pesimisle.

Figurile intunecate ale romanului sint modelate dintr-o pasta unitara, atitudinea auctoriala fata de personaje raminind egala cu sine, usor detasata, usor impasibila, cu o unda de zimbet satiric sau chiar de sarcasm. Lovite cu adevarat de falsitate sint doar figurile "luminoase". Acesta este cazul scenelor de revolta taraneasca (nemultumirea fata de politica lui Vogoride, uciderea lui Eustatiu Cozianu, rascoala din 1907, improprietarirea din 1946), unde se simte o crispare stilistica, autorul suspendindu-si nemotivat registrul critic, si in special al scenelor muncitoresti, unde irumpe (din fericire pe portiuni foarte scurte) un ton revendicativ sau triumfalist. Ceea ce dauneaza ansamblului nu este deci atmosfera sumbra a lumii aristocrate, ci introducerea prin contrast, cu intentie tendentios demonstrativa, a unei atmosfere proletare aurorale, contralacute. Facind abstractie (in masura in care este posibila o astfel de lectura) de aceste pasaje, romanul degaja o mare forta, asezindu-se alaturi de scrieri realiste de prima marime, cum ar fi romanele lui Calinescu.

In ceea ce priveste tematica, se cuvine in primul rind remarcat ca Petru Dumitriu scrie singurul nostru mare roman al aristocratiei inalte. Celelalte cicluri sau romane fresca din literatura noastra (Duiliu Zamfirescu, Hortensia Papadat-Bcngescu, G. Calinescu etc.) se apleaca asupra boierimii de jara sau a burgheziei orasenesti; Cronica de familie panorameaza viata a doua sau trei sute de familii de vita domneasca sau boiereasca veche care au alcatuit, timp de un secol, crema aristocratica a societatii romanesti moderne. Petru Dumitriu este cu adevarat indragostit de lumea aceasta disparuta, pe care o evoca cu o severitate (impus) critica, dar in fond cu tandrete. Ca si in cautarea timpului pierdut. Cronica de familie recupereaza si salveaza, ca intr-o diaporama cu sclipiri feerice, viata de zi cu zi, hieratica, cu propriile ei reguli, a micii comunitati a celor de singe albastru, pe care secolul nostru a scufundat-o definitiv. Formula narativa folosita de autor este cea a cronicii de familie, in genul Casei Buddenbrock a lui Thomas Mann sau a Familiei Thibault a lui Roger Martin du Gard. Dar nuanta (aroma) autohtona pe care el o adauga acestei specii "secretate" de mentalitatea capitalismului protestant (in sensul lui Max Weber) este cea a vechilor cronici domnesti, hrisoave in care sint insemnate pentru posteritate faptele si chipurile domnilor si marilor boieri (si Petru Dumitriu are nota hitru picanta a cronicarilor munteni, iar nu cea sfatoasa a moldovenilor). imbinind tehnica realista cu iluzia veridicitatii istorice, Cronica se "insurubeaza" din prima fraza in documente de arhiva, "liirtii de vinzare si cumparare de mosii din vremea principelui Constantin Brancovea-nu".



Invocarea acestor inscrisuri aseaza fictiunea romanesca in descendenta imediata a realitatii istorice.

In al doilea rind, ele servesc drept carte de vizita, mai exact, drept titlu de noblete pentru protagonistii romanului - familia Cozianu. De-a lungul a aproape un secol, de la 1864 pina la 1948, scriitorul urmareste destinele intretesute a cinci generatii de descendenti ai batrinului Manolache Cozianu (o nuvela ulterioara aduce in scena un Andronic Cozianu din timpul domniilor fanariote, semn ca, obsedat de lumea sa, Petru Dumitriu era tentat sa-i intinda istoria si inapoi in trecut). Forta de gheizer a scriitorului face ca familia Cozienilor sa cunoasca o adevarata explozie demografica, ramifieindu-se vertiginos, astfel incit, in finalul romanului, este mai mult decit binevenit un Index al personajelor alcatuit de Geo Serban. Din aceasta,genealogie exuberanta, autorul alege figurile cele mai pregnante, desenindu-i fiecareia cite un portret in stil flamand. Romanul este construit, asemeni galeriei de tablouri cu portrete in caftan ale serdarilor si velboierilor familiei (in codul aristocratiei, arborele cit mai bogat si mai vechi este un garant al nobktii), dintr-o suita de nuvele relativ autonome, ce povestesc evenimentul nuclear al vietii fiecaruia dintre protagonisti.

In ciuda dimensiunilor de fresca, scriitura are o anumita densitate epica, o concentrare si tensiune, care nu o lasa sa se dilueze in nesemnificativ, ci plonjeaza de fiecare data direct in conflict.

In cea mai buna traditie realista, autorul nu face psihologie, ci lasa personajelor libertatea de a se caracteriza prin propriul comportament. Petru Dumitriu are o mare forja plastica, vizualizind in nuante fastuoase tablouri de interior si scene de viata sociala; vocabularul pretios si vetust al arhitecturii, decoratiei, mobilierului si costumelor de epoca, manevrat cu dezinvoltura, creeaza o atmosfera delicioasa, incarcata, baroca. Nico-lae Manolescu observa ca, sub influenta acestei forte plasticizante de factura esential moderna, tehnica realismului balzacian sufera in Cronica de familie o anamorfoza, "in sensul inlocuirii moralului cu senzorialul. Personajele nu mai sint tipuri morale, ci fiziologice".

Prin familia Cozianu si toate increngaturile ei, care cuprind o buna parte din aristocratia romaneasca, Petru Dumitriu reface istoria clasei conducatoare din perioada capitalismului romanesc. Pinza narativa este tesuta pe canavaua unui veac de istorie, ce cuprinde domnia Iui Cuza, razboiul de la 1877, cele doua razboaie mondiale, mai multe rascoale taranesti, grevele muncitoresti si criza din deceniul al treilea, ascensiunea fascismului din deceniul al patrulea, dictaturile regala, antonesciana si comunista.

In marea varietate de intrigi ce anima personajele se impune, ca o supratema, lupta pentru putere si bogatie.

Aceasta vointa nietzscheeana de dominatie nu este privita insa de jos in sus, din perspectiva arivistului ce se straduieste sa urce pe scara sociala (tip literar bine dezvoltat in literatura noastra, de la Filimon Ia Calinescu), ci de sus in jos, din perspectiva aristocratului pentru care puterea face parte din gene, fiind conditionat sa o exercite. Zbaterea protagonistilor poate fi inteleasa deci ca o lupta pentru supravietuire a unei caste. La 1864, Serban Vogoride, cel mai influent membru al partidului conservator, se impotriveste leonin politicii de reforme a Iui Kogalniceanu si Cuza, pina cind este asasinat intr-un complot anarhic, in dedesubtul caruia sta Davida Cozianu, indragostita de Vogoride si geloasa pe faptul ca acesta este amantul mamei sale. Lascarus Lascari, burghez in ascensiune, o santajeaza pe Davida si se casatoreste cu ca, cucerind astfel titlu de noblete.

Fratele Davidei, Bonifaciu Cozianu, "om fara insusiri" in sens musilian, se decide in cele din urma sa intre in politica si devine la rindul lui unul din cei mai temuti conservatori. La 1907, membrii urmatoarei generatii a Cozienilor sint in lupta pentru mostenire, Elena Vorvoreanu, fiica Davidei, profitind de rascoala pentru a-si ucide sora, Eleonora. Elvira, fiica Elenei, obsedata de aceeasi spaima ca si mama sa, de a nu fi ajuns in virful piramidei, urzeste si esueaza intr-un plan diabolic de a-l seduce pe Carol al Il-lea, mare amator de aventuri nocturne. Verii de diverse grade ai Elvirei, Ghighi Duca, Cezar Lascari, Diraitrie Cozianu, alaturi de alte figuri ale protipendadei, cum ar fi Titel Negruzzi, dau tonul in materie de mondenitate si alcatuiesc cercul ezoteric de dezmat "Coruptia romana", ceea ce nu-i impiedica sa conduca firele politicii si ale finantelor.

Cezar Lascari, director al unei mari banci, intervine energic pe linga guvern pentru a se lua masuri severe impotriva grevelor. Arestat in 1945, eliberat mai apoi, el incerca sa treaca peste granita, dar este ucis de calauze pentru a ii jefuit. Dim Cozianu, om politic, in contact cu cercurile regale, intra in guvernele conduse de comunisti, frinind prin diverse manevre financiare politica acestora, pina cind este nevoit sa fuga in strainatate. Sub presiunea istoriei, ultima generatie este cea mai dezaxata in raport cu spiritul familiei, evoluind pe destine centrifuge. Serban Romano, cu studii de filosofie la Bucuresti si in Germania, nu poate opta intre doctrina fascista, propovaduita de machiavelicul sau profesor, Fanica Niculescu (caricatura a lui Nae Ionescu), si cea marxista, sfarsind in apatie si ratare. Lena, fiica lui Cezar Lascari, intra intr-un anturaj de tineri aristocrati disperat-corupti de noile vremuri si dispare lara urme. In sfirsit, Pius Dabija, personaj prin care Petru Dumitriu dorea sa "alinieze lumea romanului la noua societate, isi reneaga parintii si se implineste ca sculptor si muzician in regimul comunist.

Perspectiva retinut ironica, atmosfera temperat sumbra ce insoteste aceste destine nu reuseste sa atenueze impresia de vitalitate genuina, de viata in expansiune. Romanul lui Petru Dumitriu nu este cronica maririi si prabusirii unei familii, pentru ca aceasta nu decade prin subjiere a singelui si tarare etica. Imoralitatea Cozienilor nu este degenerescenta, in ciuda unor cazuri de completa descompunere, ci este in slujba unui libido tonic, a unei vointe de viata de coloratura schopenhaueriana, daca nu chiar darwi-niana. Familia nu se surpa din interior, ci este distrusa fizic de noul regim. Naufragiul unei intregi clase, in ciuda unor sarje ironice din partea autorului, nu este privit din perspectiva cinic-derizorie a lui Calinescu din Scrinul negru, ci printr-o lentila care capata uneori culori tragice. Mecanismele si logica interna a creatiei nu au putut fi deturnate de mesajul ideologic mai mult sau mai putin discret supraimprimat epilogului. Acordul final, cu reverberatie profunda, al Cronicii de familie, nu este unul triumfal, de glorificare a comunismului, ci unul cathartic in sens aristotelic, provocind spaima si mila pentru lumea pe care acesta a distrus-o.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani