CALATORIA SI FUNCTIILE EI NARATIVE
In catagrafia formelor narative si stilistice de la sfarsitul veacului al XX-lea s-a inscris pentru un timp si "Scoala de la Targoste", care a numarat initial pe Radu Petrescu (1927-l982), M. H. Simionescu (n.1928), Tudor Topa (n. 1928) si Costache Olareanu (n. 1929).
Grupul celor patru s-a constituit cumva pornind de la un fapt real - au urmat liceul "Ienachita Vacarescu" si ca adolescenti, cu proiecte fabuloase, si-au jurat sa se ajute reciproc (ca in legenda XXXVII a lui Neculce), sa studieze temeinic si separat ceea ce inseamna literatura - in tara si in lume - si sa debuteze (editorial) dupa 40 de ani (detalii in Toxicologia lui M. H. Simionescu -l983). Pana atunci insa au silit o serie de intrevederi cand dezbateau "situatia la zi", nu atat biografic - caci vor avea trasee profesionale total diferite - cat in printa lecturilor efectuate si a scrisului propriu zis. Acest mic cenaclu, cu ifose de junime moderna, a dat pentru un timp rezultate. La inceput, pentru grup, mai apoi pentru profilul literar al fiecaruia dintre ei si, in fine, pentru tinerii prozeliti.
Doua dominante comune se desprind din interesul lor literar:
1. scrisul nu mai este prit ca o oglinda a realitatii, ci ca o verificare a acesteia. Adica literatura gandita si realizata de ei dene o metaliteratura fata de ceea ce se inregistrase valoric pana atunci;
2. toate starile anxioase ori nu, din acest periplu livresc, sa fie transcrise in jurnale separate. Ele trebuiau sa stea neaparat sub semnul autenticitatii.
Asadar, jocul realitate - "realitate" literara capata o a treia dimensiune data de autor care se comunica in doua feluri: prin sectiunea obtinuta, scrisa, tiparita, si, in acelasi timp, printr-un jurnal de bord, menit sa inscrie detalii cu prire la rezultatul difuzat public. Autorul dene astfel un reper care reflecta, dar si obiect reflectat.
La prima vedere, un asemenea proiect epic solicita de o un stil totalmente confesiv si implicit subiectiv. Oricum, marturisiri despre si in legatura cu, in care, fara doar si poate, autorul este parte sau ia parte. Se strecoara astfel ideea ca autorul poate deveni nu numai narator, ci si personaj, in acest caz, vocea lui auctoriala se metamorfozeaza nedisimulat. El poate trece de la notatie limpede, la caricatura, de la fictiune, la realitate, de la grav, la parodic etc.etc. Speculand asemenea exercitii supravegheate de cultura si de luciditate, observam ca baza lor (nu prea indepartata) se afla in Avangardismul sec. al XX-lea. Jocurile de limbaj, trecerea rapida spre exorcizarea tipologica, identificarea insolita a unor raporturi dintre elementele universului uman, efemer, si ale naturii, ramase eterne pot tine de rosturile parodiei. Dar cand aceasta dene grava (si nu manierista) iese din calcul si se transforma in literatura buna, moderna, inlocuind sau inlaturand (tacit) formele clasice romanesti sau universale (macar partial, fie si ca exercitiu).
Pornind, deci, din calcul estetic premeditat, reprezentantii "Scolii de la Targoste" si-au asumat riscul unor scrieri "pe dos", care sa duca pe cititorul lenes la un deosebit efort intelectual de intelegere (cel mai socant dintre ei este M. H. Simionescu - pe alocuri "pretios").Pastrand proportiile atiei, "targostenii" propuneau indirect un test postmodern, in care, parca auzim bizarul indemn al lui Sasa Pana din resta Unu (nr.l, 1928) -: "Cetitor, deparaziteaza-ti creierul / strigat in timpan""(Desigur este o pura intamplare ca scriitorii targosteni au venit pe lume in perioada de glorie a avangardismului romanesc!)
Compara-se, pentru observatia noastra, urmatorul sfat de taina dat de Mircea Horia Simionescu intr-o lucrare a sa :
"Cand incepi sa tratezi cu partenerul de afaceri (cititorul obisnuit sau specializat -n.n.) cauta intotdeauna sa-l asezi intr- o situatie nefavorabila. Ofera-i un fotoliu care scartaie la cea mai neinsemnata miscare, daca se poate sub candelabrul care sta sa cada, serveste-l cu coniac din cel care provoaca iritatia pielii, asigura-l ca sotia dumitale, Cretina, ii pastreaza cea mai constanta afectiune. Poarta-te extrem de politicos, dar imagineaza-ti in timpul tratativelor cum D tragi jos pe podea, cum ii terfelesti in picioare hainele, cum iti rezista,. incercand sa te muste de pulpa : argumentele castigului de cauza iti vor veni in minte automat"
Ramane clar ca un asemenea indemn (aforistic) este un veriil act programatic, care se gaseste nuantat, in fel si chip, la Costache Olareanu si Tudor Topa, mai putin insa la Radu Petrescu. Deducem interesul aratat de scriitori triadei: emitator-mesaj-receptor, ultimului revenindu-i, dupa teoriile postmoderne, si obligatia de coparticipare la dezlegarea "enigmei" narative.
Pentru Costache Olareanu, se pare cel mai fluent prozator dintre toti "targostenii" - povestirea (veche de cand lumea) ramane mijlocul de afirmare a epicului, indiferent de subiectul abordat. Ca moldovean (nascut la Husi), Olareanu face din povestire axis muncii in cel mai bun roman al sau Cu cariile pe iarba 1986. Dupa teoria lui R. Barthes, povestirea dene aici o adevarata valoare de schimb.
Subiectul romanului, intr-o prima instanta, supraliciteaza parodic afirmarea donquijotismului intr-un spatiu (muntean) care se contureaza pe masura ce este cucerit. in fond, romanul este o parabola grava, existentiala, nu departe de nivelele subtextuale ale unei lecturi kafkiene. Este vorba de un batran invatat care, ajuns la varsta intelepciunii, pleaca intr-o anumita calatorie sa-si verifice adevarurile acumulate din multimea de carti (Eugen Simion ii spune chiar inteleptul, cu toate ca autorul se refera la Dumnealui. Sa fie aici o derivatie filosofica pe care Costache Olareanu a gandit-o de la Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir ?
Invocam doar prima parte a titlului cantemiresc de la 1698, deoarece partea a doua lumineaza si defineste forma si ideatia lucrarii: este vorba de un eseu filosofic in care se dezbat (pentru prima oara in spatiul romanesc) interferentele materie / spirit. intr-un cadru speculativ larg, dezbaterea aceasta a lui Cantemir, care poate fi invocata si pentru demersul lui Costache Olareanu, ar za restrictiv lumea materiala -lumea care a inspirat cartile literare, stiintifice si tehnice - si prezenta ei la nivelul unei fiinte umane, indiduale).
Pe tot parcursul romanului, batranul intelept ramane un anonim care, prin nominalizarea de Dumnealui, cumuleaza generic functiile oricarui savant - din antichitatea elena pana astazi - care vrea sa-si faca discipoli. Si, ca atare, urmasi. Ei trebuie initiati in tainele stiintei ce o poseda si de care simte ca se va desparti curand. Cum invataturile lui, ale Dumnealui (M. H. Simionescu dadea in 1979 un roman intitulat invataturi pentru delfin .') au nevoie de cadru adecvat, singurul care poate raspunde rigorilor concepute este calatoria.
Cum ingenios a aratat in 1972 Marian Popa intr-o sectiune de referinta (Calatoriile epocii romantice, Ed. Univers, Buc.)" deplasarea este modul fundamental de existenta si de definire umana". "O calatorie este operatia de parcurgere a unui spatiu, reductibil la o schema liniara, in masura in care el dene succesiune prin consecutia temporala. Deplasarea presupune sau nu unele mutatii in structura calatorului, cel care are timpul. Calatoria primeste un sens relativ si unul absolut".
Fara a deveni otiosi, notam ca termenii deplasare si calatorie, desi par ca au sfere semantice bine definite, den de multe ori sinonimi.
S-ar putea defini calatoria ca o forma de iesire - pentru mai mult timp - din spatiul familial, profesional - in nici un caz pentru interese de serciu. De aceea - in timp, pentru literatura, calatoriile au capatat atribute diferite in functie de scopul urmarit. Pot fi calatorii reale si descrise apoi prin prisma literaturii sau pot fi calatorii imaginare, fara deplasari reale (Nu spunea Gdrard de Nerval ca exista in orice mare poet un voiajor sublim ? (apud M. Popa).
Desigur, in functie de scopul urmarit, literatura lumii ne dezvaluie "n" fatete, teme si motive ale calatoriei, mergand pana acolo, incat se poate vorbi de ata ca voiaj.In romanul citat al lui Costache Olareanu mustesc idei si imagini din opere ale unor autori de Renastere, cum este Cervantes, cu al sau Don Quijote (1605-l615), Voltaire, cu al sau Candide (1759), ori Florian cu poemul Calatoria (1792).
Cu ultimul sunt simple coincidente in partea a doua a romanului. Este vorba de Dumnealui care, terorizat de grija supravegherii sorei sale Despina, pune la cale parasirea in taina, in zorii zilei, a casei, lui alaturandu-i-sc, prin intelegere "ucenicul", adica discipolul, de fapt soferul autentic, Anghclache Gh. Sotir. Tinta calatoriei nu se va sti niciodata. Important a fost ca intelep-tul-Dumnealui a scapat (momentan) de jugul casei si ca poate sa-si atinga in voie ceea ce gandea demult - sa descopere in ata de zi cu zi realitatile livresti inmagazinate de-a lungul anilor. Pentru aceasta, autorul ii strecoara si un mijloc de locomotie pe masura - o masina veche, harbuita, de pe la inceputul veacului (zice Anghelache Gh. Sotir:
"Pai, sa fi fost intr-o dupa amiaza, cand ma-ntorceam si eu acasa. Vad intr-o curte o masina. Vccheee ! Cum sunt sofer de meserie, m-am oprit, curios s-o cercetez macar asa, de departe. Avea o forma care nu aducea cu nimic din ceea ce mai vazusem. Sa fie oare un Panhard, ma gandeam, sau vreun Benzcoupi, vreun Renault 1901 ? Mai degraba, dupa aripi si inaltime, parea un Bugatti 1905").
Ca sa edificam pe cititorul studiului de fata, se cune sa-i precizam ca pana la aceasta iesire intr-o calatorie demonstrativa, Costache Olareanu infatiseaza - prin cel putin trei voci narative - cum s-a nascut ideea apropierii dintre un studios si unsofer. Vorbeste intai soferul care ii detaliaza scriitorului (de fapt) cum I-a cunoscut pe Dumnealui, care, desi disparui, este prezent la "colocu" prin jurnalul din timpul calatoriei. Soferul, in posesia caruia se afla insemnarile olografe, alterneaza in relatarile sale comentariile Dumnealui despre el, transmitandu-si si impresiile proprii, fie despre interlocutorul sau savant, cel din timpul calatoriei, fie anuntand transant parerile lui din diversele momente ale peripetiilor inregistrate.Incantat de comportamentul si de prestigiul Dascalului, soferul dorea sa-si depaseasca neaparat conditia sa profesionala care i se parea minora, derizorie in raport cu cea a unui filosof. De aceea l-a si rugat pe acesta "candva" sa-l boteze cu un nume din domeniu. Citim in jurnalul Dumnealui:
"Asadar, A. seaza la glorie, dar pentru ca e un om cuminte, si-o inchipuie exclusiv sub forma unor fapte contrare bunului simt, a nebunelii (cum spune).
- As vrea si eu sa vad pe ala care n-are nebuneala lui!?
Alte uri. Sa-si schimbe numele. imi cere sa-i caut prin carti un nume care sa i se potriveasca, dar, in acelasi timp, sa nu semene cu ale altora. ii plac mai ales numele de zei, despre care i-am pomenit deseori. ii insir tot ce stiu. Pare indecis. Apoi imi cere nume de filosofi. E incantat de un nume ca Areoitu. Pentru "Gh.", prescurtarea numelui tatalui sau, ma intreaba care era numele mic al lui Montaigne. Dar nu e multumit. Vrea, daca se poate, ceva in genul literei q".
Iata acum un fragment din poemul lui Florian, cu care este izbitor de asemanatoare iesirea din propria-i gospodarie a batranului intelept, impreuna cu Anghelache - soferul si, bineinteles, cu harbul de masina.
"Sa pleci inainte de zori, pe bajbaite, fara a vedea ceva,
Far-a sa, chiar fara sa-ti ceri drumul,
Sa mergi din cadere-n cadere si, tarandu-te astfel,
Sa faci o treime din drum, pan-aproape de amiaza;
Sa atunci, deasupra capului gramadindu-se norii, Intr-un nisip miscator repezindu-ti pasii,
S-alergi, indurand uragane peste uragane,
Spre un capat incert care nu mai ne"
Un asemenea cuplu hazliu - daca este prit din punct de vedere sociologic - numai Cervantes crease prin Don Quijote si scutierul sau Sancho Panza. Numai ca in geniala scriere spaniola, calatoria se realiza cu calul Rosinante, aici, cu o masina de muzeu, botezata Felicia Imaculata, in amintirea unei aventuri erotice de tinerete a Dumnealui. Apropo de tinerete ; inainte de a porni in aceasta programata calatorie, inteleptul il testeaza pe discipol pentru intelegerea cum trebuie a biografiei sale, aratandu-i locuri si case, povestindu-i despre oamenii intalniti, inclusiv episodul banal cu Felicia. Este un fel de initiere pytagoreica, dupa care urmeaza propunerea de a-l insoti intr-o misiune extrem de importanta pentru ata lui, aflata foarte aproape de scapatat.
Imaginea soferului despre toate aceste vorbe si proiecte este stearsa sau oricum confuza. Numai dupa ce descopera rtutiile disparutului, de care, iata, se intereseaza un scriitor, ii apar umilitoare si prost plasate sertutile lui. De aceea si-ar fi dorit sa-si inlature (ca sarpele) pielea taratoare de om comun si sa acceada intr-o alta breasla profesionala. Degeaba, striga el blagian "Dati-mi un trup, voi muntilor", pentru ca e prea tarziu. Simulacrul nu tine niciodata loc de autentic, de original.
Ceea ce intalnesc cele trei personaje - doi oameni si o paragina de masina - sunt fragmente rtuale de ata, invaluite intr-un limbaj deloc subtitrat - atat de natural, incat frizeaza adesea umorul, ocara, batjocura, dar si umanul, involuntarul expresiv. Domina o inteligenta de scriitor rafinat care trece g'ratios prin cartile unei biblioteci imense. Povestirile, legate de cate o intamplare sau alta, din realitatea imediata, au un aspect mai mult gogolian, decat sadovenian. Domina oralitatea, semn distinctiv la taranii munteni de a comunica, de a transmite ceva. Aici legatura cu folclorul este marcanta. Desprindem un pasaj in care Dumnealui explica genialitatea unei espi de a-si face rezerve de hrana pentru itorii pui cu mult inainte ca acestia sa fi iesit din ou. Atunci, un zdrahon, poreclit Sarma Ghimpata (ce satira minunata a la Swift), replica indata:
"Oho, tataie ! () iti spun eu ce e cu hiespele. Ele au un ac si cand e sa vada incotro bate vantul, numai ce se arunca-n fund, da tare de tot! si-si in acul in scoarta copacului. Stau asa pana simtesc ca se apleaca intr-o parte sau alta, in fata, in spate sau pe o latura. Atunci vad ele dincotro bate vantul si a ce amiroase. Amiroase a dulceata, hop si ea !, amiroase a om, hop pe el! D-aia te inteapa de parca ar avea busola"
Un dialectolog ar fi indios pentru o asemenea inventie lexicala si totodata fonetica, desprinsa din graiul muntean (minus acea fortata palatali-zare din hiespele, mai mult moldoveneasca, uneori si maramureseana).
Fiindca ne-am oprit intamplator la acest Sarma Ghimpata, sa edentiem si latura savanta, dar donquijoteasca a Dumnealui.
Sarma Ghimpata - porecla, devenita identitate pentru multi - este nebunul unui sat care vorbeste in dodii. intalnirea cu el a echipajului de pe Imaculata, la care se adaugase, intre timp, si un brigadier silc, il edifica pe Anghelache despre ziunile utopice si inaltimea speculativa a acestora, arborate de Dumnealui. Constata chiar ca acesta, in dialogul cu nebunul satului,
"il lua in serios, in sensul ca-l asculta si-l intreba din cand in cand cate o chestie, dar i se si adresa cu «domnul meu» si «mult prea intelept domn», de parca ala ar fi fost cel putin de-o seama cu dansul".
Edent ca romancierul, cu aceste precizari, stie bine ce reprezinta ceremonialul pentru o povestire. El cuprinde (ne spune Dictionarul de termeni literari, 1976, dupa Teoria literaturii a lui Tomascvski) "modul de incadrare a aparitiei povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza istorisirea (un manuscris gasit, o intamplare traita sau ascultata), formulele de adresare dintre narator-receptor, ce au rolul de a potenta efectele si de a crea suspansul".
Prezentam si parerea inteleptului despre acelasi nebun, Sarma Ghimpata :
" - Nebun ? Dar oare nu e mai nebun cel care crede ca ar avea vreo putere niste biete hartii ? Sunt eu mai nebun crezand ca^pot mangaia sufletul unui om cu astfel de fapta, pe care doar obisnuinta mi-a impus-o ? Ce-as mai fi putut eu adauga nobletei lui?"
Orice s-ar spune, tonul pildelor sau gloselor Dascalului arata a basme orientale sau a notite din vedele indiene.
Cu scutierul langa el, invatacelul, mai bine zis, Dascalul, pleaca in lume sa-si verifice sistemul de referinte livresti, neizbutind in nici un. fel - ata fiind mai dura, mai incomoda - iar soferul, abia dupa disparitia filosofului si a lecturarii jurnalului ramas, doreste insistent sa-si schimbe sistemul de referinte al lumii. Nu incape indoiala ca ci este un Sancho Panza valah care evolueaza (deloc complicat) de la sistemul de fier la cel diamantin. Este vorba de o abila interpretare pe care a realizat-o marele hispanist Paul Alexandru Georgescu despre romanul lui Cervantes ( Valori hispanice in perspectiva romaneasca, Edit. sectiunea Romaneasca, 1986). Cercetatorul adauga despre Sancho: "Este singurul capabil sa intreprinda trecerea, transferul intersistemic si o face cu neintrecut umor si pitoresc. Si mai este inca un argument in favoarea unei "prioritati Sancho", in timp ce Don Quijote postuleaza sublimul diamantin si actioneaza in sensul lui in mod infailibil, din, Sancho opereaza uman, mergand pe un drum anevoios a carui parcurgere o datoreaza numai lui insusi. El isi castiga quijotismur
A se vedea acum limpede de ce cuplurile Don Quijote / Sancho Panza si Dumnealui / Anghelache au dimensiunile a doua ecuatii echivalente. (A se inlocui astfel numele lui Sancho cu cel al lui Anghelache in comentariul de mai sus si se va obtine imaginea quijotismului autentic din romanul lui Olareanu. Tot acum se va intelege de ce soferul isi dorea un nou nume care sa inceapa cu litera q)