Danton - rezumat - drama de Camil Petrescu referat





DANTON - Drama de Camil Petrescu. Publicata fragmentar in revista "Universul literar", nr. 17, din 25 aprilie 1926, mai exact scena inchisorii de la Conciergcrie, din actul IV, precum si in foileton, in "Vremea", unde apar primele 14 tablouri, inccpind cu nr. 129, din 4 septembrie, pina la nr. 155, din 18 decembrie . Apare in volum, in 1931, la Editura Vremea din Bucuresti. Considerata multa vreme a fi destinata, cu precadere, lecturii, piesa va fi jucata, dupa citeva tentative esuate din deceniile trei si patru, mult mai tirziu, pe scena Teatrului National din Bucuresti, in regia lui Horea Popescu, premiera avind loc in 6 ianuarie 1975.

De o anvergura cvasiepopeica, conferita de cele aproximativ 100 de personaje care apar pe parcursul celor 20 de tablouri, distribuite in cinci acte, monumentala piesa Danton este caracterizata de catre Camil Petrescu insusi in prefata la prima editie, autocomentariu reluat in Addenda la Falsul tratat, drept o "reconstituire dramatica". Tumultuosul climat al Revolutiei Franceze formeaza acum nu atit pretextul unei fictiuni de inspiratie istorica, precum in cazul altor piese cu acelasi subiect si fata de care scriitorul se situeaza polemic, cit obiectul unei cercetari literare a istoriei dupa principii gestaltiste:

"Noi credem", declara autorul, "intr-un principiu de penetrabilitate si de coordonare in structura psihologica aproape tot atit de strict ca o determinare morfologica. Este ceea ce noua filosofie si psihologie germana numeste «Die Gestaltthcorie», adesea «Gestaltpsychologie» si care singura poate permite reconstituirea unei personalitati din elementele disparate si ades contrazicatoare furnizate de istorie". inceputa in 1924, piesa e continuata, dupa marturisirile dramaturgului, pina in toamna anului 1925, fiind rodul unei tenacitati scriitoricesti care o aminteste pe cea flaubertiana. Gestajia indelungata pare sa fi fost mai intii o consecinta a rivnei documenta - re ( lectura cu blocul de fise alaturi a foarte multe mii de pagini de istorie a Revolutiei Franceze") pe care subiectul propriu-zis o reclama din partea autorului.

In realitate insa, atit de necesarul aspect documentar, afirmat transant, va fi subordonat unui principiu al miniesis-ului creator, ceea ce va duce la "reorganizarea interioara a intregului material". Propunindu-si sa dezvaluie intr-un mod cit mai verosimil, in intreaga sa amploare, figura exceptionala a lui Danton, "una din cele mai complexe personalitati pe care le-a inregistrat istoria", Camil Petrescu pledeaza pentru "o intuitie esentiala a intregului" si pentru "asezarea personajului in cadrul lui adevarat". Aceste mize artistice presupun, ca metodologie, atit prelucrarea gestaltista a enormului material istoric, prin care partea urmeaza sa fie explicata prin intreg, cit si perspectiva fenomenologica asupra avatarurilor istorice (inclusiv in acceptiunea fenomenologiei afective a Iui Max Scheler). De altfel, dramaturgul pare sa-si fi aplicat siesi o terapeutica aproape fenomenologica a creatiei, el vorbind despre "uitarea concentrata" in care a lucrat, vreme de mai bine de un an, zi si noapte, la aceasta piesa romanesca. Descoperind in acest text camilpetrescian "o opera exceptionala, un portret de o uimitoare vitalitate", G. Calinescu constata ca "dramatismul e scos din faptul diurn si din valoarea intrinseca a evenimentelor", intr-adevar, determinanta in ordinea conflictului nu e acum dualitatea interioara (acel amestec de "fanatism si frica, de ingenuitate si intriga, de mila si ferocitate", despre care vorbea tot Calinescu), evidenta in cazul lui Danton insusi, ca si in acela al "dantonistilor" constelati in jurul sau (Camille Desmoulins, Fabre D'Eglantine, Westennann, Herault de Sechelles, Philippeaux).

Evolutia paradoxala a titanicului Danton mai ales, un fel de om-stihie ("intre Paris si armatele navalitoare voi fi eu", afirma la un moment dat protagonistul, aflind de amenintarea prusaca de la frontiere), nu se mai modeleaza dupa revelatii succesive in constiinta, ca in cazul lui Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor, iar personalitatea sa exponentiala tine mai degraba de tragedie decil de ceea ce teatrologul C P. teoretiza prin "drama absoluta". Confruntarea intre sferele constiintei pure, care constituia conditia sine qua non a dramei in stare esentiala, lasa locul, de asta data, mecanismului implacabil al Istoriei, cea din urma instiluindu-se ca Destin si imprimind piesei acel aer de fatalitate specific oricarei autentice tragedii.

In ceea ce priveste, de pilda, cumplitele masacre din inchisori din septembrie 1792, pe care girondinii, prin glasul semet al Doamnei Roland, i le reprosasera, tribunul pare convins ca "nici o putere din lume nu le-ar fi putut opri".

In calitatea sa de ministru al justitiei, eroul legendar al revolutiei crede doar intr-o dreptate a hazardului pur, actionind el insusi ca instrument al soartei oarbe, intrebat de Fabre daca ar trebui eliberati din fatalele inchisori ale acelei vremi toti cei care sint ceruti de catre rudele disperate, Danton decide fara drept de apel: "Cine are norocul sa fie cerut sa scape Nu putem renunta la o masura necesara, dar putem da o mina de ajutor norocului orb" Acceptind cruzimile revolutionare, chiar atunci cind nu le aproba in forul sau interior, ca pe o fatalitate a istoriei, Danton ramine un vinovat Iara vina, a carui dimensiune tragica interfereaza nu o data sublimul (ca in teribilul gest, consemnat de documente, al dezgroparii sotiei care murise in lipsa sa, Gabrielle, pentru a-si putea lua cu adevarat ramas bun de la ea).

Cel care incurajase teroarea criminala in numele revolutiei si al Frantei sfideaza el insusi moartea in repetate rinduri, privind-o in fata si incereind, prin vitalitatea-i debordanta, s-o ingenuncheze. (Vitalitatea si luciditatea sint, de altminteri, si in opinia lui Radu Stanca, doua embleme ale personajului de tragedie moderna).

Existenta eroului camilpetrescian esle una agonala, a carei maretie se cladeste pe chiar propriul esec. Ceea ce il va pierde in fata inumanului Robespierre este tocmai acest miez "uman, preauman" al personalitatii sale. in plus, caracterul sculptural pe care Hegel il atribuia, metaforic, eroilor tragici este, surprinzator, cea mai pregnanta trasatura rega-sibila, la propriu si la figurat deopotriva, in uriasa figura a lui Danton. in numeroasele indicatii parantetice, menite sa confere textului, cum s-a remarcat, o tenta de "roman dramatizat" (Perpessicius), protagonistul camilpetrescian apare "ca de granit", crescind "din el insusi, cu un fel de simt interior al staturii sale herculane". Stinca supraumana aflata in miscare contorsionata, infasurind in jurul sau firele Istoriei, Danton pare condamnat sa fie mereu in(r-un perfect acord cu sine, sa corespunda, mai exact, ideii celorlalti despre sine, adica acelui arhetip al revolutionarului etern, titanul: "Oricui ii este permis sa stea deoparte. Cui a fost insa Danton nu", afirma, cu gravitate oraculara, Camillc. Desi constient ca "un titan nu se poate ascunde", cum il avertizeaza, la rindul sau, Fabre, Danton se va elibera temporar de sub povara coplesitorului sau rol istoric si social, pentru a deveni un om intre ceilalti, intorcindu-se impotriva dictatorului criminal din sine. Retragindu-se o vreme la tara, la Arcis, impreuna cu cea de-a doua sotie, Louise, eroul care triumfase in razboiul civil cu girondinii si institutionalizase, prin Tribunalul revolutionar, teroarea si crima politica, face tentativa aproape puerila de a-si "uita" destinul oferit de istorie si de a-si estompa, astfel, tragica vina. "Nu mai vreau nimic Nu mai sint Danton!", exclama, patetic, protagonistul, a carui nevroza de destin se accentueaza, contrapunc-tind, printr-un plus de credibilitate a omenescului, paroxismul momentului revolutionar. In opinia lui Pompiliu Constantinescu, Danton este "tragedia unui om exceptional, contrazis in fortele lui de organizator politic si suprimat in rezervele lui de vitalitate ()". Numai ca iragedia nu ramine aici numai in cadrul restrins al psihologiei individuale -scindata, vie, contradictorie - a acestui personaj, fie el chiar unul exceptional si universal reprezentativ, adica predispus la tragic. Dimpotriva, ca in conceptia hegeliana, "morbul" tragediei se iveste in planul coliziunii dintre doua patosuri individuale care nu se recunosc reciproc. Aceasta coliziune este echivalenta cu o proiectie in exterior, in agora tragica, a unei dualitati care, abandonata in granitele unei constiinte individuale si, deci, arbitrare, ar fi dat nastere dramei pure sau absolute. Prin Danton si Robespierre intra insa in conflict, cum apreciaza insusi autorul, "viata si ideea fata-n fata", prabusindu-se apoi, cu necesitate, amindoua. Referindu-se la Moartea lui Danton, de Georg Biichner, la care piesa camilpetresciana a fost raportata adesea, Richard Thieberger semnala dificultatea de a concilia interesul intrigii politice cu caracterul uman si cu aventura personala a eroilor.



La dramaturgul roman, aceste doua aspecte se mentin ireconciliabile, nu insa in planul realizarii artistice, ci in plan ideatic, ele devenind cele doua forte la fel de indreptatite ale tragediei. Pe de o parte, ni se reveleaza indreptatirea principiului vital, acea morala a vietii, legitima prin ea insasi, intrupata de chefliul, afemeiatul si pantagruelicul Danton, idol al poporului, revolutionar abil si diplomat. Dupa ce a rostit celebrul "discurs al cutezantei" cind tara se afla in primejdie, dupa ce a luptat impotriva girondinilor moderati si a infiintat Tribunalul revolutionar, ajunge el insusi victima propriei inventii monstruoase, preluata acum de extremistii iacobini ai lui Robespierre.

In ciuda lipsei de probe, este condamnat impreuna cu prietenii sai si urmeaza a li ghilotinat, nu inainte de a-i prezice pe buna dreptate acelasi sfirsit calaului sau, Robespierre.

Pe de alta parte, se contureaza tot mai clar, o data cu presimtirea fatidicului deznodamant, ideea - absurda si inumana - a Revolutiei continue, sustinuta de morala aseptica, potrivnica tuturor comandamentelor vitale, a "Incoruptibilului" Robespierre. Orbit de propria utopie revolutionara, acesta din urma intelege sa apere "virtutea" prin teroare. Daca fanaticul Robespierre ucide de dragul Ideii, in fervoarea sa abstracta pentru o Justitie supraumana (Justitie in care credea, intr-un mod mai putin patologic insa, si Gelu Ruscanu), Danton, in schimb, paraseste pentru o vreme Ideea (Revolutia, puterea) de dragul vietii simple, anonime. Retragindu-se la Arcis cu Louise, el refuza de fapt - suprem hybris - un Destin si o istorie care, prin legile sale fatale si oculte, il obliga sa renunte la propriile principii si nazuinte (acelea legate de o monarhie constitutionala sau de necesitatea "consolidarii" revolutiei). Ghilotina prin care toate fortele intrate in conflictul tragic se vor nimici reciproc este, in fond, chiar mecanismul tragic obiectualizat, cel ce, in chip grotesc, tine loc de transcendenta. Erou popular inzestrat cu temperament vulcanic si cu geniu oratoric, devenit in final martir si profet al unei Frante in deriva, Danton refuza sa se autoexileze pentru a-si salva viata si chiar consimte in cele din urma, deopotriva cu autocinism si cu demnitate, sa moara. Statuarul erou camilpetrescian ramine astfel un etern purtator de hybris in fata celei mai hidoase "divinitati" cu putinta: ghilotina.

Datorita dimensiunilor cvasiromanesti, precum si amplelor didascalii, Danton a lasat impresia unei piese "nereprezentabile" (G. Calinescu), parind a fi sortita aproape in exclusivitate acelui "teatru de fotoliu" de care vorbea cind-va Allred de Musset.

In realitate, aceasta vivace "reconstituire" a unei epoci printr-un personaj-efigie confirma, pe linga genuina vocatie pentru tragedie a teoreticianului "dramei absolute", virtuozitatea sa compozitionala de exceptie. Integrabil deopotriva, precum Marat-Sade, al lui Peter Weiss, katrului-document, textul se circumscrie, totodata, pe aceleasi coordonate ale unor revizuiri istorice cum ar fi Sjinta Ioana, a lui Bernard Shaw, Danton, de Romain Rolland, Singele lui Danton, de Saint-Gcorges de Bouchelier, sau Moartea lui Danton, de Georg Biichner, eroul lui Camil Petrescu fiind, dupa opinia lui G. M. Zamfirescu, "cel mai veridic Danton".












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani