RECUPERAREA SPATIULUI MIORITIC
Dupa o lectura profunda, realizata prin grila comentariilor criticii moderne - multiple si conexe - se constata ca aceasta scriere a lui Vintila Horia este, in primul rand, un roman istoric. Caci personajul central, adica protagonistul, este poetul Ovidiu, surprins in ultimii sai ani de viata, traiti la marginea imperiului roman, in Tomis, intre anii 9-l7 e.n.
Luand in calcul preparativele si arsenalul tehnic al romanului istoric clasic, se obser ca Dumnezeu s-a nascfit in exil nu are nimic romantic, expansiv, proiectiv sau dramatic intr-un spatiu inventat. Fie chiar al visului.
Si atunci ?!
Cum scrierea exista, tradusa aproape in toate limbile pamantului, ramane de zut cum s-a proat convingator mesajul romanului, incat mai toate comentariile intreprinse au devenit elogioase. Explicatia porneste dintr-un fapt biografic: autorul insusi, dupa indeplinirea unor misiuni diplomatice, la Roma si Viena -l940 /1944, a fost nevoit sa ia calea exilului. Dupa peregrinari si contacte germane, engleze, italiene, dupa cinci ani in Argentina, apoi in Spania (1953-l972), in final, se asaza in Franta (1979-l988).
Stand astfel lucrurile, romanul insusi solicita alte modalitati de interpretare. Cultura deosebita a scriitorului, spiritul atist, dominant din cadrul ei, drama proprie a romancierului se rersa benefic si polimorf asupra subiectului ales. Iar romanul isi pierde aura de istoricitate, devenind o scriere apocrifa a lui Ovidiu, in care alter-ego-v lui Vintila Horia staruie ca umbra langa protagonist, populandu-i, de ce nu ?, si visele.
Sa mai alaturam un element biografic si de cultura: toman fiind (n.in 1915, la Segarcea, Dolj), Vintila Horia, peregrinand in atatea spatii reale nu se poate adapta la nici unul. Obsesia lui, una de ordin genetic, ramane matricea romaneasca, spatiul mioritic, ca la. el acasa. Aceasta se traduce intr-un permanent dor care-l face pe Vintila Horia un dezradacinat. Ori tot romanul este o cautare dramatica a radacinilor, a patriei de origine, fara de care angoasa nu poate fi inteleasa, dar nici potolita.
Se stie insa ca plasarea reala si literara a lui Ovidiu la Tomis se grefeaza , pe ample informatii de istorie si arheologie pe care Vintila Horia nu putea sa le aiba decat din Getica lui Vasile Parn, tiparita in 1926. Ba ca un apendice, fie si ca o borna minora, sa fi avut in vedere romanul fantastic (poate chiar fantasmagoric) al lui Nicolae Densusianu din 1913 intitulat Dacia preistorica ?
Pe de alta parte, unele idei, strecurate de-a dreptul in roman, vin din tratatele si manualele de istorie care au circulat in scoli si universitati. Dintre aceste idei, sa retinem :
a) convietuirea geto-daco-romana de-a lungul multor secole prin casatoriile realizate de militarii si functionarii din cadrul legiunilor romane, ramasi dupa 273 sa coordoneze aceasta provincie sub toate aspectele vietii sociale si politice. Cat priveste negustoria, ea ramanea ocupatia de baza a grecilor, sositi cu mult inainte de romani pe meleagurile noastre. Nu intamplator, Vintila Horia explica numele localitatii Tomis, prin etimon grecesc tomy insemnand taietura, amputafie, ( si Tristele, de Ovidiu, Elegia IX);
b) credinta geto-dacilor in Zamolxis, unic zeu, atotputernicul si binefacatorul sufletelor locuitorilor dupa moarte;
c) darzenia si vitejia impotri popoarelor migratoare mergand pana la nimicirea lor si dincolo de hotarele tarii;
d) atasamentul fara margini de pamantul roditor, bogat;
e) grija deosebita pentru hrana. Iar locuitorii de langa Dunare si mare exploatau spatiul actic dupa legi numai de ei cunoscute ;
f) pastrarea cuntului de taina reiesit prin conventii verbale - de targ, de armata, de afaceri etc.
Toate aceste idei-daca pentru noi romanii de astazi au devenit zestre spirituala si comentate doar din cand in cand - pentru straini, fie ei chiar din aceeasi arie de limbi romanice, ele devin daca nu stranii, oricum, interesante, sau inedite.
Deci, la nivelul fondului documentar al romanului, gasim difuzate in strate vizibile sau subtextuale aceste marete idei, de ordin patriotic, pe care autorul le pune pe seama descoperirilor lui Ovidiu.
Trebuie sa mai evidentiem un fapt cu totul deosebit, pe care Vintila Horia nu l-a plasat discret in economia naratiunii sale - motivul exilarii marelui poet la Tomis.
Ne-am documentat indeaproape in aceasta privinta, pornind de la o excelenta lucrare alatinistului Nicolae Lascu - Ovidiu, omul si poetul (Edit. Dacia, Cluj, 1971) - prin care am patruns la o parte din lucrarile redactate in cadrul serbarilor comemorative ale bimilenarului nasterii lui Ovidiu, din 1957, ca si la acele referinte despre faimosul Proces Ovidiu, tinut la Sulmona in decembrie 1967. Cu acel prilej, cel putin in fata istoriei viitoare, Ovidiu, dupa 2000 de ani, a fost absolvit de nedreptatea care i s-a facut de catre imparatul Augustus, exilandu-t la Tomis, printre "barbari".
Cunoastem din lucrarile poetului o serie de date biografice - familie, parinti, frati, neveste, copii, implicarea lui Ovidiu in atatea fapte ale zilei, unele dintre ele fiind marete, iar autorul apreciat ca atare, gratulat chiar de a deveni "poet national" si chiar poet de curte. Se pare insa ca opera fiind urmarita cu viu interes de catre augusta curte a imparatului, Ovidiu era sfatuit din cand in cand ce, cum si cat sa scrie. Poate de aceea zice in subtext Vintila Horia, Ovidiu, voit sau involuntar, a participat la acte si scene de palat care obligau la o discretie totala. Cum unele dintre aceste nesabuinte erau permise doar familiei imparatesti, muritorii de rand ca Ovidiu (ce trist si ridicol suna expresia !)trebuiau pedepsiti aspru pentru toata viata lor.
Romancierul nu pica in capcana controverselor pe aceasta tema, neinvocand nimic, nici din documente, nici din opera ovidiana care, din pacate, nu identifica, nu nominalizeaza nici o cauza din categoria celor strict confidentiale. in schimb, se afla o trimitere la participarea lui Ovidiu in cadrul unor mysterii pitagoreice, secta neadmisa la Roma. Cu atat mai mult, cu cat imparatul Augustus, mai apoi fiul sau Tiberiu, doreau ca locuitorii romani sa se intoarca la traditie si la credinta nedesmintita in zei. Ba mai mult (astazi zambim, ori ne crispam de durere !), se spunea staruitor ca imparatul, dupa moarte, deveni zeu si ca atare trebuia sa i se ridice osanale intr-un delir continuu. Ori Ovidiu, prin participarea sa conspirati, incalca dorinta si ordinele dictatorului si de aceea trebuia pedepsit. Daca mai adaugam ca poezia lui de factura erotica influenta tanara generatie mai mult in rau (sic !) decat in bine, se intelege de ce autorul devenea un pericol national. Sa mai lamurim originea unei duioase si permanente trimiteri din cadrul romanului. Este vorba de numele unei femei Corina, cea mai autentica dragoste a poetului si ramasa neconsolata la Roma.
Asa dupa cum reiese din multele studii ovidiene, numele de Corina este inventat, in spatele lui ascunzandu-se fie chiar numele imparatesei Livia, fie al Iuliei, nepoata imparatului Augustus, fie al altei femei. Care a fost gradul de "colaborare" cu fiecare, este greu de spus si poate nici nu intereseaza. Cert este ca Ovidiu, travestit in femeie, a luat parte - din curiozitate, din profesionalism poetic ?! - la o ceremonie in cadrul careia femeile slujeau cultul zeitei egiptene Isis, cult strain, interzis cu desarsire la Roma, din ordinul imparatului. Ovidiu a aflat astfel ca imparateasa insasi, Livia, era membra a sectei si proslavea divinitatea egipteana.
Cum Livia a aflat despre "bizareriile" poetului, i-a intarit banuielile imparatului de a-l consilia pentru expulzare pe Ovidiu. Cert este ca edictele imperiale ale lui Augustus, ca ale oricarui tiran, erau draconice si inlaturau orice dialog just sau controversa. Iata de ce subscriem notatiei Iui Nicolae Lascu : "Problema cauzelor exilului lui Ovidiu continua inca sa fie o piatra de incercare pentru filologi si istorici. Acribia unora si ingeniozitatea altora nu se dau inapoi de la cele mai hazardate conjecturi, inseilandu-le insa pe marginea acelorasi texte ovidiene. De aceea isi pastreaza si astazi labilitatea intrebarea exasperata facuta cu aproape sase decenii in urma de unul din cei mai buni cunoscatori ai operei poetului - Ehwald: «Cand se termina cu reluarea neincetata a acestor probleme imposibil de lamurit si cu sporirea aceasta a numarului de noi combinatii, tot atat de putin convingatoare ca si cele dinaintea lor » ? (op.cit.p.67-68).
Cu aceste enigme, datorate deopotri contemporanilor lui Ovidiu, dar si lui insusi, Ovidiu in fidelitatea obstinanta a juramantului facut tate a tete imparatului a fost nevoit sa paraseasca Roma. Fara insa ca hotararea lui Augustus sa fie trecuta prin senat sau printr-un complet de judecata. in Triste, citim:
"Ti-ai cumpatat mania : tu mi-ai lasat viata,
Eu am si-acuma nume si drept de cetatean,
Si bunurile mele n-au fost la altii date,
Edictul tau nu spune ca eu sunt exilat
Mi-ai poruncit departe, la Pont, sa-mi duc viata"
Intr-o alta elegie, tot din Triste, Ovidiu isi face "mea culpa":
"Ci ochii mei zura o crima, fara voie :
De-aci-mi veni osanda !
De ce-am avut eu ochi ?
Ce-i drept, de toata vina eu nu pot sa ma apar,
Dar vina mea, in parte, o ratacire-a fost".
Sa conchidem astfel despre cauzele exilului, apeland tot la poezia lui Ovidiu, desprinsa dintr-o scrisoare adresata Iui Augustus :
"Pe mine poezia si-o oarba ratacire
Pierdutu-m-a: pe-a doua n-o pot destainui,
Caci rana, o, Cezar, eu nu o voi deschide:
Ai suferit o data ! Si-aceasta e prea mult"
Il citam pe Nicolae Lascu: "Asa voalati cum sunt, termenii carmen si error reprezinta, dupa marturia poetului - marturie unica pe care o avem - cauzele exilului sau. Deci, "poezia" si "o greseala" sunt capetele de acuzare ce s-au adus poetului si l-au facut sa plece din Roma".
Ovidiu lasa in urma sa o bogata activitate poetica, recunoscuta deja, adaugandu-se la cea creata la Roma spre sfarsitul si inceputul seci. El insusi consemna admirabil:
"Ades batranul Macer imi recita din Pasari
Din Leacurile sale, din Serpii veninosi,
Adeseori Propertiu, mult scumpul meu prieten,
Din versurile sale de dragoste-mi citea.
Prieteni dragi imi fura si Ponticus si Bassus,
Poet satiric unul, si epic celalalt
Mi-a fermecat urechea si lira lui Horatiu
Cu-a ei melodioase, italice cantari.
Eu pe Vergiliu numa-l zui, iar lui Tibullus
Nu-i dete timp ursita ca sa-i mai fiu amic".
Imaginea intalnita la Tomis (Constanta de azi) este descurajanta. El care plecase din mareata Roma - din fastul si din linistita clima a sa, din cercul de prieteni si tineri indragostiti - este dezolat la intalnirea cu o clima aspra, cu o limba a bastinasilor total necunoscuta, cu oameni neprieteni s.cl. El care zuse Atena, "cetatea lumina" a Greciei, vizitase monumentele din Asia Mica, Sicilia, intorasit de prieteni aderati, obisnuit cu sclavi si adulatii, se trezeste dintr-o data ca in fata unui zid de nepatruns. Singura consolare este sa scrie epistole imparatului, cerandu-i iertare si laudandu-l pana la a minti. Intervine, de asemenea, prin prieteni, dar mai ales prin sotia sa Fabia (a treia), la cercul influent de amici ai imparatului pentru a-si retrage hotararea.
Totul continua astfel pana in anul 14, cand in conditii obscure, nici astazi elucidate, mor pe rand nobilul Paulus Fabius Maximus, reazemul moral al lui Ovidiu si amic al imparatului, si chiar imparatul insusi. Sperantele lui Ovidiu sunt de acum desarte, iar autorul isi revede o parte din opera, schimband si dedicatiile facute mai inainte. Cu atat mai mult, cu cat urcarea pe tron a lui Tiberius, fiul natural al Liviei, il indeparteaza pentru totdeauna de mult visata Roma.
Aceste chinuitoare ipostaze ale lui Ovidiu tomitanul reies dintr^un remember narativ de exceptie in sectiunea lui Vintila Horia. Poate nicicand nu s-a scris la noi un elogiu mai puternic adus getodacilor, convietuirii lor cu oamenii Romei, mai bine zis convingerea acestora - militari mai ales - de a fi liberi si credinciosi intr-un pamant daruit de Dumnezeu cum era cel al Dobrogei. De altfel, apeland la fictiune, Vintila Horia il face pe eroul sau (erou cu aderat si nu personaj!) sa colinde - aproape conspirativ - prin cate zone ale Dobrogei si sa constate ca multi militari romani, infricosati de teroarea imparatului, hotarasera sa adopte libertatea deplina si, casato-rindu-se cu femei gete, sa ramana pentru totdeauna pe meleagurile noastre, intemeindu-sj camine durabile.Romancierul transcrie cu demnitate impresiile calatorului "strain" care, incet-incet, inta limba bastinasilor, se intelege cu ei, scrie chiar poezii in limba lor, poarta o corespondenta cu poetul lor Cotys, devine cetatean al urbei si participa alaturi de localnici la apararea ei. Tocmai el care in tinerete refuzase sa-si satisfaca serviciul militar!
Revelatia insa a lui Ovidiu are loc prin intermediul Dochiei (atentie la numele omonim cu al fiicei lui Decebal !) care, fiindu-i data pentru serviciile gospodariei, ii dezluie deschis credinta in Zalmoxis. Cand afla mai multe date despre acest zeu al getilor - ba ca ar fi trait in preajma lui Pytagora ca sclav, ba ca el i-ar fi impus marelui grec ideea metamorfozei, cu mult inainte de intalnirea cu distinsul locuitor al insulei Samos - Ovidiu isi da seama de complexitatea psihologica a concitadinilor sai. I se pare ca poate sa renunte logic de la a-i numi "barbari".sectiunea lui Vintila Horia are opt module, reprezentand tot atatia ani traiti de Ovidiu pe meleagurile noastre. In acesti ani, romancierul isi inoculeaza toate trairile sale posibile (alias Ovidiu) de instrainare, dar si de lauda a radacinilor unei convietuiri fara intoarcere in timp.
In primii patru ani, Ovidiu este zut in postura celui care doreste sa se initieze, ca venind "din afara". Apoi, avem un Ovidiu care trebuie sa se integreze! Se ajunge in punctul unei recuperari - de spatiu si timp, in sens dublu, fie al spatiului si timpului traite la Roma, dar si a celor de la Tomis, in anii precedenti. Pentru Vintila Horia este recuperarea unui spatiu si timp al memoriei (afective si intelectuale), dar si al romanului aflat departe de tara si pe care dorul il copleseste.Singura salre, ori alinare este punerea in tiparele scrisului a acestei drame. Ea capata astfel pregnanta existentiala nu mai putin importanta ca scrierile lui Kafka, Joyce, Musil. intr-un alt sens, tot modern, Vintila Horia recupereaza un timp pierdut, cu alte mijloace decat M. Proust.
Iata de ce, dupa publicarea romanului in limba franceza, in 1960, (pentru care Academia Goncourt i-a atribuit un premiu, dar nu i l-a decernat = horribile dictu !), autorul a declarat in ziarul spaniol "Arriba" (1966) :
"Pentru a supravietui fara sa-mi pierd mintile de durere, am hotarat, cu multi ani in urma, sa largesc frontierele tarii mele si sa consider Europa ca o patrie mai mare"(apud Monica Nedelcu, postfata la Vintila Horia, Dumnezeu s-a nascut in exil, Edit. Europa, 1990, p. 195).
Printr-o astfel de marturisire, romanul capata accente universaliste in care consuna teme si motive vechi de dinainte de Biblie si pana la Goethe, cel din Faust, ori pana la Prometeul lui Al. Philippide.
Daca panza epica propriu-zisa, luata in absolut, este extrem de subtire, atingand adesea mirajul eseului, incarcatura de semnificatii a textului musteste din fiecare ina.In linii mari, prima parte a romanului il prezinta pe damnatul Ovidiu, zbaterile lui pentru a-si intelege destinul, eforturile vizibile de a afla in ce spatiu a fost aruncat, cu timpul - deh, timpul ! - descoperind credinta crestina a localnicilor. De aici incolo incepe o lupta interioara de recuperare si o noua perioada de cunoastere. As spune ca autocunoasterea ovidiana capata dimensiuni de profunzime, de analiza si stratificare dupa ce vede oamenii fericiti intru credinta ortodoxa si intr-o libertate deplina. Ca oamenii din zona mureau cu credinta ca sufletele lor vor fi aparate de un Dumnezeu atotstiutor. Iar cand un preot ca Teodor, venit din partile Bethleemului, ii desfasoara scena nasterii lui Iisus Hristos - la care el insusi a fost martor - marele exilat ar putea pronunta faustian - "clipa, opreste-te" !Este in acest punct al sectiunii imaginea regenerarii prin credinta a omului. Se poate intelege abia acum aspectul tonifiant al comportarii lui Ovidiu fata de localnici, care incep sa-l pretuiasca si sa-i asculte in piata publica lecturile din poeziile sale.