Eminescu - sau despre absolut referat






Asa se intituleaza cartea d-rei Rosa Del Conte, profesoara de literatura romana la Universitatea din Roma: Mihai Eminescu o dell'Assohtto (Istiluto di Filologia Romanza dell'Universita di Roma. Studi e Testi; Societa Tipografica Editrice Modenese, Modena, 1963, 482 pagini pet: in 4°). Este, fara indoiala, cea mai vasta monografie inchinata, intr-o limba streina, lui Mihai Eminescu. (Pe cat stiu, cartea profesorului Alain Guillermou despre lirica lui Eminescu n-a aparut inca). Daca n-ar fi decat faptul ca sunt citate si traduse cateva mii de versuri - dintre care mai mult de jumatate din opera manuscrisa editata de Perpessicius - si inca ar trebui sa ramanem recunoscatori autoarei. Volumul de traduceri al lui Ramiro Ortiz, publicat in 1927, cuprindea 78 de poezii, alese exclusiv din opera publicata la acea epoca.
Dar cartea d-rei Del Conte e pretioasa pentru alte multe motive. Pentru intaia oara opera poetica a lui Eminescu este analizata si interpretata in intregimea ei, adica tinand seama de toate variantele, fragmentele si ciornele care au fost tiparite in editia magistrala a lui Perpessicius. Ultimele doua volume (voi. IV si V), aparute in 1952 si 1958, prezinta toate versiunile poeziilor postume. Asta inseamna ca studiile publicate inainte de 1958 se intemeiau pe o documentatie incompleta.

Se stia de mult ca Eminescu era un "perfectionist". Cand evoca pe cei "cuprinsi de adanca sete a formelor perfecte", Eminescu se gandea desigur si la sine. S-au pastrat 13 versiuni ale poeziei Despartire, toate scrise intre 1877 si 1879. Acel admirabil poem, Memento mori sau Panorama Desertaciunilor (1872) cuprinde 218 strofe, cu peste 1300 de versuri, dintre care numai fragmentul Egipetul (adica 15 strofe) fusese publicat in timpul vietii poetului. Cata frumusete a zacut ingropata atatea, multe zeci de ani! Cum ne-ar fi placut sa citim in adolescenta, cand descopeream Egipetul, acel extraordinar prolog, adevarata ascensiune extatica spre luminile imaginare!: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Cand a noptii intunerec - insteland rege maur -l Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc./ Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Cand in straturi luminoase basmele copile cresc./ Mergi tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,/ Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,/ Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,/ Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina/ Unde sfintii se preambla in lungi haine de lumina,/ Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.
Poeziile postume, ciornele, variantele si subvariantele, - toate cuprind fragmente de o neasteptata frumusete. Pentru prima data o exegeza a poeziei eminesciene tine seama de ele, de "ingropatele risipe" -cum numea Eminescu relicvele marilor civilizatii disparute. Urmarind analiza unui motiv poetic - bunaoara, "blestemul-rugaciune" sau "Demiurgul cosmogonic" (p. 48 sq.) - cititorul descopera necontenit, alaturi de versurile bine cunoscute, versuri inedite de o nebanuita fragezime, de o surprinzatoare perfectie.
Nu voi incerca sa rezum aceasta opera densa, bogata. indrazneata. Ma voi multumi sa-i prezint structura si sa atrag atentia asupra catorva aspecte de mare interes pentru cititorul roman. In prima parte (pp. 7 -225) sunt examinate principalele teme lirice eminesciene: problema sociala {imparat si proletar), demiurgul cosmogonic (Rugaciunea unui dac, Scrisoarea I), Hyperion (Luceafarul), intrebarea metafizica in Memento mori, Christos in poezia lui Eminescu, figurile divinului in Scrisoarea I. Ultimele sase capitole, fara indoiala cele mai substantiale si mai indraznete, sunt inchinate Timpului: Timpul-Demiurg, responsabil al dramei existentiale si Absolutul inteles ca Eternitate: sentimentul duratei si ambivalenta timpului psihologic; evaziunea din Timp si unitatea cosmica, dragostea ca o chemare a Absolutului.
Pe buna dreptate, Rosa Del Conte staruie asupra acestor probleme de filosofie si gnoza, in centrul carora sta problema Timpului si a Eternitatii, a Demiurgului si a cosmogoniei. Eminescu n-a fost - si nici n-a pretins vreodata ca este - un filosof "sistematic". Tinand seama de caietele lui de note, desi se vede ca a citit enorm, s-ar spune ca, in afara de Kant si Schopenhauer nu pare a fi adancit operele marilor filosofi, de la presocratici incoace. Refuzand, de la Berlin, catedra universitara de Filosofie, pe care i-o propunea Titu Maiorescu, Eminescu marturisea limpede ca inca nu se simtea vrednic de o asemenea raspundere. Dar s-ar putea intelege acest refuz si ca expresia dorintei ascunse a lui Eminescu de a ramane liber, pentru a se putea concentra asupra operei lui de creatie, - care stia ca nu se va margini in literatura. il interesau cu pasiune problemele de istorie si limba, politica si economia politica, stiintele, gnozele si gazetaria. Tinand seama numai de ce-a publicat in timpul vietii si ce ni s-a pastrat in caietele lui de note, cultura lui Eminescu era cu adevarat exceptionala. A fost, fara indoiala, cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alaturat de Goethe (evident, de un Goethe care ar fi murit inainte de 40 de ani). Si tot in Goethe isi gaseste replica tendinta lui catre "om universal". Dar, inca o data, cand se vorbeste de "filosofia" lui, Eminescu nu trebuie comparat cu un profesor de filozofie, - ci cu o minte enciclopedica si inclinata spre sinteze personale, asemenea lui Goethe. ()
Rosa Del Conte identifica in centrul universului poetic ai lui Eminescu "imaginatia cosmica" (p. 403). Tema cosmogonica se imbina cu motivul Magului care izbuteste sa domine Timpul. Se poate vorbi, la Eminescu, de o obsesie a Timpului fie ca e vorba de milioanele de ani ale Cosmosului, fie de mileniile istorice. Autoarea distinge in opera lui Eminescu doua sperii de Timp (p. 188 sq.): un timp vital, pe care conceptia mistica, de structura astrala, a poetului il va face sa coincida cu timpul cosmic, - si un timp muritor, pe care pesimismul sau etic il va face sa coincida cu modul existentei pe Pamant. Cel dintai e un Timp "intact", care aduce la maturitate, si le implineste, toate formele Universului. Celalt, e Timpul uzurii, al imbatranirii si mortii.

O discutie adecvata a acestor analize precum si a terminologiei folosite de autoare ne-ar duce prea departe. Sa amintim totusi, cum o face si Rosa Del Come, proverbul romanesc: "ceasul umbla, loveste, dar vremea sta, vremuieste". Mircea Vulcaneseu descifrase in acest proverb deosebirea intre durata istorica (curgere dramatica: "ceasul loveste") si timpul cosmic, care "sta, vremuieste", pentru ca este circular. Eminescu pare a fi fost fascinat de ambivalenta Timpului. "Viermele vremurilor roade in noi", scrie el in poezia In van cata-veti (1879).
Iar intr-o subvarianta a Luceafarului: "Si numai noi trecem sarmani/ Copii nimicniciei". Dar: "Timpul mort si-ntinde trupul/ Si devine vecinicie."
() Pe de alta parte, universul poetic al lui Eminescu abunda in figuri si imagini in care divinitatea, perfectia, puterea, beatitudinea sunt solidare de o durata infinita, "in a raiului prisaca sta mosneagul plin de zile. Dumnezeu" Chiar cand, intr-o varianta ulterioara, "Dumnezeu" e inlocuit prin "stup batran", se descifreaza nostalgia poetului fata de "eternitatea" inteleapta ca o durata fabuloasa. "Dunarea batrana", "Carpatul cel ars si batran", (), imaginile acestea tradeaza fascinatia lui Eminescu pentru tot ceea ce izbuteste, prin prelungirea nefireasca a propriei lor durate, sa reziste descompunerii si mortii. intr-un articol de acum 25 de ani (Insula lui Euthanasius, "Revista Fundatiilor Regale2) aratam cum imaginile paradiziace din opera lui Eminescu sunt solidare de speranta intr-o "oprire pe loc", magica sau extatica, a Timpului. Rosa del Conte analizeaza cu multa perspicacitate Povestea magului calator in stele (p. 180 sq.), dovedind ca, in imaginatia lui Eminescu, Magul, incarnare a Profetului, si poate chiar a Demiurgului, izbuteste sa biruie si sa stapaneasca Timpul. Dragostea lui Eminescu pentru tot ce era "batran", "traditional", pentru tot ce durase de-a lungul Istoriei si izbutise sa-si pastreze valoarea si creativitatea, admiratia lui pentru "obiceiurile pamantului", pentru limba batraneasca, pentru folclor si literatura populara, pentru manuscrise si carti vechi romanesti - toate acestea nu sunt straine de conceptia ambivalenta a Timpului pe care o avea Eminescu si de nostalgiile lui fata de vremea care "sta, vremuieste".




Partea a U-a a monografiei se intituleaza Aspecte ale artei si ale limbajului eminescian (pp. 225-412). Autoarea studiaza sensibilitatea cromatica a lui Eminescu, "secretul" muzicalitatii eminesciene, simbolismul materiei, substratul autohton al culturii lui Eminescu, si reflectarea traditiilor culturale in anumite imagini ale limbajului eminescian. Fiecare capitol ar merita sa fie discutat pe indelete. Dar nu ne vom opri decat asupra problemei formatiei culturale a lui Eminescu. Spre deosebire de majoritatea criticilor si istoricilor literari romani, interesati sa descopere mai ales influentele culturii occidentale, Rosa Del Conte insista asupra primei faze, "autohtone", a formatiei spirituale a lui Eminescu. Autoarea aminteste ca poetul a crescut in atmosfera spiritualitatii ortodoxe, "care se oglindeste fie in traditia religioasa culta (care, desi nutrita la izvoarele celei mai vechi culturi patristice, nu e totdeauna straina de influente neoplatonice si gnostice), fie in traditia folclorica, ce reflecteaza atatea aspecte ale evlaviei populare slavo-bizanrine. Si aceasta trebuia sa-1 predispuna in chip firesc sa patrunda fie in climatul magic al filozofiei si poeziei romantismului german, fie in vazduhul mitic al gandirii orientale." ()

Studiind Riflessi della tradizione culturale in alcune figure del linguaggio emineschiano, autoarea citeaza texte patristice sau hermetice pe care Eminescu probabil ca nu le citise direct, dar al caror continut il gasea in traditia culta romaneasca. Eminescu reprezinta fara indoiala o sinteza geniala, in care s-au contopit numeroase curente, dar adesea s-a trecut cu vederea bogatia "humusului natal". Criticii romani au subliniat influenta traditiei autohtone asupra conceptiilor politice si literare ale lui Eminescu - dar nu si-au inchipuit ca temeiul imaginatiei si al speculatiilor teoretice l-ar fi putut imprumuta din universul spiritualitatii arhaice romanesti. Merita sa fie reamintit cu acest prilej ceea ce scria Eminescu in doua articole din Timpul: "Dar o adevarata literatura trainica, care sa ne placa noua si sa fie originala si pentru altii, nu se poate intemeia decat pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe traditiile, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui." (8 mai 1880). "Limba literara, nu cea graita in societatea culta, limba cronicarilor si a legendelor e pe alocurea de o rara frumusete. Multe texte, si bisericesti si laice, au un ritm atat de sonor in insirarea cuvintelor, incat este peste putinta ca frumusetea stilului sa se atribuie intamplarii si nu talentului scriitorului si dezvoltarii limbii". (21 noiembrie 1881).
De acord cu prietenul lui, Moses Gaster, care refuzase sa introduca in Chrestomatie roumaine texte de dupa 1830, Eminescu socotea traditia literara intrerupta pe la 1830: de la aceasta data limba romana si-a parasit evolutia ei fireasca. Pentru a regasi o limba autentica si robusta, Eminescu s-a plecat rabdator asupra textelor literaturii vechi si populare. Asta nu inseamna, insa, ca era un "conservator". Cum marturiseste el insusi: "Nici pentru tara noastra n-am gandit vreodata a propune un sistem, care sa invieze veacul al XVII, epoca lui Matei Basarab." Eminescu credea ca legea vietii sta in "improspatarea continua a fondului si pastrarea formelor", si dadea de exemplu Anglia, ale carei forme istorice erau "pururea reimprospatate de spiritul modern, de munca moderna" (teste citate de Rosa Del Conte, p. 400).

Tot atat de sugestive si bogate sunt analizele imaginilor si expresiilor care ar putea fi explicate printr-o dubla derivatie: folclorica, pe de o parte, sau cea a traditiei filosofiei religioase culte, pe de alta parte (bunaoara "vamile vazduhului", motiv cult greco-oriental, dar circuland mai ales in contextele folclorice). Cercetarea concordantelor intre limbajul eminescian si acela al vechii traditii mistico-filosofice conduce la rezultate surprinzatoare. Autoarea pune in lumina importanta mistica a ieroglifelor ("sfinx patrunsa de-nteles") si a cifrelor ("O, cer, tu astazi cifre ma inveti") si arata in ce masura Eminescu aplica limbajul mistic tainelor si extazelor dragostei profane: "Dumnezeu de-ar fi fost, si-ar fi uitat universul, spre a cauta un altul in ochii ei albastri; de-ar fi gasit, nu se stie cautarea ar fi durat vecinie" (Sarmanul Dionis); "Privindu-ma cu ochii in care-aveai un cer" (Strigoii); "Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari" (Oda in metru antic). Dar sa lasam cititorilor romani, pe care i-am dori cat mai numerosi, bucuria de a descoperi singuri nestematele lui Eminescu, luminate cu atata competenta, eruditie si penetratie de Rosa Del Conte. Cartea aceasta deschide atatea noi perspective in interpretarea lui Eminescu, incat se cere recitita si meditata pe indelete. Geniul lui Eminescu ni se reveleaza inca si mai exceptional decat il cunosteam pana acum. inca din perioada de gestatie, toate temele poeziei lui majore erau deja prezente, impreuna cu o extraordinara bogatie a schemelor metrice (vezi bunaoara p. 399 sq.). Azi, cand cunoastem in totalitatea ei creatia eminesciana, nu se mai poate vorbi de o perioada "pesimista" si de alta "optimista"; ambele orientari au coexistat la Eminescu de la inceput, si au continuat sa coexiste in perioadele lui de maturitate (dupa cum observa autoarea, p. 396, Clossa si Cu mane zilele-ti adaogi, atat de deosebite ca orientare, au fost scrise in acelasi an, 1883).
Poate ca in aceasta "coexistenta a contrariilor" sta cheia cu care am putea descifra "enigma" lui Eminescu: faptul ca acest "pesimist" in filosofia lui teoretica era atat de "optimist" cand interpreta istoria si politica romaneasca; faptul ca acest "traditionalist" era insetat de culturile occidentale si extrem-orientale; faptul ca acest "conservator" a infaptuit cea mai radicala "revolutie" lingvistica, fundand in buna parte poetica romana moderna si contribuind ca nimeni altul la purificarea, insanatosirea si imbogatirea prozei literare si didactice. Poate ca aceasta "coexistenta a contrariilor" era ceruta chiar de structura "omului universal", asa cum tindea sa-1 intrupeze geniul lui Eminescu.

Mircea ELIADE
(Postfata la voi. Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990)










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Scriitori romani