Etape din evolutia literaturii romane referat






Prima conditie pentru constituirea unei literaturi nationale este fara indoiala limba, a doua este scrisul, iar a treia constiinta estetica. Nici una dintre ele nu s-a dovedit insa prezenta de la inceput in manifestarile de cultura ale popoarelor care alcatuiesc Europa de azi. imprejurarea trebuie considerata totusi foarte naturala, de vreme ce procesul insusi de etnogeneza a fost destul de complicat. De pe urma intinsei si indelungatei stapaniri romane, multe vechi popoare europene, printre care si cel roman, au adoptat limba latina si au modificat-o partial prin raportarea ei la idiomurile pe care le vorbeau pana atunci. Amestecul cuceritorilor romani cu semintiile autohtone ale teritoriilor anexate si modelarea noii limbi iesite din acest contact au durat mai multe secole. Batrana Dacic, pamantul stramosesc al romanilor, a cunoscut timp de aproape doua veacuri dominatia Romei si inca vreo trei dupa aceea a traversaf o evolutie demografica spectaculoasa prin rezultatele ei. Cea dintai faza a convietuirii bastinasilor cu invingatorii lor a dat nastere unei populatii daco-romanc, care intre secolele IV si VI avea sa se transforme im ceea ce unii lingvisti si istorici numesc protoromani sau straromani, antecesorii directi ai celor care locuiesc si astazi pe aceleasi vechi meleaguri carpato-danubiene.

Pana in secolul VI, limba romana se statornicise, incat venirea diferitelor populatii slave si apoi asezarea lor alaturi de autohtoni, pana in secolul IX, n-au putut schimba substantial vorbirea acestora din urma, imbogatind-o insa printr-un mare numar de cuvinte, care demonstreaza chiar o anumita colaborare la desavarsirea insasi a procesului de etnogeneza a neamului romanesc. Informatii despre locuitorii fostei Dacii nu incep sa apara decat din veacul urmator, inmultindu-sc treptat cu trecerea timpului. Desi limba vorbita de acestia isi accentueaza Iara intrerupere caracterele diferentiale, mai ales dupa secolul V, instrumentul oficial de comunicare ramane pana in secolul VII limba latina. Adus de calatori si colonisti orientali inca din vremea Daciei romane, crestinismul de expresie latina se raspandeste definitiv incepand cu secolul IV, cand de altfel el este proclamat religie de stat in Imperiul roman, sub domnia lui Constantin cel Mare. Totusi, dupa stabilirea slavilor si dupa ce la sud de Dunare biserica bulgara devine autonoma, alfabetul chirilic va fi preluat si de romani, iar odata cu el si modul de organizare a vietii ecleziastice. in felul acesta, in secolele IX-X, vechea limba slava bisericeasca se impune ca limba de cult si romanilor ortodocsi, ramasi pana atunci in sfera de influenta a Bizantului. Dupa ruperea legaturilor cu romanitatea occidentala prin asezarea ungurilor in campia Panoniei, slavii sud-dunareni ii vor indeparta pe romani treptat si de luminile culturii bizantine. imprejurarea s-a dovedit plina de mari consecinte. Totusi iradierea influentei bizantine nu s-a stins nici un moment cu totul pana la cucerirea Constanti-nopolului (1453) si caderea intregii peninsule balcanice sub stapanire turceasca.

Lasand de-o parte vechi scrieri latine care au asigurat continuitatea culturii pe teritoriile Daciei timp de aproape zece secole si care tin in primul rand de marea spiritualitate a Bizantului, primele manifestari scrise din cuprinsul tarilor romane sunt de qxpresie slavona si de substanta religioasa, mai intai traduceri si apoi alcatuiri originale. Un progres mai evident nu se inregistreaza decat in secolul XVI, cand de altfel patrunde si tiparul si se dezvolta si o literatura istorica. Tot in secolul XVI incep sa apara si primele texte in limba romana, din randul carora scrisoarea Unui boier Neacsu din Campulung catre judele Brasovului, datata . reprezinta pana azi un document de referinta. Cele dintai traduceri in romaneste se intreprind insa probabil chiar de pe la sfarsitul veacului anterior sau in orice caz la inceputul celuilalt. in Maramures, sub influente ale Reformei, dar si din incontestabile necesitati interne. Dupa aceste manuscrise cam dialectale, vor interveni si primele tiparituri romanesti, cele mai importante fiind datorate diaconului Coresi de la Brasov, in a doua jumatate a secolului XVI. Drumul culturii de limba romana se deschide astfel definitiv.

Chiar daca nici in hainele straine ale slavonei sau elinei n-au lipsit cateva monumente de cea mai aleasa spiritualitate, cum este cazul faimoaselor invataturi ale lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie (1518-l521), opera moralizatoare, oarecum in genul Principelui lui Machiavelli, adevarata literatura romana veche se datoreaza scriitorilor bisericesti si cronicarilor care s-au exprimat in limba autentica a neamului lor. Ei o vor modela si desavarsi introducand in vechile-i tipare o multitudine de calitati estetice si de modalitati de arta literara, care vor pregati ivirea celor dintai manifestari ale creatiei originale in acceptia moderna a cuvantului. Dintre numeroasele traduceri religioase datorate unor Simion Stefan in Transilvania, Udriste Nasturel in Muntenia, si Varlaam in Moldova, al carei mitropolit era, cea mai stralucita ramane Cazania acestuia de la 1643, la care trebuie adaugata dupa inca 30 de ani Psaltirea in versuri a celuilalt mitropolit al Moldovei, Dosoftei, precum si Biblia de la Bucuresti (1688), tradusa de fratii Greceanu, sub obladuirea domnitorului Serban Cantacuzino, toate asezand fundamentele temeinice ale viitoarei limbi romane literare.

In acelasi secol XVII, o contributie absolut exceptionala este si aceea a cronicarilor, si ei tot moldoveni, Grigore Ureche si Miron Costin, autori de letopisete erudite, dar in acelasi timp si de reala frumusete, gratie darurilor de povestitori si portretisti, ca si de manuitori ai unei limbicare-si cauta inca tiparele de coerenta si de expresivitate. Pe la 167l-l673, M. Costin scrie chiar si un poem de meditatie pe tema ..fortuna labilis". intitulat Viata lumii, marturisindu-si intentia de a proba "ca poale si in limba noastra a fi acest feliu de scrisoare ce se chiama stihuri". Acestor incepatori li se adauga un carturar de imensa cultura teologica si filologica, deopotriva explorator si diplomat in tinuturi exotice indepartate si memorialist asemenea lui Marco Polo, autor al unui Jurnal de calatorie in China, ca si al unei Descrieri a Chinei, umanistul Nicolae Milescu. in secolul urmator, Ion Neculae se afirma drept cel mai artist dintre toti cronicarii moldoveni, la fel ca Radu Popcscu printre cei munteni, dupa cum cei mai eruditi sunt fara indoiala stolnicul Constantin Cantacuzino in Tara Romaneasca, om cu studii inalte Ia Universitatea din Padova, si Dimilrie Cantemir, domn al Moldovei, spirit enciclopedic al vechii culturi romanesti, membru al Academiei din Berlin, istoric, filosof si scriitor, autor al primului roman romanesc. Istoria hieroglifica (1705), precum si al unui prim tratat de etnografie, Descriptio Moldaviae (1716), pe langa alte nenumarate lucrari de o documentatie uluitoare pentru vremea lui. Literatura religioasa atinge si ea cotele cele mai inalte de valoare si originalitate prin Didahiile mitropolitului Antim Ivireanu al Tarii Romanesti, opera retorica patrunsa de un avantat lirism si presarata cu admirabile frumuseti expresive. Dar cea mai apropiata forma de literatura artistica o reprezinta "cartile populare" ale secolelor XVII si XVIII, desi ele nu sunt altceva decat traduceri dupa versiuni straine apartinand unor epoci si regiuni adesea foarte indepartate. Ele alimenteaza cu privelisti inedite imaginarul colectiv al romanilor, satisfacut pana atunci doar de extrem de bogata si variata cultura orala, ilustrand toate genurile literare si toate domeniile vietii omenesti, de la folclorul obiceiurilor pana la poezia lirica de cea mai pura calitate, precum aceea din Miorita si din Mesterul Manole, cele doua capodopere neintrecute ale spiritualitatii poporului roman. Daca insa cartile populare se tiparesc intens in tot lungul secolului XVIII, de Ia AUxandria si Variaam si loasaf la Albinusa, Esopia, Halima, Sindipa, Troada, Erotocritul, Archirie siAnadan, Imberie si Margarona etc, creatiile orale nu vor vedea lumina tiparului decat in secolul XIX sub influenta miscarii romantice, odata cu deplina afirmare a constiintei nationale.

Cea dintai proclamare majora a identitatii de neam este insa meritul unei orientari aparute pe solul Transilvaniei in atmosfera luptei pentru emancipare a romanilor, oprimati si nerecunoscuti veacuri de-a randul sub dominatia maghiara, o lupta care isi gaseste o prima si raspicata expresie programatica in Supplex libellus valachorum de la . Aceasta orientare culturala si revendicativa, nascuta din impulsurile generoase ale iluminismului, a ramas cunoscuta sub numele de "Scoala Ardeleana". Reprezentantii ei, Samuel Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si loan Budai-Deleanu, sunt istorici, filologi si scriitori, preocupati mai presus de toate sa demonstreze cu argumente stiintifice irecuzabile latinitatea poporului roman si drepturile lui absolute la libertate si la demnitate nationala in teritoriile locuirii sale istorice. Samuel Micu publica la 1779 cea dintai opera cu alfabet latin. Carte de rogacioni, iar la 1780 Elementa linguae dacoromanae sive valachicae, veritabile atestate ale identitatii noastre etnice, intarite de Gh. Sincai prin a sa Hronica a romanilor si a mai multor neamuri (1808-l811), precum si prin alte cateva lucrari consacrate bisericii, limbii si literaturii nationale. Cel mai de seama scriitor al Scolii Ardelene este insa I. Budai-Deleanu (1760-l821), in calitatea lui de autor al unei epopei "eroi-comice", dupa model italian renascentist, Tiganiada, datand de pe la 1812, dar din pacate nepublicata pana tarziu, la 1875- . Considerata unanim o capodopera neasteptata pentru momentul redactarii sale, Tiganiada este o alegorie caricaturala a societatii contemporane autorului, prin intermediul avatarurilor unei tabere de tigani lin timpul domniei lui Vlad Tepes. Ea reprezinta un efort extraordinar de prelucrare poetica a limbii, de adaptare a ei la exigentele unei prozodii destul de complicate si ale unei viziuni satirice de mare anvergura si de reala energie expresiva.

Prin Tiganiada si concomitent prin incercarile adeseori naive ale celor socotiti "primii poeti moderni", membrii ilustrei familii Vacarescu si boierul moldovean Costache Conachi, literatura romana incepe sa iasa din indelungul sincretism cultural al veacurilor anterioare si sa-si produca primele ei forme cu adevarat originale. Icnachita Vacarescu (1740-l797), autor si al unei gramatici, ca si al unei Istorii a preapulernicilor impara/i otomani, scrie o poezie erotica delicata, cu rezonante folclorice, dar si neoanacreontice in Amarata turturea si mai ales in admirabila Inlr-o gradina si gaseste accentele unui moralism sententios, convingator tocmai prin lapidaritatea lui, intr-un pe drept celebru Testament. Fiii sai, Alecu si Nicolae, continua linia micului clasicism galant al poeziei sentimentale franceze a secolului XVII ca si traditia lirismului neogrecesc al lui Ath. Christopulos, in timp ce nepotul lui lenachita, Iancu (1792-l863), om al unei epoci mai noi, face trecerea de la stilul poetic al familiei sale la acela al generatiei romantice de la 1 848, alaturi de care se va afla in multe dintre initiativele acesteia. Fata de agreabilul diletantism al inaintasilor sai, el este unul dintre cei dintai scriitori profesionisti ai momentului. Dintre multele lui opere, o mentiune merita in primul rand amplul poem Primavara amorului, amestec de pastoralism si mitologie in maniera neoclasica, dupa cum se cuvine a-i sublinia apoi impulsul experimentarii unor variate forme literare.

Sub influenta iluminista franceza, dar si engleza, se situeaza si lirica petrarchizanta a lui C. Conachi (1777-l849), absorbita aproape in totalitate de preocuparea erotica, desi autorul ei pare interesat si de chestiuni mai tehnice, cum ar fi Mestesugul stihurilor romanesti, in legatura cu care, sub acest titlu, da unul dintre primele tratate ale vremii. Cu Conachi se sting insa ecourile acestei poezii a inceputurilor modeme, in timp ce cu Iancu Vaca-rescu se opereaza tranzitia catre noua epoca literara, pe care o va reprezenta generatia romantica a participantilor la revolutia democratica de Ia 1848, constituind punctul de plecare al marelui proces istoric de formatie a civilizatiei romane modeme. Romanticii nostri nu se vor confrunta cu o traditie clasica mortificata si anchilozanta, revigorandu-sc dimpotriva tocmai prin contactul cu singurul clasicism national autentic, acela folcloric, abia acum descoperit si valorificat conform cu intreaga Iui importanta. in schimb, ei se vor razboi energic cu vechile randuieli sociale si politice ale unui Ev mediu care intarzie inca pe meleagurile romanesti si isi vor pune scrisul in slujba ideii de innoire si de civilizatie moderna. Romanticii romani sunt o generatie de luptatori entuziasti si generosi, de "mesianici pozitivi", cum avea sa-i numeasca pe buna dreptate G. Calincscu.

Doi mari indrumatori si animatori de cultura are aceasta generatie: Ion Heliade-Radulcscu (1802-l872) in Tara Romaneasca si Mihail Kogalniceanu (1817-l891) in Moldova Primul e fondatorul presei noastre modeme prin Curierul romanesc (1829) si initiatorul unor vaste proiecte, numai in parte duse pana la capat Dar el ramane si poetul care a produs intr-un moment de gratie o capodopera lirica si descriptiva. ShuratoruL ampla si sensibila prelucrare a unui mit popular al dragostei la varsta pubertatii. La randul sau, printr-un mic articol introductiv al revistei Dacia literara (1840), Kogalniceanu da semnalul unei orientari ideologice si culturale de mari si profunde ecouri, prin care pune bazele traditionalismului romanesc. El lanseaza apelul la abandonarea traducerilor si localizarilor dupa modele straine si la concentrarea eforturilor creatoare in vederea edificarii unei literaturi originale, pe temeiuri folclorice si inspirata din trecutul istoric si viata nationala. Luminat om politic si remarcabil istoric, el a fost si un scriitor talentat care insa a preferat fictiunii realitatea angajarii in serviciul unui ideal pragmatic: consolidarea Romaniei modeme.

De indemnurile sale vor profita insa nenumarati scriitori si artisti ai vremii, care intr-adevar pun temeliile unei literaturi in consonanta cu tendintele europene, dar si cu imperativele nationale. Romantismul lor e combativ, patriotic, generos, umanitar si meli-orist, incat intreaga opera pe care au lasat-o amesteca esteticul cu eticul, cu socialul si chiar, fara complexe, cu politicul cel mai conjunctural. Cativa dintre ei izbutesc totusi sa-si sublimeze angajamentele in creatii majore, unele aproape surprinzatoare: Grigore Alexandrescu (1810-l885), prin lirica de meditatie si fabulele lui, si Costache'Negruzzi (1808-l868), cel putin prin nuvela istorica Alexandru Lapusneanul. Talentul lui Vasile Carlova (1809-l831), desi de o vigoare exceptionala, n-a avut ragazul sa se desfasoare in cele cateva poezii ramase de la el. Un stralucit istoric s-a dovedit Nicolae Balcescu (1819-l852), cu toata scurta lui existenta, in Romanii supt Mihai Voievod Viteazul, adevarat model de monografie politica si sociala pe fundalul furtunoasei vieti a domnitorului care a facut prima tentativa de realizare a unitatii noastre nationale. Apologet inspirat al aceleiasi cauze este si contemporanul sau moldovean, Alecu Russo (1819-l859), filolog, literat si critic, care propune prin poemul in proza Cantarea Romaniei, in maniera Iui Lamennais, o viziune tulburatoare a suferintelor si aspiratiilor istorice ale poporului sau. Din aceleasi darnice surse ale unui trecut de lupte glorioase pentru apararea pamantului stramosesc isi trag seva si Legendele istorice ale lui Dimitric Bolintineanu (1819-l872). constructor si el de proiecte ambitioase, dar impus astazi ca artist mai ales prin exceptionala balada Mihnea si baba. Epopeea, romanele si notele sale de calatorie sunt perimate, interesul lor ramanand aproape exclusiv pe seama istoricilor literari. Un caz mai special il reprezinta Anton Pann (1794-l854), culegator, colportor si prelucrator de folclor, care prin Povestea vorbei isi demonstreaza si o certa originalitate in materie de umor, de improvizatie, de verva si de eruditie paremiologica.

Cei mai importanti scriitori-artisti pe care i-a dat generatia pasoptista sunt insa Ion Ghica (1816-l897), literator mai curand diletant, dar eminent prozator in Scrisori catre Vasile Alecsandri, si apoi insusi corespondentul sau (182l-l890), considerat mai ales cu trecerea timpului si diversificarea operei sale cel mai autorizat reprezentant al unei intregi epoci literare, recunoscut ca atare si de exigentul Maiorescu, din generatia urmatoare, si numit de Eminescu intr-un vers celebru "acel rege-al poeziei, vesnic tanar si ferice". Din intinsa lui opera, partea cea mai rezistenta estetic o constituie Pastelurile, alaturi de care insa multe poezii si poeme au devenit populare, la fel ca si micile comedii prin care pune bazele teatrului nostru modern si-l prefigureaza pe Caragialc. Cat priveste dramele Despot- Voda, Fantana Blanduziei si Ovidiu, ele figureaza si astazi in repertoriile clasice ale marilor actori si regizori romani.


In intervalul care separa generatia romanticilor de eflorescenta literara a celei de-a doua jumatati a secolului XIX, trei nume se afirma mai presus de toate, fiecare din ele macar printr-o realizare memorabila. Nicolae Filimon (1819-l865) c primul romancier in intelesul modem al termenului prin Ciocoii vechi si noi, impresionanta fresca a vietii sociale de la inceputul veacului trecut, dar tot el e si cel dintai cronicar dramatic si muzical, autor a numeroase foiletoane in care pledeaza cauza creatiei nationale originale Figuri de eruditi si chiar de enciclopedisti sunt Alexandru Odobescu (1834-l895) si Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-l907). Dincolo de excelentele sale scrieri istorice si arheologice, dintre care un model de monografie stiintifica este Le tresor de Petrossa, si dincolo de cele doua onorabile nuvele de evocare, Odobescu ramane stralucitul creator al celei dintai opere de formula eseistica din literatura romana, Pseudokyneghetikos, sinteza fermecatoare de eruditie, gust, rafinament, inteligenta si ironie. Cat despre Hasdeu, acesta e dupa Cantemir si inainte de Iorga tot un fel de "monstrum eruditionis", cu perspective si proiecte intelectuale ciclopice, cele mai multe neduse pana la capat, personalitate complexa, energica si contradictorie, spirit nelinistit investigand chiar si domenii ale imposibilului, precum acela al parapsihologici. in care e la noi un precursor, fixat insa ca artist in ochii posteritatii mai cu seama prin drama istorica Razvan si Vidra, dar si in genere prin universalismul si efervescenta stilului sau creator si savant. El este ultima implinire a marelui entuziasm inaugural al generatiei romantice de la 1848, din care n-a facut parte propriu-zis, dar cu ale carei aspiratii s-a identificat pana la moarte.
Acestui entuziasm cam nediferentiat ii va raspunde in noua generatie de dupa jumatatea veacului spiritul critic al Junimii, societate literara intemeiata la Iasi prin 1863-l864 de un grup de tineri intelectuali, aproape toti de formatie germana si abia intorsi de la studii. Mentorul lor va fi curand recunoscut in persoana lui Titu Maiorescu (1840-l917), care cu inflexibila luciditate, cultura temeinica si incomparabila disponibilitate polemica va intreprinde un sever proces al transformarilor aduse de revolutia de la 1848 in viata generala a tarii, proclamand mai intai nocivitatea "formelor fara fond", dar straduindu-se apoi el insusi sa le umple, si impunand in lumea culturii o ferma atitudine axiologica. Din posibilitatea disocierii valorilor, el scoate principiul autonomiei esteticului, ratiunea insasi de a fi a criticii literare si albia sanatoasa a dezvoltarii creatiei artistice in general. Ganditor si om politic de inalterabila tinuta morala, profesor si orator fascinant de formula clasica, el este si un desavarsit scriitor, creator al stilului critic si intelectual, in cele trei volume ale sale de Critice, care aduna o opera de marc lapidaritate, dar de o tot atat de mare si durabila autoritate, incat nu fara o legitima indreptatire a putut fi socotit o aparitie providentiala, un Lessing al culturii romanesti.

I se face pe drept cuvant un merit si din a fi descifrai in tanarul debutant Mihai Eminescu (1850-l889) pe genialul poet care avea sa devina. Perspicacitatea criticului n-avea cum sa schimbe traiectoria unui destin, dar a putut-o inlesni si orienta. Opera neintrecutului creator al Luceafarului ramane astfel legata si marcata de junimismul maiorescian. lucru cu atat mai interesant si mai paradoxal in aparenta cu cat, la clasicismul structural si intelectual al mentorului sau, Eminescu raspundea printr-un romantism nu numai temperamental, dar si de optiune. Nu e insa deloc acelasi romantism al precursorilor pe care poetul ii elogiaza totusi in poemul programatic Epigonii. in locul celui modelat de activismul revolutionar francez, cel de acum este un romantism profund si neguros, jnai degraba sceptic si speculativ decat pozitiv si intreprinzator. Ca si Maiorescu, poetul tanar e influentat de un anume pesimism superior si de vocatia metafizica a culturii germane, asa cum ea s-a chintesentiat in spirite ca Goethe, Kant, Hegel, Schopenhauer etc, adica in marea miscare intelectuala de la intalnirea secolelor XVIII si XIX.

Poezia lui Eminescu este cea mai desavarsita expresie artistica a sufletului romanesc, surprins in acea inclinatie esentiala a lui care se cheama oarecum intraductibil "dor", ca si in atitudinea caracteristica pentru conditia lui existentiala de confraternitate blanda cu elementaritatca cosmosului. Lirismul eminescian are imensitate de orizont si adancime de simbol, incat influenta lui asupra viziunii despre lume a romanilor a fost uriasa, asa cum observa cu justete unul din exegetii sai cei mai patrunzatori, T. Vianu. Poetul de o inzestrare organica exceptionala a trebuit sa ramana poet si in proza lui, din care un exemplu foarte semnificativ este Sarmanul Dionis, ca si in pasionata, mult prea pasionata lui jurnalistica, marcata printr-o daruire extraordinara si printr-un pole-mism ireductibil. Cantaret al iubirii dezamagite si al zadarniciei universale, Eminescu a fost in planul politicii nationale un spirit idealist, vizionar si constructiv, animat de un incontestabil optimism istoric.

Prietenul sau Ion Creanga (1837-l889), pe care l-a determinat sa-si publice intreaga opera, era din alt aluat, originar si necontralacut de inrauririle culturii livresti, de unde si senzatia de adevar si prospetime pe care Eminescu o traia in preajma lui. in afara de miraculoasele Amintiri din copilarie, opera fara egal in literatura romana prin contagioasa ei jovialitate si vrajitorie expresiva, inepuizabila in rezervele ei de umor si inventivitate stilistica, povestitorul a lasat o scrie de basme si de anecdote populare, intr-un stil de mimetism folcloric dominat totusi de harul exceptional al unei prodigioase arte a oralitatii.
Alt mare maestru al acestei arte a cuvantului vorbit si doar dupa aceea scris este si celalalt prieten al lui Eminescu, I. L. Caragiale (1852-l912). Continuand traditia "canticelelor" si comedioarelor lui Alecsandri, el o ridica Ia desavarsire, dovedindu-si vocatia incontestabil geniala de autentic Moliere al romanilor. O noapte furtunoasa si mai ales O scrisoare pierduta, sau piesa intr-un act Conu Leonida fata cu reac/iunea sunt capodopere inegalabile in creatia noastra dramatica nu doar de pana atunci, dar si de mai tarziu. Evocator al unei anumite tipologii mic-burgheze, reprezentate de personaje comice irezistibile ca Mitica, Mache, Lache et co., specimene de oraseni inculti, mediocri, dar pretentiosi ai high-life-ului bucurestean sau provincial, dar si ai mediului ori mai cu seama ai spiritului de periferie, creator al unor intrigi captivante si de marc inventivitate, Caragiale se mentine artist si in proza lui, fie scurta si satirica, alcatuita din celebrele "schite" si "momente", mici anecdote preponderent dramatice, fie de o respiratie mai ampla si de accente grave, uneori chiar tragice, ca in O faclie de Pasii sau In vreme de razboi, ori in fine pitoresti, colorate balcanic si oriental, ca in Kir lanulea sau Abu Hassan. Surprinzatoare prin inteligenta lor ascutita, bunul simt si ironia mereu activa sunt si articolele si eseurile, majoritatea consacrate teatrului, pasiunea cea mai statornica si cea mai selecta a genialului comediograf.

Prieten si el atat cu Eminescu, cat si cu Caragiale, Ioan Slavici (1848-l925) este prin excelenta prozatorul care anunta formula moderna a epicii ardelenesti, prin elaborarea metodica, meticuloasa, aproape gospodareasca a constructiilor narative si printr-o caracteristica inclinatie moralistica, pusa totusi adeseori intr-un admirabil acord cu obiectivitatea creatiei. Asa se intampla in cele mai bune pagini ale sale din nuvelele Budulea laichii. Moara cu noroc. Padureanca etc, dar mai cu seama in indiscutabila lui capodopera care continua sa fie si astazi romanul Mara. reconstituire a unor existente zbuciumate dintr-un larg al Transilvaniei de la finele veacului trecut, pe liindalul unei tulburatoare povesti de dragoste.




Marelui curent al junimismului, consolidat prin opera unor scriitori de o asemenea anvergura, i se vor opune din puncte de vedere variate doua orientari care n-au ramas in epoca nici fara ecouri imediate, nici tara consecinte mai indelungate. Revista Contemporanul (1881 -l891) va riposta criticii si gandirii estetice maioresciene prin pana lui C. Dobrogeanu-Ghcrea (1855-l920), exponent al tinerei miscari socialiste si om al noilor tendinte din cultura europeana a secolului XIX, elev al lui Marx, dar si al unor H. Taine sau G. Brandes. Polemica declansata de el contra preopinentului sau a fost cu siguranta unul dintre evenimentele memorabile ale vietii intelectuale romanesti de la sfarsitul veacului trecut. Generosul socialism al lui Gherea si al conmilitonilor lui n-a produs insa si o literatura pe masura intentiilor si idealurilor sale.

Mult mai bogata in efecte estetice pozitive a fost reactia antijunimista a poetului si animatorului simbolist Alexandru Macedonski (1854-l920), care prin revista lui Literatorul, ca si prin cenaclul cu acelasi nume a exercitat o influenta stimulatoare asupra tinerei generatii poetice, orientand-o decis in directia modernitatii. Opera lui tine insa mai mult de vechiul romantism al secolului XIX, cu toata straduinta pe care a depus-o in experimentarea noilor tehnici creatoare. In pofida inegalitatii de valoare, ea nu e totusi nicidecum lipsita de cateva stralucitoare capodopere din ciclul Noptilor sau din volumele de mai tarziu Flori sacre si Poema rondelurilor.
De pe la 1890, literatura romana pare sa intre intr-o faza de tranzitie, de cautari si experiente, deja initiate de Literatorul, dar viguros conditionate spre 1900 de orizontul unor aspiratii extraliterare. Disparitia lui Eminescu genereaza un epigonism divers, ilustrat de poeti ca Alexandru Vlahuta sau Panait Cema, precum si de o anumita parte a liricii de la revista Samanatorul (190l-l910). De acest epigonism se distanteaza inca de la debut ardeleanul George Cosbuc (1866-l918), care prin volumele Balade si idile si Fire de tort defriseaza cu energie calea unui soi de optimism folcloric si istoric, pe care nu i-l va umbri decat sentimentul dezradacinarii prin integrarea lui in ritmul absorbant si devorant al Capitalei. Poemele sale emblematice sunt NuntaZamfirei si Moartea lui Fulger, alaturi de incendiara Noi vrem pamant, veritabila premonitie lirica si protestatara a rascoalelor taranesti de la 190.

Personalitati marcante ale acestei rascruci de veacuri se dovedesc si Duiliu Zamfirescu (1858-l922), eminent fondator al romanului ciclic, prin cele cinci volume consacrate familiei Comanesteanu, din care cele mai importante si mai rezistente sunt Maja la tara si Tanase Scatiu, iar apoi Barbu Delavrancea (1858-l918), nuvelist al mentalitatii sfarsitului de secol in Trubadurul, Parazitii, Liniste si Hagi Tudose, dar mai cu seama remarcabil evocator al glorioaselor timpuri ale Moldovei lui Stefan cel Mare in trilogia dramatica Apus de soare. Viforul si Luceafarul.

Prefigurate prin tendinte care se manifesta limpede dupa 1890, curentele dominante ale noului veac sunt samanatorismul, promovat de revista mai sus mentionata, de la care si-a imprumutat si numele, si poporanismul, amplu explicitat, aparat si recomandat de cealalta impunatoare revista a vremii, Viata romaneasca (1906-l916 si 1920-l940). Tribunul charismatic al Samanatorului a fost istoricul de reputatie universala N. lorga (1871 -l 940), deopotriva publicist incoruptibil si impenitent, oratorinepuizabil si scriitor incontinent, in slujba mai presus de toate a ideii nationale. La Viata romaneasca, figurile coplesitoare si ele ale lui C. Stere si G. Ibraileanu (1871 -l 936) sunt catalizatoare ale unor mari energii, cu un partizana! ideologic ceva mai flexibil decat al lui lorga, ceea ce explica si prezenta in paginile revistei de la Iasi a unei mult mai autentice literaturi, mai variata, mai substantiala si evident mai reprezentativa decat productia de tot modesta a Samanatondui. Preocuparea celor doua curente pentru realizarea unor nazuinte nationale, sociale si politice urgente, unirea, improprietarirea taranilor si acordarea votului universal justifica enorma audienta publica de care ele au beneficiat in epoca.

Mai discret, cu toate ca nu s-a dorit deloc asa, mai izolat si mai orgolios, funciarmente clitar, s-a dezvoltat in paralel cu cele doua ideologii predominante, ofensive si foarte autoritare, curentul simbolist. Faclia luptei pentru afirmarea sa a preluat-o lingvistul Ovid Dcnsusianu (1873-l938) prin revista lui, Vieata noua (1905-l925), ca si prin cursurile sale de la Universitatea din Bucuresti, cea dintai patrundere intr-un asemenea cadru a unor informatii de ultima ora despre tendintele literaturii europene modeme. O parte din aceste cursuri va fi publicata in 1922 sub titlul Sufletul latin si literatura noua (2 voi.).

Marii scriitori ai epocii anterioare primului razboi mondial sunt Mihail Sadoveanu (1880-l961) si Octavian Goga (188l-l938), pentru directia samanatoristo-poporanista sau, mai precis, pentru optiunea traditionalista, si George Bacovia (188l-l957) si Ion Minulescu (188l-l944), pentru directia complementara a simbolismului estetic. Sadoveanu isi va da intreaga masura in perioada interbelica prin memorabile opere ca Hanu Ancutei. Zodia Cancerului, Baltagul, Creanga de aur. Venea o moara pe Siret, Fratii Jderi etc, impunandu-sc ca un rapsod al naturii si spiritului romanesc, privite in toate dimensiunile de spatiu si timp, scriitor de inconfundabila originalitate prin arta unei evocari in care impasibilitatea realista se amesteca inextricabil cu cel mai fin si mai tulburator lirism. Formula lui creatoare nu e nici clasica si nici contemporana, avand un aer de eternitate pe care numai creatia populara si-l mai poate revendica in chip atat de propriu si definitor, in ce-l priveste pe Goga, el este cantaretul zguduitor al sentimentului national, tribun al aspiratiilor unioniste legitime ale romanilor din Transilvania. Cateva dintre poeziile sale, precum Oltul, La noi sau Plugarii, au devenit cu timpul realmente aproape niste cantece de rugaciune al unui patriotism de cea mai pura si mai metafizica spiritualitate.
Bacovia si Minulescu sunt cele doua fete ale simbolismului romanesc, primul in latura lui grava, adanca, de orientare tragica, al doilea pe un plan de sociabilitate si sentimentalitate a confesiunii cordiale, retorice si uneori de-a dreptul histrionice. Inteligentei si enormei disponibilitati minulesciene ii raspunde profimditatea discreta si substantiala a lui Bacovia, a carui opera de o inselatoare redundanta si monotonie este expresia cea mai teribila si mai convingatoare sub raport estetic a starii de anxietate si a ideii de caducitate existentiala.

Unor asemenea creatori cu precadere reprezentativi pentru spiritul vremii li se adauga, spre a spori diversitatea lui, o seric cuprinzatoare de prezente literare, care la randul lor sustin si ilustreaza stadiul de acumulare si de pregatire in vederea parca a unor noi spectaculoase impliniri, pe care intervalul interbelic leva aduce si le va prolifera cu extraordinara stralucire. Asemenea prezente precursoare, dar care si inchid o epoca sunt prozatorii Calistrat I Iogas cu excelentele sale note de calatorie din Pe drumuri de munte, I. Al Bratescu-Voinesti. delicat compatimitor al sufletelor simple in nuvelele si schitele din in lumea dreptatii si intuneric si lumina, Gala Galaction, nuvelist si el, dar si romancier de vibratie eticoteologica, Ion Agarbiccanu, prolific si moralist ea bun ardelean ce este, in traditia lui Slavici, autorul unui solid roman. Arhanghelii, inspirat din viata unei localitati din"zona aurifera a Muntilor Apuseni, George Topirceanu, poet exceptional al ironiei sentimentale in Balade vesele si triste, sau in fine dramaturgi ca Al. Davila, al carui unic Vlaicu-Voda e o permanenta a repertoriului national, Victor Eftimiu, debutant stralucit cu insir-te margarite si Cocosul negru, dar divers si industrios autor mai tarziu, Mihail Sorbul, indispensabil prin comedia tragica Patima rosie, ori in fine Ronctti Roman cu al sau solid si zguduitor Manasse.
Incheierea primului razboi mondial si infaptuirea marii Uniri a romanilor de pretutindeni la 1 decembrie 1918 deschid perspective niciodata avute in trecut pentru o evolutie ascendenta a tarii in toate domeniile vietii nationale. Literatura inregistreaza cu promptitudine aceasta sansa si, in primavara Iui 1919, scotand revista Sburatorul, Lovinescu lanseaza apelul catre "Cei ce vin", urmat de alte numeroase gesturi care amplifica entuziasmul si efervescenta unui timp de mari promisiuni. in 1921, la Cluj, apare o alta publicatie de certa rezonanta. Gandirea, la Iasi reapare 1ata romaneasca, in anii 1930 se multiplica periodicele avangardei. pe scurt epoca interbelica se remarca printr-o ebulitie revuistica Iara precedent.

Caracteristica esentiala a acestei epoci din punct de vedere literar (dar si general) este finalizarea si triumful deplin al procesului de modernizare. Scrierile majore si scriitorii mari nu vor intarzia sa apara, pe langa cei anteriori care se asociaza si ei noului eurs de sincronizare culturala si de integrare europeana. Opozitia dintre marile miscari ideologice, traditionalismul si modernismul. nu se estompeaza totusi, ba chiar se intensifica, insa la un nivel superior de aplicatie si de maturitate. Pe de alta parte, in dialog polemic cu rationalismul vechii generatii, se manifesta mai ales din directia celei tinere o atitudine de fronda intelectuala si morala si o recrudescenta exaltata si reparatoare a idealurilor si valorilor de spiritualitate, amalgamate oportun cu rezonante mistice, in atmosfera care inca din deceniul IV avea sa pregateasca si sa duca absolut inexorabil catre al doilea cataclism european si international.
Cu toate acestea, sau poate tocmai din toate aceste cauze, epoca interbelica a fost si a ramas pana astazi pentru literatura romana cea mai stralucita, cea mai bogata si cea mai dinamica dintre toate. Daca prin marii clasici ai Junimii, spiritul creator al romanilor se inaltase deja la treapta valorilor universale, prin cateva realizari oarecum izolate, intre cele doua razboaie mondiale asistam la o dezvoltare masiva a tuturor genurilor literare, ca si - nu mai putin - a tuturor compartimentelor culturii.

In poezie, revelatiile care domina de departe epoca sunt, in ordinea debutului editorial, Lucian Blaga (1895-l961), Tudor Arghezi (1880-l967) si Ion Barbu (1895-l961). Poemele luminii (1919) ale celui dintai anunta contributia Ardealului reunit cu tara, prin vocea adanca si grava a unei personalitati multiple, liric vizionar de un expresionism bine asimilat si altoit pe miturile nationale in volumele In Marea trecere. Lauda somnului etc, filosof de frapanta originalitate al misterului, al "cunoasterii luci-ferice" si al "spatiului mioritic" in vestitele Trilogii (a cunoasterii, a culturii si a valorilor),-dramaturg modem si chiar experimental in Zamoixe, Tulburarea apelor. Fapta etc, in fine eseist, memorialist si romancier de inalta cultura si intelectualitate in Filosofia stilului, Fe/ele unui veac. Hronicul si cantecul varstelor si Luntrea lui Caron. inzestrat cu sensibilitate metafizica, asa cum a marturisit, Blaga sugereaza starea de mister prin viziuni si mituri poetice, elaborate dupa o formula foarte personala, si construieste un sistem gnoseologic si axiologic, precum si o filosofie a culturii, indatorate nu numai unor surse europene din miscarea de idei a inceputului de secol (Bergson, Spengler, Frobenius etc), dar si reflectiei statornice si pasionate pe temele spiritualitatii nationale.

Plecat si el de la izvoarele si lectia modernitatii simboliste si baudelairc-iene, T. Arghezi isi publica primul volum de poezii. Cuvinte potrivite, abia la 47 de ani, in 1927, demonstrandu-si o disponibilitate proteica, aproape contradictorie, intr-o opera de rara fecunditate creatoare si de o variatie necontenit surprinzatoare. Flori de mucigai. Carticica de seara. Hore, Una suta una poeme, sau, dupa 1947, Cantare omului. Frunze, Poeme noi etc. sunt numai cateva popasuri din traiectoria de peste 70 de ani a unei extraordinare cariere lirice. Virtuozitatea si originalitatea expresiva, care au uluit si deconcertat pe cititorii poeziilor sale, le manifesta mcsterul-vrajitor si in proza lui, ea insasi infuzata de un lirism ineluctabil si indisociabil, prezent nu numai in cadrele viziunii fantastice, dar si, sau mai cu seama in impresionantele pamflete, fara nici un termen de comparatie in intreaga istorie a publicisticii romanesti si foarte probabil si universale.
Ion Barbu este si el un caz aparte, cu siguranta inca si mai neobisnuit. Adunandu-si poeziile dupa o selectie foarte proprie si exigenta si intr-un aranjament de o semnificatie cu totul speciala, in volumul Joc secund din 1930, el abandoneaza literatura si se consacra matematicii, catre care se simtea chemat nu numai prin-tr-o superioara pregatire profesionala, dar si printr-o ircpresibila vocatie, asimilata in definitiv si in creatia poetica, sub forma unui intelectualism si a unui hermetism inrudit cu al lui Mal larme si Valery, adica a unui lirism necontingent si pur, urmarind sa nu propuna altceva decat figura spiritului creator.
Dar bogatia liricii interbelice e enorma si chiar lasand la o parte zeci si poate sute de nume meritorii, nu se poate trece peste prezenta de cea mai inalta clasa a operei unor autori ca Ion Pillat, V Voiculescu, Adrian Maniu, Al. Philippide sau Ion Vinea, precum si a unor condeie de avangarda ca B. Fundoianu si Ilarie Voronca, deveniti mai tarziu scriitori francezi. Sfarsitul anilor 30 va aduce talente noi in poezie, semnaland o anume tendinta de reorientarc si de depasire a marilor modele, stimulative Iara indoiala, dar si covarsitoare, riscand sa duca la epigonism si ca atare la stagnare.

Proza se impune decisiv in 1920 prin romanul Ion al lui Liviu Rebrcanu (1885-l944), creator robust, masiv al unei lumi traversate de intense pasiuni si apasaie de o fatalitate ostila, sub care personajele se prabusesc in cele din urma aproape Iara nici o exceptie. Viziunea tragica a destinului uman, grevat de contradictii si violente, o viziune pe care o intalnim neintrerupt si in celelalte carti ale romancierului. Padurea spanzuratilor, Adam si Eva, Ciuleandra, Rascoala, Gorila etc, investeste figura lui Rebrcanu cu o profunzime si o maretie demiurgica demna de aceea a maestrilor literaturii universale.
Daca prin opera lui romanul obiectiv devine o prezenta definitiva in proza interbelica. Hortensia Papadat-Bengescu (1876-l955), nu mai putin obiectiva in scrisul maturitatii sale, este fondatoarea eminenta a romanului analitic, in ciclul inchinat familiei Hallipa, din ale carui patru parti succesive, doua constituie indiscutabil implinirile cele mai originale si mai substantiale, Concert din muzica de Bach si Drumul ascuns. Analist si el, Camil Petrescu (1894-l957) aduce insa, prin Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si prin Patul lui Procust, o nota proprie fundamentala care-l inscrie intr-o linie de modernitate inca si mai noua decat cea proustiana, de la care se revendica, si anume nota de reflexivitate si problematism in felul de a infatisa avatarurile eroilor sai. Intelectual ostentativ si militant, el nu-si gaseste pereche decat in Mircea Eliade (1907-l986), spirit la fel de febricitant si de insetat de autenticitate, marcat insa si modelat specific de experienta contactului cu India, autor al unei fascinante povesti de iubire in Maitreyi, dar si al unei tentative de fresca a generatiei sale spiritualiste in intoarcerea din rai si Huliganii. Castigat de proza fantastica ori magico-simbolica, ci va da mai tarziu, in strainatate, unde se va stabili dupa razboi, cartea lui cea mai draga si mai ambitioasa prin romanul Noaptea de Sanziene.

Contributii exceptionale datoreaza proza romaneasca interbelica si Iui Gib I. Mihaescu (1894-l935),-cu cele doua romane erotice ale sale. Rusoaica si DonnaAlba, lui G. Calinescu (1899-l965), cu solida lui constructie voit balzaciana Enigma Otiliei, lui Mateiu Caragialc (1885-l936), cu strania si desavarsita sa evocare poetico-narativa Craii de Curtea Veche, precum si multor altora ca Anton Holban, G. M. Zamfirescu. Ionel Tcodo-rcanu, Cezar Petrescu, C. Stere, Gh. Braescu, M. Blecher. I. Peltz etc.
In schimb, dramaturgia, conditionata si de gustul inca insuficient evoluat al publicului, inregistreaza o productie ceva mai temperata ca valoare, situatie ce nu e nicidecum a teatrului, care prolifereaza dimpotriva remarcabil in materie de regie si de interpretare. Pe langa cativa autori mai atasati de scrisul pentru scena, ca Mihail Sebastian {Steaua Jara nume si Ultima ora), Victor Ion Popa (Tacite, lanke si Cadar) sau George Ciprian (Omul cu marjoaga si Capul de ratoi), creatia dramatica cea mai originala vine mai mult de la niste scriitori ai altor genuri, ca L. Blaga (v. supra) sau Camil Petrescu, ale carui Jocul ielelor, Suflete tari, Act venejian si Danton sunt remarcabile prin forta si mobilitate intelectuala.

O inflorire extraordinara cunoaste insa critica in anii interbelici. Personalitatea care domina epoca si catalizeaza energiile tinerilor creatori este E. Lovincscu (188l-l943), atat printr-o opera substantiala (Critice, Istoria civilizatiei romane moderne. Istoria literaturii romane contemporane etc), cat si prin influenta directa din cadrul cenaclului sau Sburatorul, functionand fara intrerupere timp de un sfert de veac, pana Ia moartea criticului si chiar putin dupa aceea. Lovinescu e urmat de o excelenta cohorta de confrati mai tineri, ca Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Serban Cioculescu, Tudor Vianu, Perpessicius, G. Calinescu etc, dintre care unii vor lua distanta mai tarziu, evoluand uneori "catre alte indeletniciri de cultura, ori pur si simplu din spirit de independenta, fara a parasi insa niciodata linia si conduita estetica, mostenite de la maestrul lor comun, T. Maiorescu. Replica la pozitiile lovines-cicne a pornit din partea adversarilor mai vechi, G. Ibraileanu si N. Iorga, dar mai ales acum, din ce in ce mai mult, de la discipoli ai acestora ca Mihai Ralea sau D. Tomescu si totodata, intr-un ton de excesiva virulenta pamfletara, de la activa eseistica ideologica a revistei Gandirea, in frunte cu Nichifor Crainic.

Al doilea razboi modial gaseste literatura romana in plina Si febrila continuitate a procesului de sincronism, pe care insa evenimentele ce vor urma dupa lovitura de slat de la 23 august 1944 i| vor compromite si bloca pentru aproape doua decenii. Odata consumata scurta Iranzitie dintre 1944 si 1947, literatura ca si intreaga cultura nationala intra intr-o terifianta atmosfera de marasm ideologic, sub presiunea directivelor totalitare ale regimului comunist vizand inregimentarea tuturor energiilor creatoare in serviciul unic al edificarii unui nou ideal de societate. Propaganda invadeaza in formele cele mai diverse literatura, critica si teoria literara, straduindu-se sa le orienteze in directia asa-numitului "realism socialist", care trebuia sa devina noua si, fireste, superioara "metoda de creatie" a tuturor scriitorilor si artistilor.
Rezultatele sunt intr-o prima etapa dezastruoase. Marile modele se vad respinse si chiar interzise, opera lor e declarata reactionara si nociva. Maiorescu e pus la index si inlocuit cu Gherea, Arghezi si Blaga sunt marginalizati, Voiculescu, Crainic si multi altii se regasesc pentru ani grei in inchisoare. Dupa moartea lui Stalin si dupa revolutia maghiara din 1956, lucrurile incep lent si contorsionat sa simta o anumita ameliorare. Daca pana la 1960, putine impliniri poetice se pot retine, datorate unor E. Jebeleanu (Surasul Hirosimei), N. Cassian, M. Banus etc, sau reintrarii in literatura a Iui Arghezi in 1954-l955 si, nu mai putin, admirabilei lectii de puritate morala, dar si de o precoce genialitate, din nefericire prea timpuriu gatuita de moarte, a lui Nicolae Labis (1935-l956) (Primele iubiri si Lupta cu inertia), incepand cu deceniul 7, o promotie proaspata de tineri poeti, reclamandu-se de la exemplul de curand disparutului lor precursor, readuce treptat, dar hotarator si definitiv lirismul la izvoarele sale. Nichita Sta-nescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ilie Constantin etc. sunt printre numele de rezistenta ale acestei generatii, numita si a "luptei cu inertia" pentru efortul ei reusit de emancipare de sub dogmele unui trecut apropiat.

Pe urmele gestului lor eliberator, vor veni si poetii ailor generatii, depasindu-si in primul rand propriile lor erori, nu doar estetice, ci si morale, si evoluand remarcabil, asa cum a fost cazul cu E. Jebeleanu, M. Banus, Dan Desliu, A. E. Baconsky, V. Porumbacu, Geo Dumitrescu etc. Unii, din asa-zisa "generatie pierduta" a razboiului ca Stefan Augustin Doinas sau Ion Caraion. abia acum isi dau masura.
Nici proza, pana Ia 1960, nu s-a bucurai de un climal prea favorabil. In afara de Moromejii lui Marin Preda, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, Bietul loanide al lui G. Calinescu si Groapa lui Eugen Barbu. putine alte titluri merita citate. Dupa 1960, P. Dumitriu alege exilul, cum o va face mai tarziu si tanarul Paul Goma, ambii alirmandu-se viguros ca scriitori romani de expresie franceza (al doilea de fapt prin traducere), in vreme ce in tara Calinescu revine cu Scrinul negru, Zaharia Stancu isi depaseste supralicitatul sau Desadt prin cateva romane realmente admirabile ca Padurea nebuna, Satra si mai cu seama Ce mult le-am iubit, iar Marin Preda se impune irevocabil drept cel mai important prozator contemporan prin carti deopotriva remarcabile si curajoase, precum Intrusul, Delirul si, in sfarsit. Cel mai iubit dintre pamanteni. Tot dupa 1960, isi fac aparitia noi scriitori talentati, care vor modela prin opera lor evolutia prozei romanesti viitoare: Stefan Banulescu (Iarna barbatilor si Cartea milionarului), Nicolae Velea (in treacat), D. R. Popescu (/*' si Vanatoarea regala), Fanus Neagu (ingerul a strigat), Nicolae Breban (In absenta stapanilor si Bunavestire), Alexandru Ivasiuc (Pasarile si Racul), Augustin Buzura (Absentii, Fetele tacerii etc).
In dramaturgie, numele de cea mai mare autoritate sunt Aurel Baranga, producator fecund de comedii cu mare succes la public (Mielul turbat. Sfantul Mitica Blajinu) si Horia Lovincscu, autor de substanta si factura moderna (Citadela sfaramata. Moartea unui artist), carorali se adauga in deceniul 7 tineri precum poetul Marin Sorescu, cu al sau surprinzator Iona, Teodor Mazilu cu Prostii sub clar de luna si mai apoi cu Mobila si durere, Ion Baiesu si altii, reprezentand o vie miscare teatrala, consolidata in interesul si reputatia ei de o stralucita galerie de actori si regizori, multi dintre ei de un renume international ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau Andrei Serban.

In fine, dar deloc in cele din urma, critica, istoria si teoria literara, iesite cu dificultate si numai partial pana la 1989 din lunga inchistare dogmatica si din penibila aservire ideologica, s-au aflat in primele doua decenii postbelice, dincolo de orice directive ale oficialitatilor, sub influenta a doua mari personalitati, Tudor Vianu si G. Calinescu, pentru a evolua apoi in sensul unei binevenite diversificari stilistice si metodologice. Tot dupa 1960, incepe si un proces de lenta reinsertie in contextul european, pe care anii urmatori il vor mai complica desigur, dar nu-l vor mai putea intrerupe. Asa se explica de ce critica, istoria si teoria literara au izbutit sa dea, in pofida tuturor constrangerilor ideologice, in aceasta epoca de dupa razboi, cea mai prodigioasa productie intectuala din intreaga istorie a culturii romanesti, prin eforturile conjugate ale unor eminente si mult prea numeroase condeie pentru a le putea mentiona in chip corespunzator.
Anii 80 aduc cu ei o noua promotie literara, alcatuita din tineri inteligenti si cultivati, care introduc ideile si practica post-modemismului, exersand o ironic cu transparenta adresa sociala, un soi de "realism cotidian", cum i s-a zis, sub semnul reinnoit al lui Caragiale si sub inspiratia, adeseori sofisticata, a teoriilor textualiste moderne. E generatia lui Mircea Nedclciu, Mircea Cartarescu, Florin laru si nenumarati altii, aflati inca in plina si extrem de promitatoare devenire.
Adevaratele sanse creatoare (nu din pacate si financiare, pentru moment) se deschid literaturii romane abia dupa eliberarea de comunism din decembrie . Contururile ei viitoare sunt insa, deocamdata, in curs de constituire si nu se pot decat aproxima, ceea ce bineinteles nu este cazul de a incerca aici.


loading...








Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani