Faruri, vitrine, fotografii - poezii de Mircea Cărtărescu referat






FARURI, VITRINE, FOTOGRAFII
Poezii de Mircea Cartarescu, volum de debut, aparut la Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, in 1980 si distins in acelasi an cu Premiul Uniunii Scriitorilor.

Volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu marcheaza un moment crucial in devenirea literaturii romane postbelice, intrucal el deschide (chiar inaintea antologiei Aer cu diamante, "iesire la rampa", programatica, a gruparii din care si autorul de fata facea parte) scria debuturilor poetilor Cenaclului de luni si - cu aceasta - intrarea "opt-zecistilor" in istoria noastra literara. Faruri, vitrine, fotografii reuneste atat caractere premonitorii ale stilului poetic al autorului, confirmate de volumele sale ulterioare, cat si atitudini lirice care aveau sa defineasca programul poetic al intregii grupari. Fenomenul receptarii (entuziaste, in majoritatea cronicilor vremii) este elocvent pentru reactia orizontului de asteptare fata de acest nou mod - si program - poetic; T. T. Cosovei (el insusi membru al Cenaclului de luni si antologat alaturi de Cartarescu in Aer cu diamante) il rezuma de altminteri foarte bine: "inca de la debut, // doua trasaturi determinante ale poeziei lui Mircea Cartarescu au fost semnalate de critica literara: inventivitatea lexicala pe care o intampina cu entuziasm Nicolae Manolescu si disponibilitatea totala a autorului pentru o «infinitate» de stiluri si maniere.

Date fiind noutatea controversata a experientei sale, ingenuitatea nu lipsita de o anumita doza de juvenila agresivitate, aerul ostentativ de «proaspat vopsit» cu care erau etalate productiile, ambele observatii - in pofida justetii lor - l-au implicat pe tanarul poet intr-un dublu conflict: in primul rand cu statutul de mare putere poetica al lui Nichita Stanescu alaturi de care versurile sale au fost asezate si, in al doilea rand, cu ideea de originalitate - mobilitatea stilistica a lui Mircea Cartarescu constituind pretext pentru insinuari ce nu ocoleau termenii de pastisa si parodie".

Nu-i ocoleau, pentru ca tanarul poet isi facuse el insusi din aceasta maniera "icoana si simbol", revendicandu-se de la estetica unui manierism-in-postmodernitate, pe care avea sa o rafineze in volumele ulterioare.

In fapt, recursul la pastisa, la cliseu, la imitarea unor secvente literare celebre (deci, recognoscibile ca hipotexte de catre cititor), toate acestea nu sunt decat un nou avatar al unui vechi filon tematic romantic: cel al limitelor limbajului, al degradarii/ inautenticita-tii acestuia, care pericliteaza astfel - ca modalitate privilegiata de expresie - aventura de cunoastere a eului liric. Spectacular, limbajul aglomereaza obiecte, intr-o foame de imagini si o vivacitate lexicala aparte; este o viziune a "universului ca spectacol - reprezentatie mereu reinnoita, in continua metamorfoza, cautata de o privire avida, de spectator-participant la jocul mundan" (I. Pop).

Daca facerea lumii are loc prin limbaj, realitatea astfel creata este la fel de degradata ca instrumentul creatiei insusi; figuri precum enumeratia, epitetul cumulativ, repetitia umplu vidul, dar vorbesc totodata despre groaza de vid:

"in timpul zapezii, inzapezirii
zapada mediocra, fabricata in serie, stampilata
pe fiecare fulg de trusturile memoriei
asternuta ca cearceaf prostituatei pe mesele de biliard
ale acestei existente de vorbe legate cu sfoara
zapada iubitoare de sange, motete, calorifere
primeste bara de fier in sira spinarii noastre
brodata cu nervi si tertine, gliseaza pe ea
ca o drezina electrica, un car alegoric"
({Februarie 1978).


Aspectul de "bazar lexical" (Gh. Perian) al poemelor (cu precadere, in ciclul Jocuri mecanice) semnifica, deopotriva, atat vigoarea indeniabila a unei voci lirice cat si neincrederea in puterea ontogena a limbajului poetic: "Poetul refuza orice principiu de versificatie, desfasurand versuri ample ce nu mai incap in pagina, se revarsa incalcand toate regulile si ingradirile. Cuvintele curg torential din varful penitei, in lipsa oricaror factori de inhibitie. Poezia nu mai inseamna distilare, decantare in cautarea esentelor, ci o negare a disciplinei versului, o decompresiune //. Oroarea de conventiile poetice, care-I va duce inspre un catharsis al emotiilor cosmice, il apropie de asemenea de poezia americana, mai putin stransa in corsetul formelor consacrate" (Gh. Perian).

Tot filiatiei romantice i s-ar putea subsuma vointa evidenta de cuprindere exhaustiva a existentei (confirmata, ulterior, in alte volume ale lui Cărtărescu precum Totul sau Levantul), incat comparatia propusa de E. Simion este cat se poale de potrivita: "Poemul lui Mircea Cartarescu este o imensa burta de balena, el cuprinde totul si vrea sa mistuie totul: tot ceea ce ochiul prinde si mintea imagineaza. Impresia este de preaplin, de materii explozive, de amestec aiuritor de universuri si de placere a spiritului de a inregistra acest vacarm de obiecte". Este, romantic, o poezie ce aspira la atingerea viziunii prin intensificarea - cumulativa - a vederii.





Importante sunt imaginile, ochiul poetic vede "faruri, vitrine, fotografii", el manifesta "dorinta de a imortaliza in imagine o lume, un univers, de a transforma imaginea intr-o capsula a timpului, intr-o memorie latenta, hibernala" (T. T. Cosovei). Fotografia, holograma, obiec-tul-fetis sunt elementele axiale ale acestei noi realitati - dar principala lor caracteristica este aceeasi desacralizare; banalul cotidian se substituie mitului, tot astfel cum poezia clise-izata ia locul versului canonic, clasicizat.

Este ceea ce se petrece, spre pilda, in noua versiune a Georgicelor - cel de-al patrulea ciclu al volumului, unde

"taranul vetust
si bulversat trage apa la baie
si-ncepe sa ninga pe pielea lui carnivora
cu fulgi de porumb ci da-ne doamne
noua painea noastra ca sa ascundem
in coca ei o sticla de coniac".


Ele configureaza o adevarata terra mirabilis inversa, "tara chanel/ acolo manati-va turmele/ schimbati-va numele/ va roadeti costumele/ va scrieti postumele", "si nu uitati ca va vede iisus, octavian goga si santa maria". Rapelul livresc este utilizat spre a sugera aceeasi, constanta, degradare a expresiei:

"sunt fericit
calare pe gatul copiilor mei si pe hectarul
de loboda prelunga asemeni
figurii pasoptistilor, sunt fericit.
nevasta ca sa mor cu zambetul pe buze
te uita cum ninge decembre, citeste-mi
ceva din marcuse".


In asemenea aparent naive constructii lirice, "interferenta limbajului campenesc cu limbajul tehnic, modern, creeaza disonante interioare, imprimand poemelor un timbru ascutit.

De asemenea, prin aceeasi intrepatrundere a registrelor, apar imagini grotesti, ce socheaza obisnuintele de lectura ale cititorului educat la scoala poeziei clasice" (Gh. Perian). O alta tema (neo)romantica a volumului este cea cosmogonica, aflata in convergenta cu spectacularul viziunii. Revelatoriu este, in acest sens, primul ciclu. Caderea. El insceneaza - in amplitudinile specifice - nu doar o cadere a subiectului in lume, ci si o cadere a increatului (reprezentat prin metafore ale larvarului, rezonant barbiene) in real. Delirul lexical ("mirifica inflorescenta" ori "frenezie a diviziunii", dupa E. Simion) si efectele eufonice sunt moneda curenta:

"schelet cu muschi de larve si piele de trireme
ferindu-se de astri cu scuturi de fotoni,
hanap de aur verde incovoiat de geme,
trohei mixati cu fiere in falci de histrioni,
incendiu de coloane rostrale si de alge,
o mare, o moneda de purpura tu esti.
astralii se coboara in coamele analge
cand ies fenicopterii din horbota de pesti"
(Caderea IV).


Coborand insa in lume, subiectul se descopera pe sine si traieste drama inautenticitatii, cu o luciditate - de , jucator jucat" - careia nu ii sunt straine lecturile postromantismului "gandirii insingurate" eminesciene. Dezmarginirea sa e o implinire si un risc, totodata: "Sunt toate spatiile deodata/ sunt atat existenta cat si toate posibilitatile/ vorbesc cu toate cuvintele/ ci ma auziti/ glasuindu-va prin vatelina destramarii acestii?' (Caderea, VII).

Este ceea ce I. Pop numea "o nazuinta esentiala a fiintei spre autenticitate, in sensul unei participari adecvate la dinamica existentei si al regasirii de sine ca parte dintr-un tot armonic. Ceea ce atrage poemul in discursul sau hipertrofie este, insa, foarte adesea, o suita de elemente luate din domeniul derizoriului, al kitsch-ului, o lume de prefabricate, de obiecte agresand umanul, amenintandu-l cu reificarea.

Cu cat limbajul e mai dilatat, mai opulent in aparenta, cu cat «vitrinele» orasului, ca topos definitoriu, sunt mai incarcate, iar «fotografiile» surprind mai numeroase instantanee ale spectacolului cotidian, sentimentul Absentei, al fragmentarii si pierderii de sine e mai acut. Unui joc al lumii ce inceteaza sa mai fie inocent i se asociaza, critic-ironic, un discurs poetic pe masura".


EDITII: Faruri, vitrine, fotografii, Bucuresti, 1980.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani