FECIOARA IN ALB - Ciclu de douazeci de poezii de Stefan Petica, fara titluri, doar numerotate, aparut pentru prima data ca atare in volumul Fecioara in alb.
Cand vioarele tacura, Moartea visurilor. Poeme, Bucuresti, 190. O parte dintre poezii, grupate in trei serii (precedate fiecare de cate un moto din Dante, Ugo Foscolo si Lord Tennyson) si purtand titlul La creatura di bianco vestita, au aparui mai intai in revista "Romania juna", 1900, nr. 223, 224 si 225, Alte trei se tiparisera (cu titlurile Serenada, Hymn profan si Curtezana) in "Literatorul", 1899, nr. 2, 3 si . Numarul si ordinea poeziilor din volum nu coincid cu cele din periodice (de altfel poezia cu numarul VIII din "Romania juna" va intra ulterior in ciclul Cand vioarele tacura, iar cele cu numerele XIX ji XX apar numai in volum).
Intre versiunile din revisla si cele din volum nu sunt, in general, diferente semnificative (doar poeziei III i se adauga o noua, ultima, strofa). Poezia cu numarul VIII a cunoscut mai multe versiuni, dintre care doua s-au pastrat integral in manuscrisele BAR 1658 si 1659.
"In volumul de poeme Fecioara in alb (1902), pentru prima data tendintele incidentale spre modernism din poezia anterioara sunt ridicate la rang de sistem si incorporate intr-un tot organic, volumul constituind cea dintai manifestare autentica a simbolismului romanesc exprimat deja in liniile lui cele mai specifice' (E. Molcut).
Ciclurile din care este alcatuit volumul se inlantuie intr-un flux poematic continuu, care creeaza o atmosfera si o lume imaginara cu trasaturi puternic personalizate, inconfundabile, fiind fiecare bazat pe cateva metafore dominante.
Fecioara in alb e ciclul virginitatii si al iubirii, aflat sub semnul limpezimilor renascentiste (Petrarca, Botticelli, Rafael), dar - si faptul este semnificativ - si sub al sumbrei prevestiri implicate, in povestea lui Tristan si a Isoldei. inca de la inceput, poetul creeaza pentru expresia sentimentului sau de iubire un cadru monahal, sugerand puritatea si renuntarea (I), dar si suferinta si zbuciumul ncimplinirii destinului firesc (XI).
Femeia e fecioara ideala ("tragicele Magdalene", la imaginea carora, in poezia V, se asociaza culorile rosu si negru - spre deosebire de albul lilial ce domina in general ciclul -numesc doar o ispita trecatoare si servesc drept termen de contrast imaginii dominante), dreapta si mladie ca un crin sau "ca o coloana de lumina" (XIV), alba, blanda, calda si sfanta ca o rugaciune (VI), suava si intangibila ca o floare exotica (XV) sau ca visul unui artist (XV, XIX). Ea este, mai mult decat o fiinta reala - chiar idealizata prin dragoste - , creatie a imaginatiei, "vedenie" (XIII) evanescenta, subtil parfum al sentimentului, si nu poate fi "cuprinsa" decat prin harul cuvantului in poezie. Poetul se vede pe sine ca fiinta torturata si nedecisa, impovarat de greutatea viselor si a sentimentelor, mereu in "lunga asteptare" (IV), "singuratic" (passim), chinuit de "tragicul orgoliu" (VII), "pribegind" (XVIII). "Nalland privirea-ntunecata/ De trist si dornic pelerin" (XIX).