Se vede, incontesil, o sensibilitate particulara la d. Ba-covia, ceva in genul lui Rollinat - confesiuni de suflet nevrozat, obsesiuni stranii, alucinatii -, dar aceasta sensibilitate e prea unilateralizata si duce la o poezie care era pre-dilectionata acum vreo treizeci de ani, asa ca azi ne pare ca vine prea de departe.
O neliniste vaga, o staruinta de a exprima numai ce turbura, intuneca sufletul, visari printre w decoruri de doliu" (d. Bacovia mai adaoga si "funerare", desi e destul ce spune "doliul"), o viziune numai in negru, ca si cum totul ar fi carbonizat (intr-un loc ni se vorbeste de "flori carbonizate") - acestea sunt resorturile inspiratiei sale :
Copacii albi, copacii negri
Stau goi in parcul solitar :
Decor de doliu, funerar
Copacii albi, copacii negri.
In parc regretele pling iar
Cu pene albe, pene negre
O pasare cu glas amar
Strabate parcul secular
Cu pene albe, pene negre
In parc fantomele apar.
Si tot asa aiurea (poezia intitulata Nevroza) : d. Bacovia aminteste, de altfel, des "nervii", "enervarea", uitind ca nu este nevoie sa insisti prin cuvinte directe asupra starilor de suflet pe care vrei sa le exprimi - mai mult indirect trebuie sa reiasa efectul :
Afara ninge prapadind,
Iubita cinta la clavir,
Si tirgul sta intunecat,
De parca ninge-n cimitir.
Iubita cinta-un mars funebru.
Iar cu nedumerit ma mir
De ce sa cinte-un mars funebru
- Si ninge ca-ntr-un cimitir.
Ea plinge
Si pling si eu si tremurind