GAITELE - Comedie in trei acte de Alexandru Kiritescu. Premiera: 16 martie 1933, la Teatrul National din Bucuresti (dupa ce inlr-o prima varianta, intitulata Cuibul de viespi, fusese jucata, in stagiunea 1929-l930, la Teatrul "Regina Maria"). Piesa e tiparita, la E. S. P. L. A., abia in 1953, consfintind, de altfel, tardivul debut editorial al scriitorului. Alaturi de comedia Marcel & Marcel si piesa Florentina, Gaitele face parte din asa-numita "trilogie burgheza" a lui Alexandru Kiriţescu
Comedia Gaitele urmareste, de-a lungul celor trei acte, avatarurile ultime ale clanului Duduleanu, intrupat de cele trei "gaite" (Aneta, Zoia si Lena), precum si de generatia urmatoare, in aria acestei teme de tip romanesc se dezvolta si se consuma alta secunda, aceea a dramei conjugale (concretizata prin Margareta, sotul ei Mircea si Wanda, femeia fatala). Oricat de surprinzator ar parea, un dramatism iesit din comun contine prima tema, iar nu a doua. Piesa scoate in relief, cu o neobisnuita pregnanta, chipul feroce al lumii provinciale; desi unii critici i-au reprosat lui Alexandru Kiriţescu faptul ca in comedie nu se intampla aproape nimic, ca actiunea dramatica propriu-zisa (atata cata este) ar fi exploziva si nemotivata.
Dar profunzimea paradoxala a acestei piese statice provine tocmai din ritmul ei infernal (in special in primul si ultimul act), existent in afara oricarei actiuni si in absenta oricarei linii evolutive. Acest ritm, impus chiar de prima vorba rostita dupa ridicarea cortinei, introduce brusc in scena provocarea, perpetua iritare si bruscare a partenerului de replica, transformat pentru celalalt intr-un teribil adversar (acest gen de raport dintre croi este reciproc). Toata piesa, asemeni Cameristelor lui Jean Genei, e o enorma eruptie de ura si rautate pura, fara motivatii, personajele etalandu-si, pline de incantare, strategia cruzimii in comportamentul fata de celalalt (exceleaza, in acest sens, Ancta Duduleanu, sefa clanului si, totodata, unul dintre cele mai expresive si mai vii personaje din tot teatrul romanesc).
Se creeaza astfel o stare de tensiune permanenta, urmata de explozii succesive ce au ca reflex o stranie teatralitate intrinseca: fiecare erou "urla" sau "tipa", "sare ca ars", "spumand", fiind "in prada unei furii cumplite" etc. Reactiile exacerbate, dar gratuite, neavand un substrat cauzal serios, isi revela deosebit de pregnant funciarul lor mecanism papuseresc: "gaitele" sau fiii Anetei izbucnesc brusc, "zbiara deodata" si se calmeaza instantaneu. Dincolo de efectul psihodramatic al torturilor reciproce (care le produc eroilor, cum a observat si Valeriu Rapeanu, un "adevarat catharsis"), starea de adversitate generala duce, pana la urma, la un fel de cacofonic furibunda, asemanatoare celei din finalul Cantaretei chele: replicile, spuse simultan, se intretaie si se incaleca intr-o larma indescriptibila.