Groapa - comentariu - roman de Eugen Barbu referat





GROAPA - Roman de Eugen Barbu.

Anterior publicarii in volum, au aparut fragmente in "Viata Romaneasca" (in nr. 1/1956 Nunta, Iepe de sisic, Ploaia, Statul - ultimele doua integrate in volum Iara titlu - si Truda; Aia mica in nr. 1/1957).

Prima editie in volum: Groapa, Roman, Bucuresti, ESPLA, . Geneza si evolutia Gropii, reconstituite partial chiar de scriitor - in Jurnal (1966), in Caietele Principelui (I-VII/1972-l981) si in diverse interviuri, doar in parte cuprinse in E. Barbu interpretat de , Romanul romanesc in interviuri etc, constituie un exemplu tipic de "poveste fara sfarsit". Nascut dinlr-o faulkne-riana revelatie a inepuizabilei bogatii umane pe care i-o oferea chiar cartierul propriei copilarii, Cutitul de Argint (re-numit intru fictiune Cutarida) e redactat intr-o prima forma inca din 1945-l946, la sedintele din epoca postlovines-ciana a cenaclului «Sburatorul» la care tanarul Barbu lua parte.

Citirea fragmentului Aia mica "nedumereste pe venerabilii din fotolii"; treizeci de ani mai tarziu, capitolul, apreciat ca reprezentativ, este reprodus in Romanul romanesc contemporan]. Romanul cunoaste (dupa declaratiile autorului) intre 1949 si 1953 nu mai putin de zece rescrieri, in 1955 urmand o a unsprezecea, in 1956 a douasprezecea, a treisprezecea transcriere fiind facuta in 1957, chiar in cursul tiparirii primei editii (motiv pentru care scriitorul, aflat inca in cautarea unui final si a unei superioare armonizari a componentelor, si-a retras cartea aflata in spalt, modificand-o pana in ultima clipa). Permanenta revizuire a operei a continuat insa si dupa acest moment, ea reluandu-se practic cu fiecare reeditare a romanului. Astfel, modificarile cele mai importante apar la editia a Ii-a, din 1963: "noua editie se prezinta sporita cu cateva capitole in care apar aspecte de ridicare a constiintei sociale. Ne-am straduit sa reiasa cu mai multa putere protestul unei anumite categorii de oameni, e vorba de lumpenproletariat, fata de alcatuirea sociala a timpului", sustine autorul in prefata pentru a-i deruta pe dogmaticii vremii. O alta tentativa de salvare a cartii a fost atribuirea ei, ca inevitabila etapa, unui ciclu mai amplu consacrat muncitorimii.

Calitatea artistica a fost insa in realitate prea putin afectata. Un singur capitol -Truda (preluat din volumul de nuvele din 1958 Oaie si-ai sai)- din cele 3 adaugate acum (alaturi de Morcovii si "Rudele" lui Bica-./«/nafa/e-publicate anterior in volumul de povestiri din 1962 Prinzul de duminica, ultimul cu titlul inmormtntarea lui Dumitru Alexandru) este cu adevarat "in plus". Dar procesul de cizelare si desavarsire nu s-a incheiat pentru autor niciodata.

In ciuda calificativului "definitiv" atribuit textului tiparit in 1983 (capitolul Truda - cel mai pronuntat "muncitoresc" si totodata cel mai slab ca realizare - este de acum expediat la "nuvele"), despre editii cu adevarat definitive nu se poate vorbi decat dupa stingerea din A viata a scriitorului (7 septembrie 1993).

In ciuda ostilitatii mai mult sau mai putin dirijate cu care, inca de la aparitia in revista a celor cateva fragmente, a fost intampinata de o parte a criticii, dar si de alte personaje influente ale vremii, valoarea cartii a fost totusi recunoscuta imediat (subtextual, chiar de unii din criticii ei cei mai acerbi!).

Ea a devenit in timp o adevarata carte-reper a literaturii romane postbelice si, ca atare, a fost editata in repetate randuri si in tiraje imense (peste 200 000 de exemplare numai primele patru editii), a fost tradusa in numeroase limbi (poloneza, franceza, germana, maghiara, spaniola, italiana, rusa, engleza etc.), dramatizata (o varianta dramatizata a fost realizata chiar de catre autor si inclusa in volumul Teatru (1968).

In 1967 la Tealrul Ciulesti i se monteaza scenariul rcali/at dupa roman, iar in 1971 o alta versiune este jucata la Teatrul Satiric Muzical "C. Tanase") s. a. m. d.

Alaturi de Morometii sau Bietul loanide, la momentul aparitiei Groapa a reprezentat o lovitura majora dala proletcultismului si trium-falismului noii lumi. Climatul epocii nu-i putea inca tolera funciara sinceritate, asa ca noul dogmatism estetic, aliat intr-o "monstruoasa coalitie" cu mai vechile prejudecati ale criticii romanesti ("naturalismul' fiind, inca de la Sadoveanu, una din acuzatiile ei favorite) ori cu la fel de vechiul puritanism excesiv care ii sanctionase deja pe Hasdeu, Arghezi, M. Eliade etc., a primit-o cu violente atacuri, fiind socotita "o apologie a violului, a crimei si a trivialului", "retorica // a ramasitelor putrede ale vietii". Tot astfel, incontestabila ei valoare i-a atras de indata si entuziaste adeziuni, controversele si polemicile prelungindu-se o vreme, dar sfarsind totusi prin a admite destul de repede ca era vorba de o carte fundamentala a literaturii romane postbelice.

Tema nu era deloc noua in literatura romana, lumea mahalalei fiind diferii valorificata (in drama, proza sau vers) de o serie intreaga de scriitori, de la A. Pann, I. Chica, N. Filimon sau I. L. Ca-ragiale la Barbu St. Delavrancea, Sadoveanu, Re-breanu, Arghezi, Matciu I. Caragiale, C. M. Zamfirescu, I. Peltz, Stoian Gh. Tudor, C. Bar-caroiu, Carol Ardeleanu, Sarmanul Klopstock, Petru Bellu, Panait Istrati sau Miron Radu Paraschivescu. Opera lui Barbu e, cu siguranta, monografia completa si transfigurarea ei artistica exemplara, acea carte-cosmos care proiecteaza "cazul" particular in universalitate. Structura e putin obisnuita pentru un roman, insa perfect adecvata scopului: avem astfel o aglomerare de secvente epice aparent independente, nuvele, povestiri si schite (grupate in 21 de capitole in 1957, 24 in 1963, 23 din 1983) relativ autonome. Barbu e si aici povestitorul prin excelenta, suflul epic nascandu-se din insumarea tablourilor.

De altfel, destule alte povestiri (v. Pranzul de dumineca) se inscriu in aceeasi atmosfera a "Gropii", dar sunt legate totusi intre ele prin niste "carlige" (rolul comunicant al unor personaje, aluzii la evenimente relatate pe larg in alta parte etc, dar mai ales liantul epic si tematic al Cutaridei). Ele alcatuiesc o adevarata "constructie in mozaic", revendicata de Barbu pentru romanul modern in Opinii despre tehnica romanului, in "Viata Romaneasca" nr. 6/. Un fragment de incepui si altul final, tara titluri, functioneaza asemenea unui generic, introducand desfasurarea cinematografica a capitolelor-naratiuni si inchegand, circular, o lume completa, desi deschisa, construita pe principiul hologramei.

Ca atare, fiecare capitol contine in el intregul (viziunea obsedanta a "Gropii"), tot astfel cum din reunirea acestor lumi aparent monadice rezulta o imagine tridimensionala, dinamica, vie, reala, ce izbuteste sa depaseasca bidimensionalitatea cartii.

In acest roman-poem despre periferia Bucurestilor de altadata, din primele decenii de dupa intaiul razboi mondial (locul si timpul copilariei scriitorului), se consuma simultan nenumarate destine, tragice, comice, aventuroase, absurde, romantice, sentimentale, anodine, indiferente. Dintre firele epice multiple se detaseaza doua linii narative principale: ascensiunea crasmarului Stere - nu atil "un Cesar Birotteau al periferiei romanesti" (N. Manolescu), cat mai curind un forsyte-ian "propietar" de mahala - , observata, cu obiectivitate si detasare realista, si "balada" hotilor lui Bozoncea, infatisata in cheia unui romantism atent supravegheat.

Celelalte capitole, surprinzand mereu alte fatete, figuri si destine uimitoare, vin la randul lor sa intregeasca perspectiva asupra acestei lumi infinit de bogate, al carei unic lux sunt totusi doar manifestarile, culorile, parfumurile si «inelele sale inimitabile. Chiar daca protagonistii intamplarilor sunt lumpenii, "o umanitate pestrita, ramasa in pragul civilizatiei urbane, pastrand inca o fizionomie rurala" (E. Simion), nascuta din ceea ce leapada orasul si ceea ce alunga, din mizerie, satul, marele personaj, suprapersonajul, ce-si merita pe deplin majuscula, e evident "Groapa".

Prezenta sa e concreta si masiva, strivitoare (caci determina mereu, nelasandu-se nicicand determinata), insinuandu-se pretutindeni, atotprezenta in stridenta imediatului sau inefabil camuflata in adancimile si inaltimile destinelor pe care le modeleaza si deasupra carora pluteste. Amenintator si fatal ca un spectru al descompunerii, dar si ca un duh rebel al unei vitalitati fara forma si stavila, "Groapa" e, asemeni zeitei Kali, inceputul vietii si totodata perpetua, nepasatoarea ei distrugere, totul insa in cheia unui tragic degradat, a unui rau chinuit, mizerabil si fara speranta. Bolgie si vis desert de paradis, situata dincolo de Binele si Raul restului lumii, dar tulburata inca de o morala proprie (pentru ca lumea "Gropii" nu e nici a-, nici i-morala, ci profund morala, doar ca-si are propria ei morala - si inca una ce nu cunoaste scuza), Cutarida, ca un alt Macondo sau Yoknapatawpha, e "rama" povestirilor si substanta lor, asemeni "Hanului" sadovenian. Ea e intregul in care se revarsa si se implinesc fragmentele, dar si supra-destinul la care se conformeaza toate celelalte destine. H polul gravitational al ansamblului, prezenta de fundal si totodata de prim-plan, caci din supra-personai, "Groapa" in sine (si conditia de om al "Gropii') devine aici chiar un supra-motiv orchestrat simfonic, ramanand vesnic acelasi, desi e reluat mereu altfel si imbogatit, si o supra tema in care toate celelalte teme si motive (marirea si decaderea, viata si moartea, eterna reintoarcere a lucrurilor, puritatea si viciul, pacatul si mantuirea, dreptatea si nedreptatea, tradarea si prietenia, salvarea timpului prin rememorare etc.) se aduna si se contopesc.

Ca atare, personajele sunt si ele functie de "Groapa". Pe sub ochi ni se perinda o umanitate dura si sentimentala, de o mare diversitate si autenticitate (gunoieri, lucratori la morga si abator, pravaliasi, tutungii, sifonari, bidinaresc, ghicitoare, zidari, tramvaisti, laptari, "zulitori", popi, lautari etc. ), din care se detaseaza, prin spatiul acordat, cateva figuri: carciumarul Stere si nevasta lui, Lina, camatarul Bica-Jumatate (un suflet din familia gandacului de gunoi), Bozoncea, starostele patriarhal al "breslei' hotilor, dur, autoritar, respectand totusi nescrise coduri arhaice, cvasi-haiducesti, Paraschiv, "ucenicul", un fiu al mahalalei amintind de "fatalaul" arghezian, criminalul de tip nou, sangeros si avid de faima, mizantrop si incrancenat, facand trecerea spre gangsterul lumii capitaliste, Didina, o "Tinca" si o "Rada" convertita tardiv la fidelitate etc. intreg spectrul existentelor mahalalei, dainuie insa in memorie cu o egala intensitate: de la haitele de caini la cetele de copii (inocent altoi de inger si demon) si de la tinerele fete ce abia descopera iubirea (Veta) sau o negociaza, fara scrupul, in schimbul vietii (Sinefta), la babele si mosnegii insufletiti doar de gandurile si ticurile ultimilor lor ani (Aglaia coborand aici de-a dreptul din zamfirescianul "sobor al tatelor"); de la negustorii greci la lautarii tigani ("petrecerea" lor din lume ramane o pagina antologica) si de la lumea crunta a "sutilor' lui Bozoncea (Sandu Mana-mica, Nicu-Picle, Oaca, Titi Aripa) ori a "parnaiei", unde politia depaseste in bestialitate faptele hotilor, la formidabila galerie a aspirantilor la o imposibila puritate (casapul Marin Pisica, "plin de sange si pe suflet", moare de uratul vietii pe care o duce; argatul Mielu agonizeaza visand o mantuitoare, justitiara metempsihoza; Nea Fane "Carambol", un cinic iubitor de oameni, regreta ca dreptatea nu-i o sarma, pentru a o putea indrepta; Gheorghe Treanta, biet suflet candid cu aere de ucigas, e de fapt un hot credincios, ce fura pentru a-si putea fauri legal un modest vis de fericire). Doua figuri simetrice, cu o functionalitate aparte, vin sa rotunjeasca portretul acestei umanitati obscure, aprinsa de patimi si macinata de vicii, aspirand mereu la inalt, sfarsind mereu in cadere. Una e cea a primului locuitor al "Gropii", gunoierul Gri-gore, martor si evocator al evenimentelor pe care, ca protagonist al fragmentelor ncintitulate de la inceputul si sfarsitul cartii, le readuce la viata, rememorandu-le. Meditatia lui asupra vietii (vazuta ca o adevarata "comedie umana", o "panorama" cu intamplari vesele si triste ce se petrec pe fundalul unui stil de viata care ramane vesnic acelasi, tragic si fara speranta) sugereaza, cum se va intampla mai tarziu si in Principele, ideea eternei repetari a lucrurilor, a unor destine pecetluite in blestemul lor pentru totdeauna. Cealalta e misteriosul Tudose, spargatorul de lemne, ipostaza de mahala a ingerului mortii.



Spre deosebire de majoritatea predecesorilor sai, Barbu nu se rezuma insa la pitoresc si exotic, ci (re)aduce in fiinta o intreaga civilizatie, o lume completa, infatisata sub toate aspectele, de la pitorescul etnografic, exterior, la metafizica ei si de la marile ei ritmuri de viata sezoniere la viata celui mai mic fragment. Avem prin urmare o monografie integrala a lumii mahalalei romanesti interbelice, in care coexista, completandu-se, perspectiva geografica, cea etnografica si folclorica sau chiar cea antropologica. Sub acest aspect capitolul "Nunta" e documentat de-a dreptul profesionist, tot asa cum poeziile, descantecele, blestemele, cantecele de dor sau de inchisoare vin direct din prea putin studiata, dar extrem de bogata traditie a periferiei. Precum la Sadoveanu, Creanga sau Slavici, existenta omeneasca se desprinde din observarea grupurilor etnice si a varietatii lor, a gesturilor tipice, chiar rituale, ce se repeta zilnic, saptamanal, dupa anotimp, pe categorii si varste, apartinand oranduielilor traditionale ale mahalalei (mersul la crasma sau la spovedit, sfintirea casei in constructie, zidirea bisericii si venirea noului preot, perceptorul cu impozitele, iarmarocul de toamna la Obor, dragostea, nunta, cu inevitabilul petit, petrecerile mahalalei, adesea crunte, conciliul babelor, botezul, moartea ctc.) Viata este constant proiectata in dimensiune cosmica si integrata marilor ritmuri si momente ce structureaza materia, ordonand miscarea "Gropii". Astfel ca "Din rotirea anotimpurilor, din repetarea ciclurilor universale, Eugen Barbu scoate o poezie a pamantului si a cerului, a apei, a vegetalelor, a vietii" (N. Manolescu).

Foarte larga este si perspectiva sociologica. Alaturi de o miscare orizontala - a ruralitatii spre periferie, a periferiei spre centru, dar si a centrului spre mahala, asistam si la una verticala - ascensiunea lui Stere, decaderea altora, marirea si sfarsitul lui Bica-Jumatate, tranzitia de la hotul traditional la gangsterul modern ele. Lumea mahalalei este riguros stratificata si ierarhizata. La fel cea politica. Politicianul demagog, greva tramvaistilor si alte semne - inca foarte slabe - ce sugereaza nasterea unei constiinte de sine a umanitatii "Gropii" ca grup solidar prin conditie etc, ori cea estetica sau morala, doar ca ultima apartine mereu vocilor "Gropii", niciodata autorului). Toate aceste perspective converg, insa, intr-un adevarat poem-epopee (liric si epic totodata) al starii ontologice de "Groapa", al conditiei de om al "Gropii" explorata insa in ipostaza ei bucurestean-interbelica, o ontologie a unei vitalitati mizere ("acel fund de lume pestilentiala, atat de parasiti de societate, de civilizatie", noteaza Barbu

In Jurnal), dar neingradite. Aceasta pentru ca, desi sugestia centrala a titlului este de "jos", de cadere, oamenii "Gropii" nu sunt totusi niste simpli "mizerabili": complex amestec de coruptie si inocenta, violenta si tandrete, instincte brutale si elanuri generoase pana la anarhie, ei sunt, cu toata mizeria lor, niste "neinvinsi". intr-adevar, din intentia demascarii mizeriei unei oranduiri (teza repetat afirmata de scriitor) si din capacitatea de a surprinde autenticul unor existente napastuite pana dincolo de orice tezism (salvatoare antiteza a cartii) s-a nascut acest "roman gorkian modern al periferiei bucures-tene, al mlastinii in care se ineaca virtuti si din care se salveaza constiinte" (M. Bucur).

E tulburatoarea cronica a unei lumi-jungla de o ticaloasa frumusete, reverberand culori, sunete si parfumuri inedite si violente; o lume a etern -omenescului ivit unde te-ai astepta mai putin, o lume ce marturiseste un vechi si permanent (insa intotdeauna tragic) miracol: "ireala frumusete a unei flori crescute pe fermentatia maidanului" (I. Rotaru).

Caci viata "Gropii" are cu adevarat ceva din esenta vitalitatii clo-cotioare si nestavilite a junglei, a exploziei ei de forme, colcaind, incolacindu-se, inaltandu-se din umezeala spre soare, prabusindu-se apoi si devenind absenta, pentru a renaste de indata, iar si iar, una cu forta si zbuciumul materiei universale, in vesnica ei trecere si necontenita-i germinatie.

Si totusi, ca si la "umilitii si obiditii" dostoievskieni, la "vagabonzii" gorkieni ori la "nacajitii si obijduitii" sadovenieni, dincolo de pitoreasca mizerie a existentei acestor fapturi chinuite suntem de fiecare data in stare sa "descifram o vibratie umana, o filosofie grava, tradusa in gesturi si acte neobisnuite" (E. Simion). Aceasta nu reduce, ci sporeste tragedia acestei lumi, ceea ce n-o impiedica sa si-o traiasca cu o incandescenta, (auto)distructiva intensitate. E tragedia mizeriei, la toate nivelurile fiintei, traita pe de-a-intregul de "acea viata a gunoiului, undeva in absolut"(Jurnal), nici macar absurda, pentru ca nu ingaduie rationalizarea si exclude posibilitatea teoretizarii unui mod de viata alternativ, ci data parca dintotdeauna si pentru totdeauna si data stramb (nu intamplator dreptatea e pentru Nea Fane ca o sarma ce nu poate fi indreptata ) si fara speranta: "Nu e deznadejde si nici macar existenta larvara. E o lume care protesteaza prin tragedie", "O lume fara ecou. Cum ai striga in apa. Groapa e o carte ce s-ar fi putut numi la fel de bine O suta de ani de singuratate (colectiva). Tonul in care Barbu zugraveste aceasta lume tragica c unul de poezie aspra, de pitoresc fascinant, profund indatorat esteticii uratului dar niciodata compromis de sentimentalismul vechilor pictori ai mahalalei. Altminteri insa decat la Arghezi sau la Mateiu I. Caragiale (penumbra Crailor era cea a unei lumi de purpura si aur in amurg; penumbra Gropii e cea a unei lumi subterane in care soarele razbeste rar si putin ori a unei jungle intunecoase si jilave), substanta limbajului e acum argoul pur, limbajul frust al omului simplu si needucat (se poate vorbi chiar de o inegalabila "eruditie" argotica, ea, inclusiv onomastica, situandu-se insa prin autenticitate "dincolo de orice intentionalitate satirica sau tragica" - M. Popa).

Lirismul e sumbru, disonant, scrasnit, chinuit ca la Bacovia sau Geo Bogza, fraza e scurta, nervoasa ca la Hemingway, sfarsind ici-colo in inflorescente metaforice de extractie "joasa" in sensul "florilor de mucigai" argheziene, crude si expresive pana la durere (ca in unele dintre poemele sau reportajele lui Bogza). Repetatele rescrieri au sfarsit prin a conferi operei si sub aspect formal o "clara structura poematica" (E. Simion), "un ritm si o armonie ale acestei succesiuni poematice' (I. Rotaru) aduse cu fiecare editie tot mai aproape de o ideala (si imposibila) perfectiune.

Liniile epice se intersecteaza polifonic, unele sunt duse pana la epuizare, altele sunt abandonate pe parcurs, fara nici o explicatie suplimentara, sporind astfel senzatia de "neregizare" a secventelor de viata ce trec parca prin fata unei camere cinematografice care inregistreaza impasibil, dar cu egal interes, accidentalul si esentialul. intregul stil de abordare a perspectivei e, de altfel, cinematografic (s-au facut chiar repetate trimiteri la neorealism ori la Pasolini), proiectand, lent, gesturi marunte pe intinse panorame. Eforturile autorului se indreapta cu precadere spre crearea traditionalei iluzii a obiectivitatii, doar ca avem acum de-a face cu o obiectivitate prin excelenta moderna, ce ascunde in miezul ei o intentie de o cu totul alta orientare decat simpla scrupulozitate mimetica, si anume o amara ironic. Judecatile morale nu se formuleaza insa niciodata ca atare, din exterior, de catre un eu transcendent, ci scriitorul prezinta, cu medicala detasare si fara cel mai mic comentariu personal, un "caz". intreaga patima, frustrare, revolta si durere, sublimeaza in stradania (estetica) a recrearii adevarului acelei lumi asa cum a fost, pentru ca toti sa inteleaga. Dedicata tatalui ("tamplarului Niculae Barbu") si sugerand viitoare zone de interes ale autorului, aceasta vitriolanta acuzare (impletita nu o data - ca la Faulkner - paradoxal si inextricabil, cu o tulburatoare nostalgie) a "Gropii", una dintre cele mai izbutite din literatura romana si universala, ne apare ca o exorcizare a traumelor unei copilarii, ca o rascumparare a lor intru creatie.

Moderna explorare a unor "omenesti, prea omenesti" tinuturi cu "monstri", Groapa reprezinta atlasul exemplar al "comorilor" acestei lumi, un vehement (dar si amar) protest si totodata o vibranta pledoarie pentru demnitatea fiintei umane.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani