HANIBAL - Volum de poezii de Eugen Jebeleanu, aparut la Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, . Coperta si ilustratiile de Tudor Jebeleanu. Distins, in acelasi an, cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor.

Volumul reprezinta incununarea intregii creatii a lui Eugen Jebeleanu ; despre el scriu, practic, cele mai importante nume din critica literara romaneasca a momentului si Hanibal ramane, pana astazi, un titlu de referinta al liricii postbelice. Ceea ce pare sa fi asigurat succesul cartii, inainte de toate, este noua viziune propusa asupra poeziei civice (un substrat polemic fata de literatura angajata oficiala fiind usor perceptibil), inteleasa in primul rand ca o lepadare de prejudecati: "Aceasta masiva carte - consemna Al. Paleologu - are valoare de comandament moral.

Ea nu contrazice, ci pur si simplu anuleaza toate prejudecatile estetizante despre incongruenta poeziei cu etica civica. Si, mai ales, a elegiei cu viata cetatii". O alta componenta polemica a cartii - in stransa legatura cu precedenta - este identificata de exegeza in filonul sau romantic, care face din Hanibal fie "o varianta moderna a lirismului de vocatie sociala" (Gh. Grigurcu), fie "o carte-sinteza nutrita de obsesia mortii si de aspiratia -romantica in esenta - catre plenitudine. O carte care afirma negand, ca intreaga creatie a poetului" (T. Cristea). Acestui "neoromantism", ce-si exhibeaza ironic propriile mijloace, i se pot subsuma atat ideea centrala a volumului (identificata de T. Cristea drept "increderea in forta recuperatoare a artei, in capacitatea cuvantului de a reintrupa spiritul si in cea a suferintei de a transforma absenta in prezenta"), cat si principalele nivele de configurare a mesajului poetic: imaginarul liric (unde o erotica a tandretii potenteaza pateticul suferintei, iar imaginile inocentei se afla in violenta antiteza cu acelea ale grotescului si infernalului), tematica, stilul (elocvent pentru ceea ce face inconfundabil timbrul vocii lui Jebeleanu

In poezia romaneasca: alchimia subtila, combinand severitatea lapidara, epigramatica a versului cu rostirea inalt-subiectiva a unei experiente absolut unice a eului liric).

Pornind de la acest din urma nivel, St. Aug. Doinas, unul dintre cei mai subtili comentatori ai volumului, va teoretiza existenta unei formule lirice specifice autorului lui Hanibal: "lirismul parabolic" (caracteristic nu doar ciclului de Parabole civile, ci intregului volum), ca "modalitate poetica in care lirismul emblematic, parabola propriu-zisa, simbolul, alegoria si expresia gramatic-lapidara se impletesc si isi cedeaza locul. // Lirismul parabolic tipic, acela care utilizeaza evenimentul istoric sub forma unei situatii fabulistice, la capatul careia sensul se desprinde ca un fruct parguil de soarele poetic, divulga asadar prin sugestie morala o viziune, o conceptie, un crez umanist asupra Istoriei. // poetul alcatuieste mici tablouri expresive, pune fata in fata polaritati si contradictii, lasandu-le sa-si afirme tensiunea interioara', cititorului ramanandu-i sa degajeze sensul poetic si sa descopere - ca revelatie finala a experientei de lectura - ca acesta e convergent sensului Istoriei, in discutie.

Violente (ca in des-citata poezie a Centaurilor) sau amar-ludice

"Troznetul pustilor e un joc de copii/ se trage pe alte continente si nici nu-l auzi./ Cei care cad incap cu totii/ in sicriele catorva coloane de ziar, / in cateva fotografii./ Totul e sa nu cada Cea mare/ si in nici un caz n-o sa cada aici/ Cele mai fericite inimi sunt cele insulare/ aparate de nepasari mari si de griji cat mai mici.", Insula)

, parabolele lirice ale lui Jebeleanu sunt poezii incomode, nu numai prin sensul revelat, ci si prin aliajul (rezistent la analiza) intre "energii/le/ nestavilite si simplitatea ultrarafinata, care le incremeneste intr-un sigiliu de pret" (D. Dimitriu).

Toate acestea se afla reunite in poemul care da titlul volumului, parabola civila despre sensul tiranului in Istorie (receptata, la aparitia volumului, ca un atac la adresa Dictatorului). Desfasurarii de forta a elefantilor lui Hanibal, desfasurarii de "superba trufie' a eroului insusi, Jebeleanu le opune sensul benefic al Istoriei, "asertiunea, utopica poate, ca Forta bruta expansionista nu poate sa triumfe in fata Spiritului ce mobilizeaza rezistenta patriotica" (St. Aug. Doinas). Specifica expresiei lapidare a poetului este "rasucirea" finala a textului, unde sentinta din versul ultim anuleaza, prin greutatea ei de sens, intreaga constructie hiperbolica anterioara: "Si n-au invins", versul din urma al poemului Hanibal, este totodata versul-cheie al volumului intreg, rostit de vocea unui eu liric invingator - desi singur - la capatul calatoriei sale prin cercurile infernului (pierderea femeii iubite, ca si absurdul realului nefiind decat mastile aceleiasi, oarbe, dezlantuiri de forte, careia Jebeleanu ii opune puterea salvatoare a Logosului).

Hanibal mai incununeaza creatia poetica a autorului sau si prin aceea ca reuneste, in cele doua cicluri ale sale {Raul pe obraz si Parabole civile), cele doua filoane ale intregii opere: cel erotic (anticipat de Elegia pentru floarea secerata) si cel angajat-civic (amplu ilustrat in Surasul Hiroshimei, ca si in creatia perioadei de tinerete). Comun acestor doua arii tematice - si constituindu-se intr-un ax de unitate al cartii -este motivul orfic; la fel cum, in Raul pe obraz, experienta lirica este una "de exorcizare a mortii si de salvare, prin creatie, a iubirii pierdute" (E. Simion), in Parabolele civile verbul poetic reveleaza, la capatul unei calatorii prin haos, violenta si moarte, sensul (benefic, al) Istorici.

In ambele cicluri, ideea morala se vede ridicata deasupra absurdului mortii; de la un ciclu la celalalt, "iubita disparuta devine zeitate protectoare a unei ordini morale stricte, contopindu-se cu idealurile etice ale celui parasit" (Ana Blandiana), dupa cum afirma aceasta ars poetica:

"Cred in tot ce-i legat de tine si-atatea sunt, doar orbii nu vad, Absurdu-l vad, insa nu cred in el. Nu tot ce nu se vede e fantasma Cred in puterea a ceea ce sa zboare a-nvatat. Nu cred in resemnare si-n pustiu'r (Da si nu).

intr-un atare parcurs liric, insasi angajarea poetului este consecinta experientei iubirii pierdute, "combustia pasiunii alimenteaza energia atitudinii" (D. Cristea). Orfeu modern, poetul isi construieste o masca dubla, cu fete complementare: el este atat cel care a trait infernul

"Nu vreau sa scriu de moarte, insa de cateva ori i-am vazut atat de aproape fata plansa incat de-atunci condeiul mi-este ud', Incidente; "Eu trec prin noaptea ce pe veci imi fura vestmantul meu de naiuri stravezii si tai nelegiuitul intuneric cu sanul astrului meu", Orfeu)

, cat si scribul venit ulterior sa marturiseasca despre aceasta experienta-limita

"Iata cum ma apropiu de ceea ce tuturor li-este groaza fara sa tremur de nimic ca o raza care surade. Am cunoscut aproape tot ceea ce neputinta noastra poate cunoaste" - Iata cum

Poeziile din Hanibal sunt rostite "la capatul" traseului orfic, de un "scrib angajat, al carui stilet are un patetic varf de vapaie" (St. Aug. Doinas). Memorabile raman nu numai constructiile metaforice menite a exprima indicibilul unui atare parcurs, ci si eroismul eului, intors din infern ca sa (ne) vesteasca sensul lumii: "Cu noaptea in mine soptesc buna ziua" (Tors). El numeste insasi atitudinea care facea posibil versul ultim, sentinta-ironica a poemului Hanibal: "si n-au invins'.

Scriitori romani