IARNA BARBATILOR - Volum de nuvele de Stefan Banulescu, aparut la Bucuresti in anul .
Un rol important in geneza cartii l-a avut activitatea de reporter a autorului, desfasurata inlre anii 1949-l962, precum si versurile sale publicate in volum de abia in 1968, dar scrise mai devreme, concomitent si chiar inaintea nuvelelor. Acestea au aparut mai intai in presa ("Gazeta literara" si "Luceafarul") intre anii 1963 si . La editia a treia, in 1971, sumarul volumului a fost imbogatit cu doua nuvele noi, Vieti provizorii si Casa cu ecouri tarzii, publicate si ele initial in reviste in 1970.
Editia definitiva din 1979 cuprinde, pe langa nuvelele de acum cunoscute, si o addenda in care sunt tiparite poeziile lui Stefan Banulescu sub titlul Cantece de campie.
Iarna barbatilor e un volum ce marcheaza in literatura romana tranzitia de la realismul socialist al anilor '50 spre noul traditionalism de la sfarsitul deceniului al saptelea si din deceniul al optulea. Autorul pastreaza tematica veche, evocand razboiul, punand in lumina figura comunistului, anuntand colectivizarea a-griculturii etc, dar adauga o atractie pentru universul arhaic si traditional, pentru obiceiurile stravechi, cu substrat magic precrestin.
Mistretii erau blanzi, cu care volumul se deschide, este o nuvela mitica, pornind de la un motiv raspandit la mai toate popoarele lumii: cel al potopului. Fenomenele provocate de revarsarea Dunarii sunt descrise de Ştefan Bănulescu intr-o viziune apocaliptica, specifica miturilor diluviene, intelese de obicei ca o intoarcere la inform si la haos.
In sufletul oamenilor reinvie un sentiment ancestral de teroare cosmica, de sfarsit de lume, atat de puternic incat afecteaza chiar si limbajul, ingreunand - si chiar impiedicand - comunicarea. Cuvintele au devenit inutile, caci ele denumesc o lume ce nu mai exista, o lume anihilata de furia apelor. Discursul diaconului Ichim se dezintegreaza, pare sfaramat de viscol, vorbele sale nu reusesc sa se lege si sa articuleze un inteles. Tema nuvelei e, asadar, confruntarea dintre om si fortele dezlantuite ale naturii. Interesat cu precadere - ca si in nuvelele urmatoare - de problemele colective, autorul infatiseaza o comunitate umana traditionala ce se incapataneaza sa reziste intr-un loc neprielnic, infruntand an de an puterea apelor revarsate. Diaconul Ichim e un strain care, odata ajuns in satul din Delta, s-a identificat cu destinul acestei comunitati. Existenta lui e dubla: constienta si onirica. Numai in visele lui, de care dimineata nu-si mai aduce aminte, diaconul aspira spre o alta lume, mai stabila si mai uscata. Nu s-a gandit insa niciodata sa paraseasca aceasta asezare mereu dislocata de ape, ci -dimpotriva - a cautat s-o consolideze consem-nandu-i existenta istorica, insemnandu-i nasterile si mortile, deci trecerea prin timp. Acelasi spirit de rezistenta il defineste si pe Condrat, personajul principal al nuvelei.
Si el infrunta apele, nici el nu renunta la valorile umane, ratacind cu o barca in cautarea unui petic de pamant unde sa-si poata inmormanta fiul decedat. Opune fortei distrugatoare a apelor respectul neclintit fata de datinile cu o vechime imemoriala. Forta vitala e trasatura principala a Vicai, femeia cu trup mare si puternic, ce se alatura grupului din barca lui Condrat. Descrisa in registru dublu - realist si legendar -, Vica e un personaj fabulos, desprins parca din mitologia autohtona. Oamenii cred ca se ascunde in stuf si ca a putrezit rochia pe ea, ca umbla infasurata in frunze de papura, ca paparudele, si se hraneste prinzand pestele pe sub apa ca vidrele. Din bocetul Feniei - sotia lui Condrat - rezulta ca Vica e "fata de brezoi" si ca e un fel de spirit al Deltei, fiind nascuta in lotca si avand ca doica Dunarea. Pe de o parte c inchipuita ca un duh al apelor - o stima sau o paparuda -, iar pe de alta parte, ca un simbol al vrajii erotice ("iepsotina", "serpoaica").
Exista in nuvela mai multe imagini simbolice, dintre care mai importante sunt doua. E mai intai un simbol apocaliptic, acela al stejarului culcat de furtuna in mijlocul padurii. De multa vreme uscat, satenii refuzau sa-l taie, crezandu-l inca verde, chiar daca nu mai da frunze. Doborat de ape, copacul isi dezvaluie in sfarsit putreziciunea launtrica. Prin trunchiul sau gol, ca printr-un ochean, se putea privi "sfarsitul".
In finalul nuvelei apare cel de-al doilea simbol, de data aceasta un simbol al vitalitatii si al regenerarii. Este imaginea turmei de mistreti si mai ales a unui mistret batran si chior, numit de sateni Vasile.
Bland, acceptand sa manance porumb din palma oamenilor, mistretul era cunoscut de multa vreme prin partea locului. Desi batran, el "nu se lasa", zburdalnicia si dorinta de joaca nu l-au parasit nici acum, pe timp de calamitate. Animal htonian, mistretul e aici simbolul vietii triumfatoare, al vietii pe care fortele ostile ale diluviului nu pot s-o invinga. Veselia satenilor privind harjoana mistretului e o sfidare a potopului, rasul e mijlocul prin care ei izbutesc sa biruiasca teroarea cosmica. Cea de a doua nuvela din volum, Dropia, incepe cu cateva precizari temporale. Momentul descris de autor e unul prielnic istorisirilor de tot felul. Ca si la Sadoveanu uneori, istorisirile au loc noaptea, inainte de-a se crapa de ziua, cand oamenii, inaintand intr-o directie deocamdata necunoscuta, nu-si pot vedea fetele, dar isi aud vocile. Referintele temporale se inmultesc pe parcurs, oferind chiar posibilitatea unei situari istorice a evenimentelor. Se subintelege ca ne aflam in unul dintre anii de seceta de dupa primul razboi mondial, cand uscaciunea a durat din saptamana Floriilor si pana toamna. S-au produs anomalii ale vremii, s-a produs un fenomen curios de interferente temporale, o suprapunere de anotimpuri. Proza aluneca pe nesimtite in simbol, stabilind relatii de analogie si corespondente intre starea vremii si starea launtrica a personajelor. Rabufnirea trecutului in prezent, descrisa in termeni calendaristici, e si trasatura esentiala a istorisirilor lui Miron, personajul principal, ce isi rememoreaza anii de tinerete. Ca si in alte nuvele, Ştefan Bănulescu e interesat nu numai de soarta unui erou, ci si de specificul unei colectivitati, o colectivitate rurala din Campia Baraganului. Ceea ce caracterizeaza aceasta lume e, intai de toate, inaderenta la prezent si perpetuarea unor structuri stravechi. SaluLpersevereaza (confirmand parca ideile lui Blaga) in afara istoriei, doreste sa-si conserve, oricare ar fi imprejurarile, spiritul sau arhaic.
Ca nuvela erotica, Dropia aduce in prim plan figura unui personaj care, ajuns la varsta retrospectivelor, traieste un sentiment de neimplinire si chiar un sentiment al ratarii ("De doua ori nu stiusem pe langa ce trec").
In tinerete a iubit o fata din sat, dar fiind hoinar si nepasator, fata a fost petita in lipsa lui de Paminode Danila si dusa in satul vecin. Mai tarziu, cand isi da seama de greseala pe care a facut-o, Miron vine s-o caute, dar n-o mai afla intre femeile din neamul lui Danila. Ceea ce cauta el acuma pare mai degraba o himera ("Fata pe care o cauta omul asta crezi ca esteT').
In satul vecin va intalni insa o alta femeie, pe Victoria, sotia pandarului, impreuna cu care ar forma o pereche potrivita. Nici de data aceasta iubirea lui nu se implineste. Femeia vesela, inalta, rosie in obraji si agera la minte il va parasi pe necioplitul ei sot, fara a mai gasi vreodata un barbat pe potriva ei. Avea sa moara in curand cu regretul ca "vremea a trecut straina pe langa [ea]". Dropia cuprinde asadar povestea unor oameni facuti parca unul pentru altul, dar care, din varii pricini, rateaza intalnirea, traind apoi un sentiment al esecului.
Scrisa la persoana intai si avand un narator homodiegetic, adica un narator ce a participat la intamplarile ce urmeaza a le povesti, Satul de lut e o naratiune cu caracter retrospectiv, reconstituind fapte din vremea celui de-al doilea razboi mondial. Tema nuvelei este o cautare, o incercare neizbutita de a reconstitui evenimente ce au ramas neelucidate pentru ca martorii lipsesc. Naratorul e obsedat de enigmele acelui timp, vrea sa lamureasca si sa inteleaga ce s-a intamplat atunci, in trecutul acela inca apropiat si totusi atat de misterios. Nuvela mizeaza pe ambiguitate, creeaza situatii neclare, cultiva incertitudinea si confuzia, intretine pana la capat enigmele. Nimic nu se stie precis, exista doar presupuneri, pareri, o incalceala de piste care nu duc nicaieri, descurajand orice efort de a continua investigatiile. Drumul pe care naratorul il face intr-un sat prahovean pentru a dezlega taina ce invaluie disparitia regimentului 14 este un pretext epic reprezentand intriga nuvelei. Dincolo de aceasta, scopul evident al autorului este de a crea o imagine a razboiului printr-o desfasurare caleidoscopica de secvente ce n-au alta legatura intre ele decat aceea ca se refera, toate, intr-un fel sau altul la conflictul armat al carui teatru Romania devenise in . Naratorul observa ca pe sosea trec necontenit, in mare viteza, motociclete si masini blindate germane, iar de la tovarasul sau de drum afla ca la anumite ore, pe deasupra zonei, zboara avioane americane ce se duc sa bombardeze schelele petrolifere si rafinariile.
Uneori se dau lupte aeriene si avioanele, cand sunt incoltite, lasa sa cada butoaie argintii, pline cu benzina albastra. Satenii le aduna si vand benzina la oras pe bani buni. Pentru a nu fi vazute de sus si bombardate, trenurile se opresc timp de doua ore intr-o padure de salcami, iar calatorii se ascund printre copaci. Femeile surprinse la sapat pe arie, in loc sa se ascunda si ele, cred ca c mai bine sa ingenuncheze si sa se roage. Dintr-un asemenea atac aerian naratorul scapa nevatamat, dar calatorii din tren si cativa sateni de pe camp sunt omorati de schije. Pe langa latura aceasta "realista", reportericeasca pe alocuri, naratiunea se impune prin cateva biografii trasate fugitiv, dar care se retin. Pe ecranul nuvelei personajele apar si dispar cu repeziciune, chipul lor se distinge o clipa, apoi se sterge ca si cand nici n-ar fi fost, vocile lor cresc in intensitate si consistenta, dar in curand se sting, lasand loc altora ce vor avea aceeasi soarta, vor urma aceeasi evolutie de la prezenta la absenta. Oamenii se topesc parca in aerul stralucitor al campiei, in vreme ce din acelasi aer se intrupeaza neincetat figuri noi, cu o existenta la fel de efemera. Tiparul compozitional in nuvela Vara si viscol nu difera prea mult de acela din Satul de lut. La acest nivel, inventivitatea scriitorului pare destul de scazuta, el prefera sa construiasca dupa un model deja exersat, fiind putin atras de variatii formale sau de structuri noi. Si de data aceasta punctul de pornire este calatoria unui personaj printr-o lume ce-i ramasese pana atunci necunoscuta, dar cu care se simte solidar din prima clipa.
In plan narativ, functia acestui personaj este de-a oglindi imprejurimile si oamenii (nu intamplator motivul oglinzii apare in nuvela), ceea ce nu inseamna ca el ramane un simplu reflector si ca ii lipseste o identitate proprie, o individualitate. Are si asa ceva, dar scopul cu care a fost creat este in primul rand acela de a rasfrange lumea. Cele doua nuvele, Satul de lut si Vara si viscol se mai aseamana inca intr-un punct: amandoua fac referire la cel de-al doilea razboi mondial. Parasind acest plan, prea batatorit pentru a mai asigura originalitatea nuvelei, vom observa ca prin alte aspecte Vara si viscol prelungeste o linie majora a nuvelisticii banulesciene, aceea inaugurata cu Dropia si Mistretii erau blanzi.
Autorul patrunde inca o data in universul miturilor, al legendelor si al ritualurilor, consemnand traditii de inmormantare, obiceiuri de priveghi, valorificand deci un fond etnografic, redescoperit in anii '60 si de alti scriitori romani. Sub privirea personajului-reflector cade o lume traditionala, arhaica, traind dupa semne si credinte mostenite, fara ca acest lucru sa o duca la ignorarea desavarsita a istoriei. Concomitent cu descrierea datinilor vechi, mai putin inteligibile astazi, autorul recreeaza si limbajul initiatic - pe alocuri obscur - al acestora, imprimand nuvelei un aspect aproape hermetic.
Se simte la Ştefan Bănulescu o tendinta de-a minimaliza traditia crestina si de-a cauta substratul pagan, singurul important, in viziunea sa, pentru definirea romanilor ca etnie. Aflam, de exemplu, ca in satul Glava oamenii tin mai mult "obiceiurile vechi, de pamant, decat cele crestinesti", iar locul preotului surd si orb fusese luat de un dascal ce ignora invataturile Scripturii. Etnicismul prozei lui Ştefan Bănulescu nu inglobeaza asadar traditia crestina, probabil pentru ca aceasta continua sa fie respinsa de catre doctrinarii comunismului deveniti in acei ani mari admiratori ai geto-dacilor. Cea mai ampla nuvela din volum este Masa cu oglinzi. Scriitorul se repeta inca o data, creand situatii si tipologii umane cu care deja ne-am obisnuit, cum ar fi, de pilda, categoria personajelor in mers, a personajelor ce se deplaseaza inspre un loc anume, de data aceasta inspre un oras dunarean pierdut parca pe intinderea nesfarsita a campiei. Fundalul istoric al evenimentelor este de asemenea cel cunoscut: razboiul.
Orasul e locuit de functionari si de negustori "avizi si brutali", intre care singurul pagubos pare a fi Ion Popescu, om betiv si cu mintea zburatoare, proprietarul mesei cu oglinzi si vanzator de turta dulce. De multi ani masa cu oglinzi a devenit o emblema a orasului, dar si un simbol care in viziunea unor localnici contine sugestii sumbre. Daca in Vara si viscol motivul catoptric primea o acceptiune stcndhaliana de reflectare neutra a unei lumi, acum oglinda, prin multiplicarea si rasturnarea imaginilor, ca si prin conotatiile ei nelinistitoare, e un simbol mai curand baroc. Ştefan Bănulescu a scris de dala aceasta o nuvela preponderent realista, urmand o poetica balzaciana si schitand tabloul unei societati in care factorul economic detine suprematia. Figurile reprezentative sunt negustorul, proprietarul, administratorul, carciumarul, deci oameni angajati intr-o activitate lucrativa si dominati de interesele lor materiale.
Scriitorul a imprumutat vocabularul romanului realist din secolul trecut, vorbind despre vanzari, cumparari, tranzactii, aranjamente, mijlociri, intelegeri, negocieri, transfer de proprietate s. a. m. d. Iarna barbatilor deschide mai multe filoane epice, anunta multiple posibilitati, de la proza realista de factura balzaciana, trecand prin naratiunea simbolica, pana la cea mitica si fantastica. Doar mai tarziu, pe masura ce vremurile se vor mai limpezi si orientarile literare se vor clarifica, Ştefan Bănulescu va renunta la temele mostenite si isi va delimita mai precis teritoriul. Primele lui nuvele, mult discutate de critica, vor ramane, fara indoiala, un fapt major de istorie literara contemporana.
