fImperiul - volum de poezii de Horia Stamatu - analiza referat
Problematica fiintei ca si "sca">




Imperiul - volum de poezii de Horia Stamatu - analiza referat






IMPERIUL - Volum de poezii de Horia Stamatu. Apare la editura "Ethos", Paris, 1981.

Problematica fiintei ca si "scanteie divina intrupata", razvratita apoi, pe drumul pacatului, impotriva creatorului, precum si ideea de arta ca atribut al dumnezeirii (si artist ca element de relatie al umanului cu divinul) constituie nucleele fundamentale ale articularii discursului poetic din volumul lui Horia Stamatu Structurata pe trei cicluri de versuri (Cuvinte si zile. Imperiul si Istmul), cartea debuteaza pe coordonatele (psalmiste) ale adresarii imnice directe catre instanta divina, vazuta ca principiu fundamental al lumii si existentei. Un prim element al viziunii poetice, esential pentru ideea de istoricitate, de devenire spirituala a fiintei este obsesia temporalitatii - o temporalitate a carei dubla functie este aceea de spatiu matricial ("clipele care au nascut zeii") si rama a existentei semnificative ("noi care ne nastem si - murim in fiecare clipa/ nu suntem in zadar"). Fiintarea spirituala implica armonia cu sine si cu lumea, a carei efigie textuala este "PACEA", ca principiu activ de echilibrare a contrariilor si cale predilecta de contact cu inefabilul divin ("Lui sa-i inchinam PACEA care invinge/ razvratirea sufletului cand iese»din albie").

Imaginile "mantuirii" sunt imaginile desteptarii intru fiinta "in dimineata tara alt soare decat tine/ soarele in care ne-am trezit", intr-o lume ce poarta amprenta dumnezeirii (caci "lumea este lumina"). Apeland la un imaginar de tip mitologic, prima dintre cele trei "zile" ale ciclului initial configureaza doua spatii ale fiintei: "Sunt cele doua pustiuri/ unul e al pustietatii fara pic de apa/ altul e pustietatea cu apa ascunsa in piatra".

Bipolaritatea fiintei, intre teluric si celest, intre arsita "care trage la focul din miezul lumii" si virtualitatea "care da aripa nemasuratului", intre Nadir si Zenit, intre pacat si mantuire, ramane un reper pasiv, cata vreme, afirma poetul, iubirea (principiu crestin) unifica extremele. Doar absenta iubirii, "fara de care nu am fi/ decat franturi de vreme desarta", scindeaza fiinta, prin negarea adevarului divin al "luminii" mistice a lumii. Un animism de nuanta aristotelica ("muzica sferelor pe care cei vechi o auzeau cu inimile lor") se suprapune unui motiv al tacerii, trimitand la blagiana "fiintare in tot", precuvantatoare. Tacerea desemneaza insa, la Horia Stamatu, incorporalitatea lumii in absenta cuvantului si, implicit, corporalizarea prin cuvant, intemeierea lumii -si fiintei poetice - prin logos. Pre-logosul ("tacerea-mormant") recalibreaza ideea tana-tosului, pe care cui poetic il investeste cu o marca a deschiderii, prin virtuala intemeiere cosmica (in ordinea istorica a devenirii) prin verb.

Opus logosului creator este "zgomotul", cuvantul destabilizator, instanta exclusiv sonora, in care sensul este absent - element al demonicului, al obstructiei fiintei si comunicarii cu divinul ("cand demonii care nu au ce ascunde/ se intrec sa ne asurzeasca"). Ipostaza razvratirii este formulata de catre vocea poetica prin configurarea dezechilibrului dramatic al umanului, intre tentatia mantuirii si necesitatea empirica, atavica, a evaziunii ("laudele noastre te apara de sgomotul razvratirii ce// ne otraveste toate fantanile"), conciliat doar prin afirmarea plenara a existentei divinului -facand posibil cuvantul si, in acelasi timp, fiind dincolo de el ("esti tacerea fara de care/ nu am putea vorbi niciodata").

A doua "zi" a ciclului din volumul lui Horia Stamatu este aceea a "creatiunii globale", in care fiinta poetica, acreditata deja ca "realitate a lumii" (prin trecutul imn catre divinitate), evolueaza pe coordonatele afirmarii constiintei eului, un eu al "fiintei facatoare" ("Am tacut mari am facut lacuri si rauri// am facut muntii care tin cerul" etc.). Legitimarea lui "homo faber" se realizeaza prin intermediul actului performat - un act al creatiunii poetice, al configurarii lumii textuale, o lume inchinata "suflului divin" (formula poetica a "Sfantului Duh").

Afirmarea constiintei poetice parcurge, dupa "legitimare", o etapa a identificarii: "cuvantul care sunt eu". Sunt afirmate astfel corporalizarea fiintei prin logos si contactul nemijlocit cu divinul, considerat ca esenta a fiintei poetice, fapt ce implica ideea de arta (poezie) ca si produs de esenta divina, precum si intelegerea "inspiratiei" ca flux abstras din sfera transcategorialului (caci, daca eul este cuvantul, atunci Eu si Dumnezeu sunt "cu adevarat impreuna").

Trezirea din somnul necunoasterii" desemneaza creatia ("infiintam ce nu mai fusese") ca si act de cunoastere ("mi-era a spaima si mirare") prin logos

Cuvantul inghetat in intelesuri
a inviat si a inflorit in pilde
asemeni cerului in apa limpede"

si, in egala masura, ca si act al facerii de sens, pe modelul reflectarii lumii in propriile oglinzi, adica in sine. "Lumea-lumina" este o lume "plina de semne", iar incipitul celei de-a treia "zi" a ciclului afirma fiinta poet ca semn dat umanitatii.

Un nou proces de identificare apare, intrucat discursul fiintei devine un discurs, la persoana intai, al lui Crist, in care se enunta pacatul major al rasei umane - "calcarea (in orbire) pe dumnezeire", prin rastignirea fiului "cel unul nascut", o "calcare", in egala masura, pe sine (caci chipul fiului lui Dumnezeu e chipul omului), pacat ce se va sterge doar o data cu disparitia ca rasa ("trecerea ultimei varste"). Procesul de identificare continua, prin interpretarea drumului spre Golgota ca profetie (si model) al patimilor umanitatii dupa moartea Fiului. Textul poetic propune aici o deturnare a esentei eristice: Isus crestin este iertatorul, mantuitorul.

Fictivele profetii apocaliptice apartin unei esente divine primitive, pe care paradigma crestina o inlocuieste cu ideea salvarii prin sacrificiu. Textul isi revendica asadar zona umanitatii din modelul eristic, pe care mizeaza cu precadere, mai degraba decat pe cea a resorturilor divine. Cele trei zile ale ciclului lui Horia Stamatu reprezinta asadar trei tipuri de discurs (invocatia catre instanta divina suprema, lauda "suflului divin" si "invataturile" eristice) cu tot atatea "obiecte". Dincolo de inefabilul formulelor lirice, semnificatia triadei este transparenta: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Un nou segment poetic al ciclului (l-2-3) propune Sfanta Treime ca imagine unitara. Dominanta fragmentului textual este ideea de "vinovatie" a rasei, al carei rechizitoriu se articuleaza pe o simbolistica a thanaticului. Culpabilizarea rasei umane continua printr-o insolita "tipologie a mortii".





Dincolo de extinctia fiintei ca proces natural, element al devenirii (in care ipostaza "moartea e sarea vietii"), vocea poetica depisteaza un al doilea "tip" de moarte: "moartea data de oameni", "impusa ex rationc mortis", ce instaureaza imperiul "Cadavrului", semnaland descompunerea morala a rasei. Dubla semnificatie a tanaticului implica un dublet si la nivelul imaginarului "de noapte", caci dubla esle si imaginea noptii (ca timp simbolic al fiintei, desemnand absenta spiritului):

"Suni doua tipuri de nopti
una e noaptea intunericului
alta e noaptea instelata"

- o imagine, asadar, construita pe o absenta (a luminii), in care "traiesc fara inviere/ robii si pontifii Cadavrului", si o alta ("noaptea instelata"), cuprinzand in sine virtualitatea luminii, deschiderea.

Insistenta pe motivul de sorginte biblica al Stelei, careia Regii Magi i se incredinteaza, reeditand simbolul mitic al drumului si "calatoriei", deplaseaza accentul viziunii poetice dinspre Apocalipsa inspre Nasterea intru lumina. Obsesia "pildei" (e un motiv poetic recurent in "lumea-lumina", caci "pilda" inseamna "poveste", "poveste inseamna "Logos", iar Logosul este esenta fiintei (cata vreme, in absenta sa, cand "oamenii nu mai au pilde", "ajung maimute fara par") si este Adevarul ("caci tot ce nu are pilda nu este adevarat/ se risipeste").

Ultimele secvente textuale ale ciclului, sapte la numar, propun tot atatea ipostaze ale eristicului: instanta divina "iertatoare", caci cunoscatoare a esentelor lumii, a Binelui si Raului (I); dumnezeirea "mantuitoare", caci cunoscatoare a esentei umanului (II); seria coerenta fiinta-cosmos-divin, sistem integrat prin ocurenta simbolului maternitatii (III); moartea eristica ("darea duhului"), ca moment al absolutei singuratati (IV); drumul spre lumina, procesul transcorporalizarii (V); legitimarea (discursiva) a noului inceput al umanului, prin sacrificiul intru mantuire (VI); tanatosul ca deschidere si semnificatia unitatii de esenta a fiintei (o unitate in multiplicitate), justificata de ideea de UNU (VII).

Al doilea ciclu (Imperiul) al volumului lui Horia Stamatu se structureaza pe secvente textuale ce poarta ca titlu cuvinte sau sintagme din rugaciunea fundamentala a lumii crestine (Tatal nostru), reconstituind aproape in intregime, la nivel suprasegmental, discursul biblic. Demersul intertextual explicit urmareste configurarea u-nui spatiu nu atat de lectura individuala a textului biblic, cat de traire a starii de ruga, ipostaza ce desemneaza in chip fundamental autenticitatea discursului poetic din acest volum.

A treia secventa textuala a ciclului, pusa sub semnul lui "carele esti", implica o noua afirmare a existentei divinului, prin forta verbului esential, opus cuvantului degradat ("o vorba spusa de o mie de ori" si care "nu se schimba intr-o mie de vorbe"), ce sta la "temelia Imperiului" lumesc, ratata constructie asadar, "salbatica", despiritualizata. Prin opozitie, segmentul afirmarii "sfinteniei" se construieste in regim interogativ, problematizam, caci "sfintenia", dincolo de puterea mintii de a formula (concep-tualiza), implica o stare de gratie, o "ek-staza". "Precum in cer" insereaza din nou un regim antitetic, opunand idealitatii cuvantul degradat, desfigurat, pe care se construieste "pilda nepotrivita", "vanturata de flecarii lumii", cuvantatori ai "Imperiului". Finalul ciclului propune o identificare a seriei "Imparatie-Putere-Glo-rie" cu trei ipostaze fundamentale ale trairii, profund caracteristice umanului: "Nadejde-Iu-bire-Credinta". Ciclul Istmul (un mega-poem de fapt) reintroduce ipoteza scindarii - o scindare a cosmosului de aceasta data, intre un "Continent Jos" si un "Continent Sus" (o traducere a dubletului crestin Infern - Paradis), cu caile de accedere catre fiecare dintre acestea, desemnand imaginea (de nuanta dantesca) a drumului fiintei catre mantuire sau damnare.

Imaginarul poetic din volumul Imperiul se construieste pe suportul unor stucturi lingvistice "autoscopice", pe un sistem de intoarceri ale cuvantului asupra lui insusi

"o incrucisare

..

ce nu e fata nici contrafata
ci jumatate de ceva si jumatate de nimic



si la un loc ar face
o fata cu un corn o ureche si un ochi
Iar noi ramanem cu o gura un ochi si un corn
Iar la un loc facem cu totul o fata care nu mai este niciuna

, semn formal al indeterminarii profund umane a cadrelor interioare ale fiintei (eului poetic). Discursul, fie acesta adresativ ("tu esti"), fie de identificare ("sunt") manifesta o coerenta fundamentala la nivelul categoriilor interioare, i. e. al mobilurilor ce sustin creatia poetica si care tin de profunda implicare a eului in actul credintei si, implicit, al raportarii la instanta divina supracategoriala, ceea ce face din Horia Stamatu un remarcabil si autentic psalmist al timpului (post)modern.



loading...








Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani