IMPOSTORUL - Roman de Alexandru Sever, publicat in 1977 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti.
"Carte neobisnuita" (Valeriu Cristea) a unui "scriitor insolit" (Ion Vartic), Impostorul e o constructie intelectuala savanta, digresiv eseistica, elaborata - prin subminarea deliberata a cursivitatii epice - in jurul temei identitatii travestite, care domina atat romanele, cat si eseurile acestui literat intr-adevar unic, invaluit, ca si textele sale, in aura de clarobscur enigmatic a histrionismului proteic.
"Vechi solomonar" -cum el insusi se marturiseste a fi, intr-o memorabila Epistola despre convertire, trimisa din Israel revistei Apostrof (nr. 9/1997) - , Alexandru Sever si-a conceput scrisul ca joc diabolic, cu el insusi si cu lumea deopotriva.
Cu el insusi -fiindca martorii si-l amintesc ca pe o fire retrasa, discreta in sensul aristocratic al cuvantului, voluntar retractila in putinele relatii publice sau mondene pe care le cultiva. Cu lumea -fiindca literatura pe care o scria oferea cititorilor sau spectatorilor din salile de teatru (A. Sever e si un redutabil dramaturg) doar roluri, travestiuri infinite, oglinzi abstruse, exteriorizari inselatoare ale unui sine ascuns, impenetrabil, in acest fel, esteticul si existentialul se unesc la Alexandru Sever
In aventura pretioasa, de extractie manierista, a histrionismului prolific.
Ceea ce le particularizeaza - trimitand din nou inapoi, la biografia camuflata a omului - e dimensiunea metafizica a jocului, prezenta, ca propunere existentiala, in interstitiile subtilelor Reflectii despre geneza romanului, publicate de catre autor in volumul Eseuri critice (1982). "Estetica romanului - scrie aici Alexandru Sever - a ramas in dictionar, acolo unde inca zac, in magma nediferentiata a limbii, toate romanele inca nescrise; lipseste numai Dumnezeu sau diavolul cel iscusit care sa culeaga cuvintele, sa le imperecheze magic si sa le dea corp." in principiu - continua autorul - , scriitorul care s-ar apuca sa toarne forma in aceasta magma amorfa a inceputurilor ar avea doar doua sanse demiurgice: aceea de a juca "rolul lui Dumnezeu" sau, dimpotriva, aceea de a se multumi cu ipostazierea de grad secund, dar mai ingenioasa, a Diavolului.
" Dar cum rolul lui Dumnezeu - continua eseul - nu e dat sa fie jucat decat de insusi bunul Dumnezeu", rezulta in mod firesc ca disponibil nu mai ramane decat travestiul diabolic.
In acest punct, subtilitatea demonstratiei e finalizata prin sugestia cosmologica pe care ea o propune: claustrat in perfectiunea sa ca intr-o temnita celesta, Dumnezeu se limiteaza pe sine prin unicitate, limitand totodata si universul "infinit" pe care-l propune - dupa chipul si asemanarea sa - ca si Creator. Aici intervine Diavolul, un alter ego al lui Dumnezeu si "salvator" al lui in ordine cosmica, prin capacitatea "magica" de a supune unicitatea frustranla a Demiurgului unui exercitiu infinit de multiplicare. Diavolul - "al doilea dupa Dramaturg", cum spune masca sa din Impostorul, directorul de teatru Fotiade - ii confera lui Dumnezeu infinitul polimorfic pe care acesta si l-a refuzat, transpunand Creatorul intr-o succesiune de "roluri" care asigura, de fapt, mersul inainte al Creatiei.
In descendenta romantica - dar sorgintea e mai veche, urcand in timp spre iudaism (cum sugereaza deja citata Epistola despre convertire) -, acolada finala a ecuatiei sugereaza ca sacrul dintai al lumii nu se poate mentine decat prin ipostazieri de sine ironice, degradate, cum sunt fausticul, donjua-nescul, impostorul sau histrionul, teme culturale care apar in opera lui Alexandru Sever ca fiind investite cu functia de epifanie diabolica.
In prelungirea acestei convingeri, literatura apare ea insasi ca manifestare histrionica a unui autor a carui identitate reala e dezarticulata prin subtilul joc al simulacrelor imaginare pe care el le propune. intreaga arta romanesca a lui Alexandru Sever se supune unei asemenea rigori metafizice,.
In romanul Cezar Dragoman (1957), ruptura existentiala a protagonistului se produce printr-un travesti vestimentar: "impostor" aristocratic, el traieste, in urma unei glume, o existenta redu-plicata.
In Cercul (1968), roman foarte apropiat prin constructie de naratologia polimorfa cultivata la noi pe vremea aceea, viata unui literat c reflectata in oglinzi narative si perspectivice diferite, acestora corespunzandu-le si schimbarea histrionica a registrelor stilistice.
Literatura devine astfel - sugereaza autorul - un theatrum mundi, jucat de multe "personaje": cel central exista doar in masura in care se reflecta in oglinda abstrusa a celor din jur. Impostorul (1977), inrudit partial cu Mephisto al lui Klaus Mann (cum remarca I. Vartic), duce aceste ecuatii la limite extreme, conferind intregului demers artistic o dimensiune metafizica pe care romanele anterioare doar o sugereaza. Romanul, a carui actiune incipienta e situata in anul 1943, debuteaza printr-o impostura declarata: un actor cuminte, asezat, prin nimic iesit din comun pana la data respectiva (cu exceptia, poate, a fabuloasei sale memorii) se autodenunta la politie pentru savarsirea a trei crime si pentru apartenenta la o organizatie germana de spionaj. Cum crimele nu pot fi dovedite (doua dintre victime au murit de moarte buna, a treia traieste), actorul Barbu Cristofor Iraclide e internat intr-un sanatoriu, din convingerea ca enigma este apanajul unui psihiatru. Pentru a sesiza lantul cauzal al evenimentelor, acesta il pune pe Iraclide sa isi relateze tribulatiile in scris, din dorinta de a depista gestul primordial, "inceputurile" deviantei. In acest fel, romanul intersecteaza patru oglinzi perspectivice: capitolul introductiv relateaza neutru, detasat, auto-denuntul personajului; textul acestuia, scris la rugamintea doctorului, deschide insertii in trecut si contine o piesa de teatru, // principe ma-ledetto (ingerul slut), dobandita de catre protagonist de la un personaj diabolic, directorul de teatru Fotiade, cele trei niveluri fiind intregite prin reproducerea fiselor clinice si insemnarilor de spital ale pacientului Iraclide, care moare in cele din urma in 1946, cu diagnosticul oficial de comotie cerebrala.