IN CURTE LA DIONIS - Nuvele si povestiri de Mircea Eliade.
Prima culegere de proza scurta {Nuvele, Madrid, 1966) include povestirea cea mai veche, datata 1945 (Un om mare) precum si antologica La tiganci (1959), publicata si in "Secolul XX", 1967, nr. . Volumul La tiganci si alte povestiri (Bucuresti, 1969) adauga la sumarul primului povestirile Adio !, Podul si mai vechile Domnisoara Christina, Sarpele, Secretul Doctorului Honigberger si Nopti la Serampore. Ultima culegere. In curte la Dionis (Bucuresti, 1981) antologheaza numai creatii din epoca postbelica, ordonate in trei sectiuni. Prima (Nuvele) cuprinde La tiganci, O fotografie veche de 14 ani. Ghicitor in pietre. Un om mare, Fata Capitanului, Douasprezece mii de capete de vita. Adio ! si Podul.
A doua sectiune reproduce Pe strada Mantuleasa (1968) aparuta, initial, in versiune franceza. Ultima parte (In curte la Dionis) include Les trois graces. Santurile, Ivan, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, In curte la Dionis si Tinerete fara batranete. Masiva, acoperind o perioada fertila si pentru istoricul religiilor comparate (1945-l976), antologia de fata aduna partea cea mai rezistenta a literaturii lui Mircea Eliade - proza fantastica. Conceptia scriitorului despre literatura fantastica e - cum noteaza in Cuvant inainte - "solidara de conceptia mea despre gandirea mistica si universurile imaginare pe care le fundeaza, universuri paralele lumii de toate zilele si care se disting in primul rand printr-o alta experienta a timpului si spatiului. Ceea ce nu inseamna, evident, ca prozele fantastice pe care le scriu sunt inspirate din cercetarile mele de istorie comparata a religiilor, nici ca n-ar putea fi intelese decat de cititorii familiarizati cu asemenea studii". Dincolo de fondul doctrinar, lizibil totusi in filigranul textelor de fictiune, scrierile adunate in acest volum fac din Mircea Eliade cel mai insemnat scriitor fantastic din literatura noastra moderna.
Mircea Eliade ilustreaza, pentru a doua oara in cultura romana moderna, tipul omului de stiinta dublat de un excelent creator. Binomului poezie-filo-sofie, constitutiv operei lui Lucian Blaga, i se adauga acum un altul (istoria comparata a religiilor - proza fantastica), ce defineste o personalitate in ultima instanta enciclopedica. Legaturile dintre cele doua domenii de manifestare ale spiritului sunt organice, placentare am spune: daca acest hermeneut al secolului XX demonstra - prin minutioase examene comparative - permanenta tiparelor simbolice de-a lungul vremurilor si civilizatiilor, literatura pe care o scria in paralel confirma, la randul sau, prezenta nestiuta, surprinzatoare a sacrului in existenta cotidiana. Marturisirile facute de exemplu lui Claude-Henri Roquet in L'epreuve du Labyrinthe (1978) alcatuiesc, in acest sens, o veritabila arta poetica. "Se stie ca literatura orala sau scrisa este fiica mitologiei si ca ii mosteneste functiile: a povesti aventuri, a povesti ceea ce a fost semnificativ in lume Cred ca orice povestire, chiar aceea a unui fapt foarte obisnuit, prelungeste marile istorii narate de miturile care explica modul in care s-a nascut lumea aceasta si felul in care s-a constituit conditia noastra, asa cum o cunoastem azi" (subl. aut.).
Paragrafe din Fragments d'un journal (191'3) sau din Amintirile publicate fragmentar trimit la geneza unor povestiri si reitereaza reflexiile prozatorului. Astfel, citim in Amintiri, "camuflarea sau chiar ocultarea sacrului si, in general, a semnificatiilor spirituale, caracterizeaza toate epocile crepusculare. Este vorba de supravietuirea larvara a sensului originar, care devine astfel irecognoscibil. De aici importanta pe care o acordam imaginilor, simbolurilor si naratiunilor epice". Un personaj dintr-o povestire cu titlu emblematic, Podul, exprima aceeasi idee de baza pentru filosof si mitolog: "Pentru mintea noastra, realitatea ultima, fiinta este un mister, si eu definesc misterul ceea ce nu putem recunoaste, ceea ce este irecognoscibil. Asta, insa, poate insenina doua lucruri: ori ca nu putem cunoaste niciodata realitatea ultima, ori ca o putem cunoaste oricand, cu conditia sa invatam s-o recunoastem sub infinitele ei camuflari in aparente, in ceea ce numim realitatea imediata, in ceea ce indienii numesc maya, termen pe care l-as putea traduce prin irealitatea imediata" (subl. aut.).
Savantul Mircea Eliade rastoarna, cum se stie, optica institutio-nalizata de romantism, considerand mitul nu o "minciuna" (fictiune) ci un "model exemplar". El este retrait efectiv, insa nu oricum, ci printr-un proces bipolar, de revelare si ocultare in acelasi timp a sensurilor si simbolurilor fundamentale. Raportul acesta incert dintre Sacru si Profan literatura il traduce in relatia, la fel de ambigua, dintre Ireal si Real, indiferent ca asistam la confuzia planurilor temporale (si exemplul memorabil ramane La tiganci), sau ca urmarim decalarea, asa cum se intampla in Uniforme de general si mai ales Pe strada Mantuleasa. Istorisirea si, prin extrapolare, literatura prelungeste pe de o parte mitul (sacrul) ascuns in seriile profane, perisabile; pe de alta parte, ea apara individul de "teroarea istoriei", mai exact, de raul existential provocat de absenta experientei religioase (sacre), securizante. S-a remarcat ca, la Eliade, "a povesti inseamna, intr-un anumit sens, a supravietui. Dar, se intreba acelasi critic, a povesti nu este oare si o tentativa de a umple golul lasat de amnezia istorica a omului?' (E. Simion).
In ambele ipostaze, a povesti are Ia Eliade o finalitate recuperatoare si, in plus, constientizata, de unde posibilitatea interpretarii unor fictiuni ca "fabula a fabulei", deci ca veritabile metafore despre nasterea naratiunii (E. Simion). Recuperarea implica insa si la nivel fictional o hermeneutica sui-generis, ceea ce motiveaza - literar vorbind - alegerea si precizarea de catre scriitor a unui spatiu anume, propice revelarilor si, concomitent, ocultarilor mitice. Pentru Eliade Bucurestiul devine "o geografie sacra", cu mentiunea ca "pentru cei care l-au parasit, orasul copilariei si adolescentei devine, totdeauna, un oras mitic. Bucurestiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile. Numai strabatand aceasta mitologie am ajuns sa cunosc adevarata lui istorie. Si, poate, propria mea istorie"
(L'epreuve du Labyrinthe). Or, un asemenea loc
I geometric perpetueaza tipologia caragialiana cu ticurile, comportamentele si atmosfera specifica. Si la Eliade il intalnim pe "neobositul Monsieur Mitica" (Paul Zarifopol) in deambu-larile accentuate de verile toride si, evident, fara sa aiba sentimentul sacrului. Tocmai aici, in miezul unor existente de fapt amnezice insa manifestandu-se de cele mai multe ori logoreic, apare, se insinueaza evenimentul insolit, provocand ruptura in tesatura narativa si decon-certarea cititorului. El este acompaniat de obicei de iesirea din timpul istoric, pentru a intra in altul, fabulos. Rasturnarea cronologiei, in Douasprezece mii de capete de vita bunaoara, si, implicit, retrairea simultana in lumi diferite (insa reductibile la dichotomia real/simbolic) confera nuvelisticii lui Eliade o structura bipolara. intre cele doua posibilitati de a exista - in mitologic si istoric - frontierele sunt permeabile; de aici, desigur, raporturile tensionate si mai ales incerte dintre termenii cuplului, ce coaguleaza aproape fiecare proza: batranul institutor Farama - ofiterul Dumi-Irescu (Pe strada Mantuleasa); Fi lip Zalomit -inspectorul Albini (Les trois graces); Adrian -Orlando (In curte la Dionis) etc. Dialectica aceasta fina ocultare/ decamufiare a semnelor mitice Eliade o "toarna" adesea in tipare consacrate, dar asumandu-le, topindu-le adica in pasta unui fantastic ce conjuga, la randul sau, culoarea lui Caragiale (din La hanul lui Manjoala) cu proiectia metafizica de factura eminesciana (Sarmanul Dionis).