INGEREASA CU PALARIE VERDE
Roman de Adina Keneres. Apare in 1983 la Editura Albatros din Bucuresti.
Volumul este structurat in trei parti, purtand titluri simulat alegorice (Da'vulpea ia-o de unde nu-i.'; Cat vezi cu ochii, numa' vulpi; si un caine), in care figura animaliera desemneaza
- intr-un registru ironic - mai mult o problema cu mai multe necunoscute, decat o identitate sigura.
Spre exemplu, la sfarsitul primei parti, personajul care, jucand rolul cititorului inclus, citise un roman cu titlul omonim, isi manifesta nedumerirea: "Da bine, frate draga, ce-i cu vulpea? Cat vezi cu ochii, nu e nici o vulpe pe nicaieri!?" Raspunsul autorului nu clarifica, ci, ambiguizand de fapt, avertizeaza provocator ca fondul, substanta adevarata, se afla in alta parte, tocmai in ceea ce nu se vede: "Pai asta zic si eu, rase Vlad, «Da' vulpea - ia-o de unde nu-i!»" Cat priveste tipul de compozitie, acesta poate fi explicat tot prin mijlocirea reflectiilor unui personaj: intrucat viata nu "era ghem rotund, ca un roman clasic", ci "ii atarna un capat pe dinafara, ca unui roman modern", partile - nesupuse principiului cauzalitatii si nici strictei cronologii - isi pastreaza o apreciabila autonomie narativa (fiecare poate trece drept o nuvela de mai mare intindere). Prima si ultima parte cuprinde istoria unor tineri filologi, aflati - in cea dintai secventa - in preajma absolvirii (inaintea licentei si in vacanta de dupa repartitie) si - in partea ultima - la trei ani de la incheierea studiilor.
Vlad Dejan si Andrei Moscalu, protagonistii naratiunii, se afla intr-o foarte stabila relatie de prietenie, alimentata, pe langa afinitatile si preocuparile intelectuale, tocmai de diferentele de personalitate, in masura sa asigure o simbioza prin complementaritate: "Vlad citea femeile, Moscalu facea amor sportiv pana la epuizare, Vlad isi organiza expeditii in munti, Moscalu facea escapade picante, Vlad cheltuia cu oamenii, Moscalu cu situatii interesante s. a. m. d.
In doua cuvinte, Moscalu isi cladea treapta, in timp ce Vlad, cel putin in viziunea ingrijorata a doamnei Dejan, isi sapa groapa". Partea mediana este consacrata Corneliei, prietena lor, supranumita "ingereasa cu palarie verde", a carei istorie se configureaza in doi timpi: mai intai, din propria ei confesiune (probabil epistolara) incredintata lui Vlad si, ulterior, dintr-o lunga scrisoare adresata de Vlad Dejan tatalui Corneliei, la sase luni de la disparitia fiicei, in momentul in care familia se pregatea de o despartire definitiva printr-o inmormantare simbolica.
Confirmand previziunile lui Vlad (neincrezator in scenarii thanatice pentru ca "formula Corneliei e de o vitalitate inspaimantatoare") si dezmintind spaimele paterne, Cornelia reapare - dupa trei ani de absenta - in ultimele pagini ale romanului, fara sa faca dezvaluiri, insa suplimentand, astfel, povestea (ambigua, nehotarata epic pentru mai multe personaje) cu inca o enigma. Deoarece, la fel ca unul dintre personajele sale si asemenea mai tuturor colegilor din generatia sa, Adina Kenereşnu mai crede in modurile pure ("Modurile astea relativ pure nu mai moduleaza pe nimeni"), ea va utiliza in constructia cartii registre diverse imbinand - pana aproape de suprapunere - gravul cu ironicul ("Trebuie sa razi putin. Nu poti rula mereu intr-un gol serios"), perspective narative diferite (cu treceri subtile de voce de la persoana a IlI-a la persoana I) , precum si felurite tehnici de relatare (confesiunea, schimbul epistolar, dialogul, introspectia etc). Or, intreaga aceasta varietate procedurala nu este afisata cu ostentatie, si nici macar pentru a demonstra inzestrarea tehnica sau stiinta scriiturii (de altfel evidente in cazul unei autoare ce dovedeste chiar inventivitate tehnica), ci pentru a sluji palpitul viu, pregnanta si ritmul - pastrat mereu proaspat, neatins de oboseala si, prin aceasta, de mare dinamism - al naratiunii.
Avand, la fel ca majoritatea scriitorilor din generatia '80, instructia teoretica necesara, cat si interesul pentru aspecte legate de facerea textului (prima parte a cartii putand fi citita, de altfel, ca romanul unui roman), lesne exprimat prin personajele care, mai toate, au preocupari literare, autoarea face, in unul din fragmentele de poetica implicita, o afirmatie in masura sa dea seama de diferenta specifica, de locul propriu pe harta generationista: "Jinduiesc, ii spuneam, la cel care nu se va teme sa isi abandoneze interesul, atat de gesticulat in ultimul timp, pentru artefactura propriei carti si va risca - ceea ce un film nu-si poate permite -sa-si deconspire etica si estetica". Romanul se recomanda, asadar, si prin asumarea acestei functii etice, ca un mijloc daca nu de resuscitare, atunci de acuta problematizare tocmai a traitului (in detrimentul dimensiunii livresti, autoreflexive a textului): "Pe mine ma preocupa totusi chestia cu traitul care se usuca vazand cu ochii, fie in viata, fie in carte. Sau cauza - efect: in carte, dupa cum in viata".