INIMILE DE PLATINA - Volum de versuri de Marius Robescu, aparut in 1984 la Editura Cartea Romaneasca. Valeriu Cristea ii reproseaza criticii literare care s-a ocupat de lirica lui Marius Robescu "mari si evidente erori", constand in principal din acuzarea unei "anume devitalizari, cand tocmai densitatea de o mare gravitate virila a discursului izbeste la el." Deocamdata, este de parere acelasi eseist, "claritatea, masura, precizia sunt poate singurele trasaturi unanim recunoscute ale autorului".
Un volum anterior, de fapt o antologie aparuta in 1978, ne avertizeaza ca, in cazul lui M. R , avem de a face cu "un spirit insetat de real", numai ca aceasta "sete de real" trebuie inteleasa, precizeaza Petru Poanta, semnatarul postfetei, drept "o exceptie alcatuita din elemente comune".
"Realul" lui Marius Robescu este poezia: nu cuvintele, ci poezia ca gest concret si ne-mediat al existentei (probabil de aici provine si suspiciunea unei "oarecare uscaciuni", pe care Marian Popa o citeste ca efect al "naturii meditatiei devisceralizate").
Cuvintele intereseaza doar in masura in care li se poale aplica un scenariu eroic si pot fi "puse la incercare", intr-un turnir menit sa le provoace rezistenta. Spre exemplu, visul din Vocale nu reproduce altceva decat placerea aproape maniacala de a resuscita semnele vocabularului, mai intai "inecate" si apoi aduse la tarm "grabite sa le vada iarasi respirand". Mastile poetului includ adesea ipostazele cruciatului care fie ca vaneaza "somnul", "un animal cu blana pretioasa", alternativa a "treziei" verbale (Falezele pure), fie ca repeta aventura unui cavaler de carton, al unui Don Quijote caruia "ii scapa biruinta" "in gheara dragostei" (Pas si renuntare), fie ca isi afirma constiinta intrarii in viata ca in "armura de aer a eternitatii" (Lectia) care, in Ninge la izvoare, volum din 1967, era compusa din "zale de sticla".
Cautarea poetului isi impune, tocmai de aceea, un ideal aproape atletic: atingerea spatiului extrem de ingust si de greu accesibil in care gandul, realitatea sunt identice cu expresia lor. Elegie viseaza, de pilda, la "ora" cand eul liric si lumea vor realiza simbioza perfecta: "sa-ti lipesti lumea de pleoape/ si nimeni sa nu va mai dezbine".
In acest context, critica literara l-a inclus in cateva randuri pe autorul Inimilor de platina intre cei vrajiti de deliciile tacerii (dupa Ovid S. Crohmalniceanu, "nazuinta suprema a poetului era sa inlature orice strat mediator intre sine si lucruri"). Numai ca poetica lui Marius Robescu ascunde mai degraba o incercare de re-fundamentare alfabetica, inlocuirea limbajului de cuvinte cu un limbaj de lucruri, umori si obiecte, deci inlocuirea istoriei textului cu o inedita "istorie naturala" (v. poemul cu acelasi titlu), in care "ceea ce nu se vede in afara/ in tine se scrie cu litere strambe" si al carei inceput nu se mai citeste de la arca lui Noe, ci este marcat printr-o arca a mortii, umpluta "pana-n varf cu cuvinte. Primul pas al proiectului secret de refunda-mentare a vocabularului este, desigur, subminarea statutului obisnuit al cuvantului, dar mai ales imbolnavirea organului vorbirii, popularea gurii cu "un arbore amar", ca in Roza dezgropata sau cu "plante", ca in Calea regala.
Devenita astfel non-functionala pentru cuvant, gura se ofera altor celebrari, intre care favorita este inghitirea (care traduce in plan senzorial ceva din obsesia regresiei la varsta primara, pre-alfabetica).
In treacat fie spus, nostalgia inocentei e prezenta intr-o serie de poeme (generos ilustrata) ale intoarcerii la naivitate: Copilul reinventeaza arta in joaca, Timp si fluture e un suspin dupa alte "zapezi de odinioara", Dor tanjeste dupa "barbaria carnii", w Ani initiaza un joc al primaverii.
Toate acestea pot fi citite, ne propune Mircea Iorgulescu, ca semne ale unei "nostalgii a consistentei", sau, dupa Costin Tuchila, drept predilectia accentuata pentru puritate si purificare". De altfel, moartea insasi, "marele sigiliu de gheata" - obsesie si reper al liricii lui Robescu - e contracarata de "omul cu goluri" (in poezia omonima), alta varianta a micului print lipsit de "o existenta completa". Al doilea pas al rescrierii inventarului de litere si cuvinte il constituie un act de recuperare a valorii originare a lucrurilor: Furnicile, subintitulat, deloc intamplator, "text sapiential; singurul fragment pastrat" si asezat, iara sfarsit si fara inceput, intre doua randuri egale de puncte, trimite la un moment anterior impietririi literelor in pagina, si anume la vremea cand furnicile alungate de "vreo inundatie sau vreun incendiu" au fost silite sa urce in carte, pentru a muri pietrificate in siruri uniforme. Nu este vorba aici despre experimentul postmodern al ruperii semnificatului de semnificam, ci de contraponderea lui, de jocul aleatoriu al redistribuirii semnelor, intr-un alfabetar in care semnificantii parasiti se intregesc cu semnificati de alta factura. Ghicim, cu toate acestea, in spatele atitudinii ostile fata de cuvant, existenta unei legende personale: alfabetul ar ascunde in spatele sau un Camp al lui Marte, un front al esentelor tari si al instinctelor agresive ("odinioara se multumeau cu putreziciuni/ astazi nu Ie mai ajunge carnea vie"), care ameninta echilibrele fragile ale poeziei. Uneori, poetul nu simte decat consecintele unei transe ciudate, ale unei calatorii nestiute in cealalta varsta, anterioara poeziei, unde in loc de poem locuieste "un cap de berbec cu albeata pe ochi" (Berbecul). Vederea poetului strabate "printre litere/ ca printr-un gard cenusiu" descoperind cu uluire "intamplari care scrise n-au fost" si inlocuind, in consecinta, lectura cu oficierea unor ritualuri olfactive: Cartea ramane astfel "doar de mirosit (numai de mine singur/ in singuratate!)".