La mai bine de o jumatate de secol de la aparitia Jocului secund, Ion Barbu continua sa ramana un poet dificil si provocator atat pentru cititorii, cat si pentru comentatorii sai, un poet care sfideaza toarte tentativele analitice si interpretative de tip reduc-tionist. Ceea ce insa ni se pare ca nu s-a inteles deplin este faptul ca, departe de a constitui un impediment in sensul curent al cuvantului, aceasta imprejurare este insasi conditia de existenta a operei barbiene sau, mai precis, a acelui promontoriu al ei care intruchipeaza, dupa propriile declaratii ale autorului insusi, idealul sau creator ori cel putin maxima apropiere de el. in aceste imprejurari, este inevitabil de a ne intreba daca rezistenta Jocului secund la explicitare nu se datoreste, in majoritatea cazurilor, unei inadecvate situari in raport cu codul si cu regimul sau estetic.
Pentru aproape unanimitatea exegetilor, problema cea mai acaparanta, dar poate ca si cea mai iritanta, este aceea de a gasi un fir al Ariadnei prin labirintul universului imaginar al ciclului hermetic. Epuizata in aceasta directie, atentia nu prea mai ajunge si la cealalta problema, cu adevarat suprema, aceea a conditiei estetice. Caci teoretic nimeni nu va contesta ca in definitiv nu ce spune poetul, ci cum vorbeste ne intereseaza. Mai cu seama ca, aspect si el extrem de neglijat, in poezie ca de altfel in orice alt gen de arta autentica, intelegerea lui ce rezulta din intelegerea Iui cum, sau chiar se identifica inextricabil cu ca, semnificatia formei estetice fiind singura care in fond conteaza.
A cauta insa Ia Barbu intelesurile ezoterice implicate in simboluri lexicale, de circulatie adeseori universala (oul, nunta, oglinda, soarele etc), nu inseamna a ne instala in terenul propriu al problematicii estetice, dar, dimpotriva, tocmai a ne indeparta de el. Pe de alta parte, a proceda in acest fel implica si o curioasa desconsiderare a insesi lamuririlor pe care ni le-a dat poetul. Sa le reamintim pe scurt si in esenta. Delimitandu-se de caracterizarea propusa de Fclix Aderca pentru etapa hermetica drept "saradista", Barbu riposteaza: "O poezie cu obiect mi-ar insela ambitiunea", conducand la o Fizica si la o Retorica, echivalente dupa autor, pentru care ele apar ca "forme inchegate fata de viata spiritului". Nazuinta Iui ar merge catre ceea ce numeste el "existente substantial indefinite: ocoliri tematoare in jurul catorva cupole -restransele perfectiuni poliedrale". inca mai limpede se exprima el in pamfletul antiarghezian din acelasi an 1927, aparut la numai doua saptamani dupa interviul acordat lui Aderca: "Versul caruia ne inchinam se dovedeste a fi o dificila libertate: lumea purificata pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru", altfel zis: "act clar de narcisism".
Ar fi insa o eroare sa se conchida de aici ca prezenta spiritului semnifica si prezenta ideii. in articolul despre al treilea volum din Istoria literaturii romane contemporane a lui E. Lovinescu, Barbu nu recunoaste compatibilitatea liricii decat cu o singura categorie de idei si anume acelea "manifestate mai mult prin cercul lor de absenta, decat prin substanta lor". Nici poet al obiectului si nici al ideii, ce este asadar autorul Jocului secund? O spune tot el, cu acrul obisnuit al simpaticei sale infatuari, intr-o scrisoare catre prietenul Tudor Vianu: "Ma, hotarat eu sunt un marc poet. Asteapta. Nu in sensul curent, nu ca versificator. Cuvantul ma stinghereste, il manuiesc cu prea mari timiditati sau prea mari indrazneli, nu am sentimentul just al valorii lui muzicale si nu parvine sa-mi apere intentia. Fara un anumit noroc, ceva sinceritate si abilitate de disociator, as fi sigur un poet-fetus. Materialul meu veritabil e Actul. Aici evoluez ca un vultur, sunt maestru". Marturisiri ca acestea trebuie socotite indiscutabil capitale.
Inchinator al inteligentei, asemenea lui Valery, al "lirismului absolut", al "frumosului necontingent" si al consistentei unui demers creator de tip constructivism Barbu se inscrie prin convingerea si experienta lui poetica in acea linie de orientare care domina de departe evolutia artei moderne si care se defineste ca intelectualism estetic. Preponderenta luciditatii si a procesului deliberativ in actul de creatie este frecvent subliniata de poet si opusa cu o elocventa agresivitate modului traditional al liricii. descris drept "genul hibrid, roman analitic in versuri, unde sub pretext de confidenta, sinceritate, disociatie, naivitate, poti ridica orice proza la masura de aur a lirei". Lucrand cu mijloace ale inteligentei, Barbu nu urmareste insa ca artistii avangarde: eliberarea si exploatarea continentului pierdut al irationalitati: umane, ci, dimpotriva, mai curand recuperarea unei rationalitati primordiale pe calea anamnezei in acceptie platonica, insa orientata in directia lui Plotin, de fapt a unui marc spiritualism crestin Acuzand traditionalismul comun de timiditate, poetul se intoarce la origini, adica evident la Grecia si prin urmare la clasicitate. Dar Helada lui nu este nici la inceput aceea academica si decorativa a parnasienilor, ci Helada dionisiaca a lui Nietzsche: "Elanul, cutreierand dinamic fiintele si ridicand extatic un cer platonician". Mai tarziu, ea va deveni imaginar-balcanica in Isarlak si apoi, in sfarsit, apolinica in ciclul Joc secund, o Grecie ca simbol al suprematiei spiritului.
De moderni se mai deosebeste insa Barbu, inca o data ca si Valery, prin staruinta lui de a-si surprinde si impartasi poetic spiritul ca rationalitate in adu, in exercitiul deci al functionalitatii sale. O lirica oglinditoare a procesului spiritual, manifestat in formele, iar nu in continuturile sale, inlocuind in genere sugestiile muzicale ale simbolistilor prin altele de ordin intelectual - aceasta vrea sa fie implinirea cea mai nobila a aspiratiei lui Barbu si implicit masura cea mai proprie a personalitatii sale.
Legatura cu geometria, de care si poetul ca si exegetii lui au facut pe drept cuvant atata caz, nu este insa nicidecum o legatura de confuzie sau de identitate, ci numai una de analogic intr-un singur plan: geometria pentru Barbu concretizeaza ca si poezia aceeasi puritate rece si severa a formelor in sine ale ratiunii, mai presus de orice fel de materialitate sau substanta. Hcrmclismul Jocidui secund e o iluzie, caci poetul nu arc in vedere altceva decat sugestia strict intelectuala, menita exclusiv a figura miscarea sau actul pur al propriei spiritualitati. Acesta este "modul intelectual al Lirei", cum ii spune el. Calinescu nu exagera deloc definind poezia ca forma goala a activitatii intelectuale. Si continua: "Ca sa se faca intelesi, poetii se joaca, facand ca si nebunii gestul comunicarii fara sa comunice in fond nimic decat nevoia fundamentala a sufletului uman de a prinde sensul lumii". Referinta la Barbu si la poezia lui e semnificativa.
Cel mai radical reprezentant al poeziei pure si al intelectualismului estetic va da si mai departe Ioc cu siguranta la cele mai ingenioase tentative de patrundere si decriptare. Poetul insusi o stia scriind: "Daca o poezie admite o explicatie, rational admite atunci o infinitate". insa adevarata si marca provocare a liricii "absconse" a lui Barbu nu apartine orizontului simbolic al substantei sale vide, ci numai planului fundamental estetic. Nu gnoseologia sau eruditia contextuala, ci numai perspectiva unei axiologii estetice ne poate inlesni accesul la intelegerea valorii si farmecului unei poezii de certa senzualitate lexicala, dar si de o la fel de evidenta sterilitate intelectuala. Nu implica-tiile ideatice ar trebui sa ne mobilizeze energia si interogatia iscoditoare, ci precumpanitor statutul pur artistic al unui extraordinar experiment [poetic, condus pana la ultima lui limita. Dar despre astfel de probleme nu mai putem fireste discuta acum. N-am incercat mai mult decat sa indreptam atentia asupra lor, pentru o justa situare in raport cu enigmatica formula a unei opere de singulara altitudine spirituala.
