Ioan Alexandru - biografie referat





"Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decat de eroare, de viata omului decat de limbajul lui, care poate fi uneori o tradare a faptelor", marturisea Ioan Alexandru in motto-ul la Infernul discutabil, ceea ce ar putea fi tradus astfel: poezia nu este in primul rand o forma de expresie ci o forma de existenta.

Cu Viata deocamdata si Infernul discutabil, Ioan Alexandru impunea la mijlocul deceniului al saptelea un mod poetic de sorginte neoexpresionista, prin care Ardealul propunea o alta voce lirica dupa ce daduse pe Cosbuc, Goga si Blaga. O materialitate difuza se incheaga in imagini dense de o duritate primitiva sau tinde spre forma hieratica a mozaicului bizantin. Prima tendinta va fi parasita repede in favoarea celei de a doua si extaza imnelor va inlocui poezia de substanta infernala. La nivelul expresiei discursul direct, experimental din prima faza, se lustruieste, transformandu-se in retorica versificata in ultima perioada. in amandoua ipostazele insa Ioan Alexandru isi pastreaza tonusul de poeta vates, dezlantuind zagazurile dezastrelor inchise in cuvantul (citeste semnul) poetic. Opera poetului se construieste intreaga pe oscilatia dilematica marcata perfect in structura antinomica a discursului, structurile formale reflectand mesajele semantice diferite.

Orice poet tinde sa-si conceptualizeze creatia pentru a-i ilustra gradul de constientizare. Cateodata insa, teoria nu are nici o legatura cu opera propriu-zisa, ramanand o vegetatie luxurianta si gratuita. "Iata, am venit si eu in lume dintr-un sat ardelean si uite ca am dat peste cativa oameni care, asemeni mie, se bucura de tainele acestei lumi, atat de mica in intindere", spune Ioan Alexandru, in "Jurnalul" sau "de poet". Ceea ce nu mira ca orgoliu liric, dar obliga la o minima circumspectie in traversarea etapelor sale poetice. Prin debut, poetul descinde direct din Labis ajungand aproape la o adevarata pastisa in placheta Cum sa va spun (1964). Elementul biografic nu este subsumat inca unei viziuni personale (carenta generala la toti debutantii colectiei "Luceafarul" din aceasta perioada, unde sinceritatea este unicul criteriu estetic) si descoperirea lumii si existentei se face prea direct, in afara oricarei sublimari artistice. Ceea ce individualizeaza totusi o voce lirica este tocmai frustetea ingenua, specifica existentei intr-un cadru agrest; de aici exuberanta vegetala, bucuria trairii naturale fiind exteriorizata in emotii infantile: "Beau lapte din sistar si ma cuprind fiori, / Ca prea-i bun laptele si proaspat - cum sa spun / parca beau soare amestecat cu nori, / sunt zeul tineretii ce-n lapte ma razbun! // Beau lapte din sistar cu botul, zgomotos, / Gatlejul imi pocneste, ce strasnic, de placere, / Ma sinii in seara asta nespus de bucuros / Si freamat de iubire si putere"

Candoarea patosului esenian transpare nesuparator si retinem imaginea blanda a unui copil pur, cu priviri molatice de miel asteptand sa pasca imasurile proaspete. Poetul insusi are o miscare agale de rural meticulos ce-si stapaneste reactiile, cumpanindu-si vorba indelung pana s-o slobozeasca in afara. Un nas carn echilibreaza fata sanatoasa a unui taran nesofisticat, sorbind viata direct si gustand-o fara a o filtra prin cultura. Frenezia senzoriala si betia dionisiaca a vietii identifica pregnant prima ipostaza a lui loan
Alexandru.
Explozia de vitaiitate exterioara, caracteristica debutului se transforma brusc intr-o viziune regresiva, apocaliptica, in Viata deocamdata (1965). Poetul sufera un neasteptat seism interior ce-i modifica complet universul initial. El isi cauta acum o stabilitate, o matca proprie si individualizatoare. Cota de diafanitate dispare in intregime, simtindu-se emana id de peste tot o acuta tensiune ontologica. Desi stratul biografic nu s-a sters complet, unghiul de refractie este inversat. Ceea ce era luminos inainte, se intuneca acum prin profunditate, tenebrele materiei acoperind fondul exterior imaculat al vietii. Sensuri grave si incetosate izbucnesc intr-o dezlantuire stihiala; cadrul pitoresc rural din prima carte se adanceste treptat, pana ia proportii fabuloase. Satul este vazut acum altfel, ca un spatiu-matrice aparte, depozitar al fondului originar. Ca si Blaga, poetul reface retrospectiv unitatea organica a locului de obarsie conturandu-i o imagine expresionista.
"Ancheta" etnografica a disparut, totul convergand spre figurarea unui Ardeal mitic de esenta fantastica:

"E o pasune in Ardeal cu arbori stravechi
Innegriti de umbra si scorburi mari,
cu viespi si roiuri de furnicare
si muri copti cand graul da in parga.

Pe dealuri ard noaptea urme de picior descult
aprinse de luna si, in colibe de lemn pe roti,
ciurdarii viseaza mereu rapa aceea prabusita
de un cutremur la inceputul pamantului.
Creste iarba pana la burta cailor
si flori de toate neamurile se-mpreuna
una cu cealalta aici."


Un refuz etic vehement fata de orice artificializare sta la originea acestei viziuni metafizice ce anunta in intregime si premerge "topografia" Infernului discutabil.
Sentimentul tonic al trairii, atat de exterior exprimat in placheta Cum sa va spun, se estompeaza si totul capata acum o dimensiune grava; existenta nu poate fi conceputa static, cerandu-se neaparat samanta contrariilor care s-o dinamiteze, "otrava" ca reactiv catalizator, revigorand regnurile si inscriindu-le in orbita alterarii; salvandu-le, deci, din "moleseala" stagnarii:

"Se hotari astfel in marea noastra,
capcanele s-aduca si pesti otravitori.
In goana sa-i ia crabii in cotloane
pande pentru mari bibani
de gat sa-i insface pe chefali, mistretii.

Serpi de prada, pesti nazdravani;
bine ati venit!

Iata-n culori cum defileaza, Doamne!
In marea vietii tale si cum ocolesc.

Nervul se naste iarasi in carnea molfaita,
cad prada cei neputinciosi,
tipa curajul in osul molesit."


Aceasta viziune dinamica substituie pitorescul idilic; prea devreme insa, universul inconjurator incepe sa tanjeasca dupa alta zare, anticipand o iminenta alienare metafizica, nejustificata in nici un fel: "Ruginesc plugurile intinse langa garduri, / straniu legate intre ele / si noaptea-n casele de piatra / se savarseste nedreptatea fratelui mai mare."

In continuarea expresionismului extrem, divulgat direct in Viata deocamdata, se afla Infernul discutabil, ipostaza esentiala a discursului poetic al lui Ion Alexandru. Propriuzis, diferenta in comparatie cu volumul anterior este doar de accent. Infernul discutabil este infernul divulgat; care, odata asumat, va fi depasit. Poetul isi asuma asemeni lui Oedip maretia unei "vini" deliberate, dezvinovatindu-se: "inainte de a ma naste eram vinovat / insa prea a fost tarziu ca sa se mai poata indrepta ceva, / mult mai devreme trebuia sa ma dezmeticesc, / inainte de a se fi hotarat intaia semintie de profeti / sa-si depaseasca stinsa nefiinta, . m-am prefacut ca nu stiu, ca nu cred, / ca totul ar fi ursit pentru un altul / si iata dezlegarea - sa-mi recunosc vina. / dar cui i-ar fi de folos? / un altul in afara-mi pe masura nu exista. / Martor deplin cumplitelor marturisiri."


Tensiunea ontologica e maxima, optiunea convergand catre recunoasterea "vinii" individuale printr-un vehement refuz etic. Exista insa si o latura mimetica a discursului tui Ion Alexandru, corespunzand acestei etape, descinzand direct din Blaga, asupra careia nu s-a insistat de ajuns. Ceea ce se afirma in prim plan in Infernul discutabil este viziunea mitica de substrat blagian, conform careia lumea poetului se alcatuieste din contururi metafizice dezvelite de sub lespezile somnului. In primul rand Ion Alexandru dovedeste aici o afinitate de spatiu stilistic cu poetul Lucian Blaga.
Imbolduri alienante amesteca lumea, surpand-o din hotarele nefiintei intr-o "destramare bolnava": "Clopotul acela stins Ia marginea drumului / intr-un tuni de lemn acoperit cu placi de sare noduroasa. / In fiece seara / intreg universul se aduna in limba lui. / Bate egal ceapa aceea ruginita de sunete / si se aude seceta cum se naste / din piatra in piatra serpuind. / Si pe drumuri alearga din ciot in ciot, / rotunjind din ceramica pamantul. / Seaca in bocanc calcaiul de barbat, / salcamii se umplu de raie / si oglinzile in pereti de tamaie. / cade smaltul de pe dintii fetelor / si magarusii se freaca de crucile calcaroase, / roase de carii de piatra / in patria cimitirului."
Ceea ce apare neverosimil la loan Alexandru in acest volum (dar anticipeaza avatarul liric din Vamile pustiei) este o anumita impietrire a elanului poetic. El vrea sa simuleze, avandu-l inainte pe Blaga. o epuizare completa a cailor de cunoastere, dar sentimentul renuntarii e facil; acesta nu corespunde unui stadiu real de traire adanca. Poetul tine cu tot dinadinsul sa-si transcendentalizeze discursul, mimand gesturi de "renuntare" totala, proprie senectutii: " Cat as fi vnit asta noapte sa plec si sa vad. / Ce-as fi putut cunoaste in plus'' / Am renuntat. / Perechi de umbre uriase tropaie in jurul meu, / clopotele-si apasa limbile inghetate pe inima mea, / nimic in capul meu nu misca, / totul se pierde atat de timpuriu."

Aceasta cadere obosita in varste este evident prematura, insa starea de neliniste blagiana era corespunzatoare unei structuri metafizice profunde. La loan Alexandru, blagianizarea voita in "gnoseologia poetica" devine simplu mimetism, lipsindu-l de substanta autentica: "Mergem incet spre cine stie unde / Cand trecem / pe la incrucisari de uliti, / ne scoatem palariile tacuti / si ascultam - plesneste soarta lumii".
Foarte mult se va deosebi poezia de pana acum de a treia etapa poetica a iui Ion Alexandru din Vamile pustiei si Immele bucuriei. Surpriza este totala in planul existential si cel creator. De la revarsarea primara a unui univers nediferentiat, poetul va ajunge brusc la polul opus - abstragerea in asceza si in autoclaustrare. Din dialectica acestui dualism se naste a doua "schimbare la fata" a autorului plachetei Cum sa va spun. Fata de tanarul entuziast al cenaclurilor din perioada debutului, dupa o necesara aclimatizare cu cultura germana (cand a audiat cursurile filosofului Heidegger), Ion Alexandru isi va luna numele de Ioan, subtiindu-si liniile fetei si timbrandu-si oracular tonul. Schimbarea e definitiva si in planul poetic, sub forma unei rupturi violente de ceea ce a fost inainte. Din materialitatea difuza si expresionismul dur al volumelor anterioare n-a mai ramas aproape nimic. Poetul arata o neasteptata metamorfoza; tonul se anonimizeaza si se impersonalizeaza voit, pana la oracol. Emincscianismul serafic pare a fi ultima tentatie orgolioasa a acestui poet. Dar perfectia retorica a formei nu serveste un fond adanc, desi poetul reia mari teme filosofice si le expune in extaz, cu candoarea celui care le-ar descoperi primul. "Pustia" este un concept gol, nepopulat de o materie poetica profunda, precum si "Campia eterna" a lui George Alboiu de la care se pare ca o imprumuta, iar asceza e adesea doar o simpla poza. Enuntul liric e sibilinic si abstract. Influenta lui Holderlin prin Heidegger e vizibila si in intonatia liturgica a Imnurilor. Hieratismul restrictiv fixeaza un cer absolut, din care emotia a disparut; orice devenire intru existenta fiind extirpata, ramane doar rigida perspectiva a "Pustiei", ca metafora a vidului. Vamile pustiei vor renega complet Infernul discutabil. in fond, noile cautari ale poetului au la baza o autonegatie existentialista. Ceea ce se castiga in planul spiritului se pierde in cel al vietii. Antinomia este irezolvabila, dar generatoare de fertile interogatii mistice.

Patruns de perisabilitatea lumeasca (Pulvis es et in pulverem reverteris), poetul (avand doar in aparenta ca punct de plecare faimoasa carte hagiografica greceasca, Vamile vazduhului) imagineaza o ascensiune misterioasa spre "vamile spiritului", in sensul plotinian. Aceasta "ascensiune" ramane insa destul de exterioara.
Dincolo de retorica scolastica, incongruenta si sterilizanta la scara intregului volum, aproape involuntar, poetul continua sa adanceasca tema fundamentala, aceea a satului. Prin aceasta se confirma nucleul traditional modernizat al poeziei sale. Imaginea spatiului-matrice va fi tot una regresiva descinzand din istoria mitului transhumant.
Reintoarcerea spre origini, ca o posibilitate de rcvitalizare, devine obsedanta pentru cel plecat (ca si Eminescu, ca si Blaga) in "neagra strainatate". Altfel el isi va atinti orgolios puterile sufletesti catre stalpul spiritual al «Patriei», inchinandu-i un imn barbatesc: "Noi avem un nume, o Patrie / Frate al meu, un neam, o cetate / Fie ea alungare, altar pe roti / Fie ea calatorul strain, mocanul / Cu cercuri de aur si cofe de brad / Mirosind a racoarea izvoarelor/ Fie ea mielul strans, sugrumat, bland. / il avem mielul / Macar, mioara de miei inalbind "

Autorul Infernului discutabil e un poet important al poeziei actuale.


Volume publicate:

Cum sa va spun (1964);
Viata deocamdata (1965);
Infernul discutabil (1967);
Vina (1967);
Vamile pustiei (1969);
Poeme (1970);
Imnele bucuriei (1973);
Imne (1975);
Imnele Transilvaniei (1976);
Imne (in colectia "Cele mai frumoase poezii", 1977);
Imnele Moldovei (1980);
Imnele Tarii Romanesti (1981);
Imnele iubirii (1983);
Imnele Putnei (1985);
Imnele Maramuresului (1988)













Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani