ISTORII - Roman de Mircea Ciobanu. Conceput ca un roman fluviu, in cinci volume, fiecare impartit (cu exceptia ultimului) in cate trei "Carti", Istorii apare de-a lungul unui deceniu (1977-l986), astfel: volumul I, Editura Eminescu, 1977; volumul II, Editura Cartea Romaneasca, 1978; volumul III, Editura Eminescu, 1981; volumul IV, Editura Cartea Romaneasca, 1983; volumul V, Editura Eminescu, 1986.
Pentalogia lui Mircea Ciobanu este unul dintre ultimele romane ale unei formule epice specifice neo-modernismului romanesc al anilor 60-. Este vorba de realismul psihologic practicat de scriitori precum M. Preda, A. Buzura, N. Breban, Al. Ivasiuc sau G. Balaita.
Spre deosebire de romanul de analiza psihologica din perioada interbelica, marcat de o anumita imaturitate dar si de prospetime in acelasi timp, psihologismul din a doua perioada a comunismului romanesc a atins deplina maturitate tehnica si narativa, capatand insa si un aer incarcat si batranicios, impotriva acestei formule, resimtite ca fastidioase, se vor ridica prozatorii generatiei optzeci, propunandu-si sa inlocuiasca masivele si greoaiele constructii romanesti cu mai sprintara si eliberatoarea specie a prozei scurte. Istorii este una din scrierile care inchide asadar un stil narativ, ilustrandu-i cu prisosinta virtutile si dexteritatile, dar si epuizandu-i resursele. Firul epic decupeaza o perioada de timp de numai trei zile, din seara de ajun pana in a treia zi dupa revelion a anului . Pe acest interval extrem de restrans se grefeaza insa, asa cum se intampla cu ziua dilatata acromegalic a lui Leopold Bloom din Ulise al lui J. Joyce, un leviatan narativ. E vorba de ultimele trei zile din viata lui Gheorghe Palada, in jurul caruia prozatorul desfasoara un intreg arbore genealogic. Romanul se constituie dintr-o suma de "istorii", placerea digresiva acumulativa subordonandu-se unui principiu al libertatii auctoriale deliberat asumate.
Naratorul, spune autorul despre sine insusi, "iubeste libertatea si cateodata isi inchipuie ca si cititorul o iubeste in aceeasi masura. Iar cand accepta sa ramana in mijlocul povestirii, atras de cine stie ce sugestie (ispita unei abateri de la tinta, altfel zis), se socoteste despovarat de poruncile mersului inainte. Este forma lui de protest impotriva oricaror chingi, fie si dintre cele pe care de unul singur si le-a alcatuit". Fara sa piarda din vedere arhitectonica de ansamblu, scriitorul isi acorda placerea istorisirii libere, transformand foaia de hartie intr-un spatiu compensatoriu, iesit de sub constrangerile vietii cotidiene. Construit pe o asemenea profesiune de credinta hedonista, din romanul unui personaj, Istorii devine, prin lansarea de pseudopode in toate directiile, romanul unei familii. Tesatura complicata, cu numeroase fire si modele, lucrate alternativ, alcatuieste in final un urias gobelin, fresca a unei epoci, cea antebelica, privita prin lentila nostalgica a amintirii si reconstituirii. Precum insule dintr-un urias arhipelag, cartea scoate la suprafata fragmente din vietile lui Grigore Palada si mama Bela, parintii lui Gheorghe Palada, precum si ale fratilor mai mici ai acestuia, Stefan, Oprea si Demetra. Pe alta linie genealogica, este panoramata ascendenta Mariei, sotia lui Gheorghe Palada, pana la bunicii ei, Iorgu Dudescu si Logofeteasa, la parintii Iancu Dudescu si Sisa, si la fratii Baicu si Dina. Maria la randul ei este urmarita pe traiectoria unei prime, scurte, casatorii cu Martin Cunt, soldata cu un copil.
Teodora, mort prematur, si apoi a casatoriei cu Gheorghe Palada, din care se nasc copiii Marcu si Milita. Reunificate in cele trei zile de inceput ale anului 1959, firele istorisirilor acopera ca o plasa intreaga prima jumatate a secolului douazeci, intr-o noua "cronica de familie" a literaturii noastre. Spre deosebire insa de un Duiliu Zamfirescu sau Petru Dumitriu, accentul nu cade pe epic, ci pe introspectie. La randul ei, analiza este mult mai elaborata decat cea a interbelicilor, "deosebirea de finete psihologica" resimtindu-se in "tehnicile fluidului de constiinta [ce] vor fi mult mai indraznete si precise decat in Fecioarele despletite" (N. Manolescu). Romanul lui Mircea Ciobanu nu con-ceptualizeaza durata interioara, ci incearca sa o surprinda intr-un discurs imagistic si comportamental ce decurge intr-un timp sufletesc real. Scriitorul se fereste sa ofere chei terminologice si notionale in portretizarea personajelor, el procedeaza mai degraba analogic, traducand psihologia prin fapte, gesturi, ganduri, senzatii si sentimente. Cu alte cuvinte, tehnica lui Mircea Ciobanu consta in a istorisi interioritatea, intr-o suprapunere inteligenta a ceea ce teoria literara distinge ca arta a naratiunii si arta a portretului. Doua parabole din domeniul plastic lamuresc poetica implicita a romanului. Prima, un fel de replica la Portretul lui Dorian Gray, povesteste despre un pictor care nu reuseste sa-si picteze modelul fiindca acesta isi schimba infatisarea de la sedinta la sedinta, ca si cum alte si alte personalitati s-ar succeda pe fata lui. Pentru a fixa jocul ametitor de nuante, pictorul decide sa isi priveasca modelul printr-o panza cenusie, un val de doliu prin care femeia apare redusa la un chip unic si neschimbat. Ideea este ca arta "omoara" viata, distruge mobilitatea reala a fiintei umane, reificand-o.
Prin contrast, scriitura lui Mircea Ciobanu refuza portretul din linii sigure, in stil clasic, preferand sa noteze amanuntele infinitezimale si contradictorii, intr-un palimpsest infinit, concluzia retorica fiind "Ce istorisire are cu adevarat un sfarsit?". A doua parabola utilizeaza tot imaginea unui tablou, care infatiseaza, in aparenta, o tanara stearsa, pentru ca, privit in amanunt, in stilul anamorfozelor baroce, sa dezvaluie detaliile halucinante ale unui apocalips dominat de o figura christica. Arta, reiese din parabola, are sansa de a deveni o imago mundi numai daca se plaseaza in spatiul nedeterminat dintre suprafata si adancime, dintre fanic si criptic, asumand caleidoscopul anamorfotic al nuantelor in locul esentelor fixe. Portretul lui Gheorghe Palada prinde viata tocmai pe seama unei monstruoase "rabdari epice". Nenumarate detalii sunt focalizate prin prisme temporale si flashuri in trecut ce se succed dupa o logica narativa de tip teleologic, orientata spre final (spre moartea protagonistului). Legea poetica a destinului construit in functie nu de trecut ci de viitor este descrisa ca un "ciudat fel de a socoti faptul prezent drept consecinta a unui fapt nepetrecut inca, ascuns in sirul orelor viitoare, necunoscut si, cine stie, poate ca izbavitor".
In fapt, romanul poate fi citit ca o panoramare a propriei vieti de catre personajul pe cale de a muri, retrospectiva menita a conferi sens unor fapte si intamplari ce nu au fost meditate la momentul lor.
S-ar spune ca Mircea Ciobanu utilizeaza in roman tehnica letala descrisa in volumul al treilea drept "numaratoarea cea mare", menita a-i ajuta pe muribunzi in a se desprinde de lume. Cele trei zile ale romanului sunt "numaratoarea inversa" a vietii protagonistului. Plasarea naratiunii in zilele de sarbatoare ale Anului Nou nu este intamplatoare, dupa cum marturiseste romancierul insusi intr-un interviu: "Am vrut, in Istorii, sa am de a face cu fiinte dezlegate de indatoririle fata de lume. Timpul de sarbatoare asigura asemenea premiza - iar eu am pornit de la presupunerea ca fiinta umana are nevoie de sacra durata a sarbatorii pentru a se intoarce la sine si, astfel, pentru a-si verifica ritmic intreaga morala. Este un examen necesar - ocolit adesea, uneori eliminat cu buna stiinta, brutal pentru cei ce au puterea sa si-l asume, iar pentru scriitor - un prilej de-a razbate cu privirea dincolo de aparente". Interval sacru, din intermundii, cand tot ceea ce a fost se reintoarce la haos pentru a permite renasterea, cele. trei zile ale romanului concentreaza in fond un.microunivers, cel al lui Gheorghe Palada. Elena Tacciu noteaza ca Istoriile prezinta confruntarea cu nasterea (volumul I), cu erosul (volumul II) si cu moartea (volumele III-V), observatie corecta, chiar daca temele nu sunt atat de simetric distribuite pe volume, ci se intretes contrapunctic de-a lungul intregului roman. Masivitatea si incetineala discursului convin foarte bine psihologiei opace si apasatoare a protagonistului.
In termenii lui Bachelard, inginerul-constructor intra in categoria naturilor (sau umorilor) telurice; dupa cum observa Mircea Ciobanu insusi, "materia care-l tuteleaza si in numele careia porunceste este pamantul'. Pe acest acord de fond de sonoritate chtoniana, caracterul lui Gheorghe Palada poate fi descris prin doua trasaturi complementare: putere si raceala. Numit de cei din jur,.marele", Palada ii domina pe oamenii cu care vine in contact, inspirandu-le admiratie si teama.
O glacialitate afectiva profunda il tine la distanta de toti semenii, chiar si de cei care ar fi putut sa-i fie apropiati, cum sunt sotia lui, Maria, copiii Marcu si Milita, sau inginerul Miron Rosescu, la a carui sinucidere asista pietrificat. Romanul ofera informatii pentru o psihanaliza a personajului, care sa-i puna in lumina resorturile caracterului. Psihologia sa ar putea fi explicata prin trauma infantila a pierderii premature a tatalui. Moartea acestuia l-a obligat pe baiat sa intre oedipian in conditia de pater, preluand locul si raspunderile acestuia in familie. Fata de mama Bela, condusa compulsiv de sexualitate, Gheorghe a jucat rolul tatalui gelos, inchizand-o in casa si renegand-o pentru "infidelitati". Fata de fratii mai mici, el a devenit ocrotitorul dar si tiranul, dandu-i la scoala si urmarindu-le destinul asemeni unui dumnezeu al familiei. Aceeasi atitudine a mentinut-o apoi in relatiile cu oamenii din jur, conducandu-i autoritar si strivindu-le personalitatea.