Publicata in volumul purtand acelasi titlu, aparut in 1930, poezia Joc secund este una emblematica pentru opera barbiana reprezentand o autentica arta poetica. Aceasta deoarece aici Ion Barbu sintetizeaza nu doar principiile, tematica, nucleele sale creatoare, ci si procedeele poetice folosite.
Jocul secund este "poezia pura", menita a capta un "nadir latent', "adancul acestei calme creste", reunind contrariile din existenta marii Fiinte cosmice, a "Ideii" - principiu cosmic ajuns sa fuzioneze cu sine insusi prin sacrificarea, in "azurul" mantuitor si purificator, a "cirezilor agreste", manifestari in materialitate, divizate, ale aceleiasi Mari Fiinte.
Volumul are ca moto un citat din Stephane Mallarme "nefut-ce quepour vous en donner l'Idee". Asemeni Iui Mallarme, Ion Barbu isi doreste ca poezia sa fie un ritual purificator - purificator al cuvantului care, prin sacrificarea individualitatii sale notionale, a sensului sau mai mult sau mai putin arbitrar, in Jocul secund" sa renasca oferind "un sens mai pur cuvintelor tribului".

Orice ritual initiatic - si cel al poeziei barbiene este unul - presupune o moarte si o renastere. Sacrificarea individualitatii fiintelor si a cuvintelor ce le descriu va duce la renasterea unitara a Fiintei si a Cuvantului creator de realitate, a cuvantului care pune in miscare principii cosmice, asemeni cantecului miticului Orfeu, evocat in cea de-a doua strofa a poeziei de fata: ,Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea I Meduzele cand plimba sub clopotele verzi.

"Ideea" evocata de Mallarme in moto-ul mai sus citat nu se refera la o idee in sens pur intelectual, ci la Ideea hegeliana, principiu cosmic, sinonim al Marii Fiinte.
Din articolele si conferintele programatice ale lui Ion Barbu cunoastem faptul ca acesta refuza poezia confesiune, "lirismul crucit cu sensibilitatea" tocmai deoarece autorul Jocului secund considera o astfel de arta ca manifestare a formelor individuale, a "humei" supusa temporalitatii si "refuzata de idee". Prin "poezie refuzata de idee", cum eticheteaza Ion Barbu poezia lui Tudor Arghezi, poezie a materialitatii prin excelenta, Ion Barbu intelege poezia refuzata de Idee, un echivalent al principiului cosmic hegelian, care se manifesta in lume rupandu-se din sine, pentru a crea formele individuale si a se reintoarce in sine prin sacrificarea tuturor acestor forme individuale. Idee surprinsa in poetica Jocului secund, pe urmele celebrei poezii Lebada al carei autor este Stephane Mallarme.

Poezia-confesiune, "refuzata de Idee" este vocea "harfelor resfirate", pierdute "in zbor invers", in imaginea inversata din oglinda, "mantuit azur", pentru a da nastere acelui cantec unic, asemeni lirei lui Orfeu, unde "Glasul ar continua glasul, cum un adevar pe celalalt: L'hymne des coeurs spirituels", in incertitudinea libera a lirismului omogen, instruind de lucrurile esentiale, delectand cu viziuni paradisiace: intr-un astfel de lirism nimic din concurenta, inca darwiniana, a formelor individuale".

,Din ceas, dedus, adancul acestei calme ceste"; "nadirul latent' al acelor "lucruri esentiale" este abstras din uzura temporalitatii asa cum este salvat de macularea individualitatii sacrificate in "taierea" si apoi "inecarea cirezilor agreste" in jocurile oglinzii, care aduc mantuirea si revelatia. "Lirismul omogen" al "existentelor substantial indefinite": ocoliri tematoare in jurul catorva cupole - restransele perfectiuni poliedrale (s. a.)" se afla dincolo de timp, in patria Uvedenrode, situata ,peste mode si timp" in "Olimp".

Evocarea acelui "cant' unic unde "harfele resfirate", voci ale individualitatii se pierd in ,Zbor invers" - in oglinda revelatoare - este de origine nietzscheiana.

Filosoful german evocat in creatia barbiana si in articolele-profesiune de credinta vorbeste in eseul sau Nasterea tragediei din spiritul muzicii despre muzica, arta a zeului Dyonisos, ca despre o arta ce contopeste granitele individualitatii, opunandu-se artelor apollinice (artele plastice in general), care sunt arte ale principiului individuatiei. "Muzica formei in zbor, euritmie" este cantecul unde formele individuale se contopesc in transa ritualica a fuziunii cu Zeul, cu marea fiinta cosmica. Aceeasi "euritmie" dionisiaca apare in cantecul "istovitor" al formei, coplesitor precum cantecul marii din Joc secund, singurul capabil sa purifice poezia de accidental, de efemer si sa o ridice la vechiul ei rang de ritual orfic.
Poet modern in adevaratul sens al cuvantului. Ion Barbu cauta, in sintaxa poeziei sale, tocmai acea transcendere a unitatii notionale arbitrare a cuvantului pentru a da nastere versului cu sens unitar, "omogen" (pentru a pastra terminologia barbiana), unde sonoritatea cuvintelor in poemul citit integral ofera sensul intreg al cantecului si nu ,Jjarfele resfirate" ale cuvintelor citite separat.
Poetul de avangarda Ilarie Voronca scrie, in acelasi spirit al poeziei moderne, despre "sfaramarea sintaxei pentru a lasa cuvintele in libertate".

Daca poetul isi reneaga primele poeme, considerate de Tudor Vianu ca apartinand "perioadei parnasiene", acest lucru se datoreaza faptului ca autorul Ie considera excesiv de retorice. in volumul Joc secund o intreaga recuzita retorica este concentrata in imagini metaforice intotdeauna revelatoare si nu pur ornamentale, "plasticizante" in terminologia lui Lucian Blaga. O astfel de metafora cu sens revelatoriu sintetizant este chiar Joc secund". Un prim titlu al volumului este Ochian. Atat "ochianul" cat si "mantuitorul" si "mantuitul" azur al oglinzii, loc al mortii si renasterii, al revelatiei sensului "secund", purificat sunt imagini revelatorii pentru arta barbiana. Lentilele ochianului prelucreaza o imagine a realitatii pentru ca, prin intermediul acestora, o imagine sa-si reveleze un alt sens, transfigurat. Oglinda este locul regasirii eului profund. Apele sale "taie" si "ineaca" aparentele concrete ale realitatii pentru a oferi o imagine alta, revelatoare a sinelui.

Poezia-ritual pe care o construieste Ion Barbu este un "mijloc de cunoastere neimpartita" in care spiritul si ochiul celui ce priveste se contopeste extatic in obiectul contemplatiei sale - prin oglinda sau "ochian".

Ion Barbu incearca sa sfarame, la randul sau, o sintaxa arbitrara, pentru ca, in sonoritatea versului, cuvintele sa isi regaseasca un sens trans-notional, descarcat de intreaga sa incarcatura conventionala.

Scriitori romani