JOCUL CU MOARTEA - Roman de Zaharia Stancu, aparut in 1962 la Editura pentru literatura, cu o scurta prezentare, semnala de criticul Radu Popescu, pe mansetele copertei.
Raportata la asa-zisul ciclu autobiografic inaugurat in 1948, cartea s-ar situa intre Florile pamantului (1954), povestire integrata intre timp romanului-matca Descult, in chip de capitol final si Padurea nebuna (1963), roman impreuna cu care va si alcatui volumul urmator, al VIII-lea, de Scrieri (1977).
Nivelul documentar-biografic al naratiunii poate fi aproximat parcurgand, pe de o parte, textul intitulat Note de drum si publicat de adolescentul Stancu, elev intarziat al Gimnaziului din Rosiorii de Vede, sub semnatura Mitroiu Th. Stefan, in "Ziarul stiintelor populare si al calatoriilor", nr. 49, din 6 decembrie 1921 (cf. si Pagini regasite, in "Romania literara", nr. 41, 1972), iar pe de alta, insemnarile razlete ale volumului de confesiuni Viata, poezie, proza! (1975, cf.
In special pp. 75, 123, 128, 231), precum si cateva pasaje din primul volum al ciclului miscelaneu Radacinile sunt amare (pp. 87, 208-20. 214-216), unde aflam referiri suplimentare indeosebi in legatura cu prototipul Diplomatului ("a carui viata, isi aminteste autorul, o trecusem pe scurt intr-unui din caietele mele, cu intentia ca mai tarziu sa fauresc din ea un roman"). Pentru cunoasterea adevaratului "nume vechi, cu rezonanta straina" al acestuia (cel propus de scriitor, Matei Cosambescu, fiind evident rodul binecunoscutei sale fantezii onomastice), este utila insa consultarea insemnarilor lui C. Bacalbasa din Bucurestii de altadata (cf. voi. IV, ed. a Ii-a, 1936, pp. 78-82), privind "drama familiei Filipovici", care rascolise sufletele sensibile si angajase vii dispute, prin 1912, in presa capitalei.
Figura de "monstru" moral, cum il califica publicistul, a tanarului "chipes, intotdeauna elegant, fanfaron si grandoman", pe nume Nicu Filipovici, care si-a persuadat nefericita familie, ajunsa - tot datorita lui, de fapt - in marginea prapastiei, sa se sinucida in grup, cu mangal (ticalosul sustragandu-se insa cu abilitate actului ca atare!), spre a curma "in demnitate" spectacolul propriei mizerii si decaderi, exclude orice dubiu in ce priveste valabilitatea acestei identificari, proband totodata "autenticitatea" - in sensul aproape literal al cuvantului - a personajului lui Zaharia Stancu Reintegrat finalmente si el lumii "canonice" (nu inainte, se pare, de a fi devenit "eroul chestiei scandaloase a pasapoartelor", din 1924, pomenite in aceeasi sursa), "modelul" acesta al dubiosului companion al lui Darie s-ar fi recunoscut de altfel, potrivit spuselor lui Zaharia Stancu, in portretul Diplomatului, apreciat chiar de el cu franchete ca nesperat de ingaduitor. "in realitate am fost mult mai netrebnic decat in romanul tau", i-ar fi spus el prozatorului, dupa lectura exemplarului cu dedicatie pe care-l primise (cf. Viata, p. 128).
In fine, marturisirea (cf. aceeasi sursa), conform careia romanul ar fi fost scris "dintr-o rasuflare", in mai putin de o saptamana (mai precis, dintr-o luni dimineata pana sambata dupa amiaza, "catre ora sase"), alaturata datelor inscrise pe ultima fila a cartii, Bucuresti, 1956-l962, pare sa aiba in vedere doar elaborarea unei prime versiuni, definitivate probabil pentru tipar abia dupa vreo cinci sau sase ani in care prozatorul isi consumase energia redactand, febril, miile de pagini ale Radacinilor (5 volume, 1958-l959) si mega-versiunea ratata a Descult-uui (3 volume, 1960). Aceasta trebuie sa fie si explicatia absentei altor versiuni. insesi diferentele dintre editia princeps (respectata si de N. Scurtu, ingrijitorul aceleia din 1966, retinute apoi indeobste de edituri) si aceea - cu, din pacate, numeroase scapari de corectura - din Scrieri, ce s-ar pretinde a fi definitiva, se reduc, cu putine si nesemnificative exceptii, la o asa-zisa "aerisire" a textului, prin multiplicarea mai mull sau mai putin arbitrara a alineatelor.
Confruntata cu distinctia pe care o face Rousset (v. Narcisse romancier, 1973, p. 24) intre romanele-memorii si romanele memoriei, proza asa-zis "autobiografica" a lui Zaharia Stancu apartine de buna seama celei de a doua categorii. Personalitatea artistica a scriitorului nici nu pare de altfel compatibila cu exigentele celei dintai (cel putin asa cum se contureaza ele in preambulul teoretic al lui Rousset). Cea mai buna dovada in aceasta privinta ne-o ofera insesi incercarile sale, mereu esuate, de a-si scrie propriu-zisele memorii. Prea-plinul experientei de viata si rigorile luptei cu uitarea, ridicate in cazul sau la rangul de comandament moral, pe de o parte, neputinta detasarii (necesare totusi, in anumite limite) de momentul subiectiv al amintirii, pe de alta, par sa nu-i ingaduie decat rareori virtualului memorialist sa-si domine si sa-si disciplineze indeajuns fluxul marturisirii, deturnandu-l mereu fie in spatiul visarii si al fictiunii pure, fie, dimpotriva, in acela al transcrierii brute ori al romantarii gazetaresti. "Acum stau aplecat deasupra mea, ca deasupra unei fantani adanci. Caut sa despart ceea ce a fost, de ceea ce n-a fost, si nu izbutesc in totul, cum as dori", observa el de altminteri, intr-unui din putinele fragmente confesive incredintate tiparului (ed. cit., p. 28). Obsesia exactitatii ii laie aripile; cerintele desfasurarii in durata, nu mai putin.
In aceasta perspectiva, situarea cicluriior sale epice sub pecetea rousset-iana, mai elastica, a unui romanesc al memoriei ni se pare preferabila aceleia, restrictive si in mare masura inexacte, a indelung vehiculatului autobiogra-fism.
Iar lectura Jocului cu moartea nu ne poate decat intari in sustinerea acestei optiuni. Naratiunea izoleaza un moment picaresc din mai sus pomenita lupta cu uitarea a lui Darie, "sosia" romanesca a lui Zaharia Stancu Memoria selectiva a prozatorului supune de asta data cerintelor fictiunii "ciudata aventura" pe care acesta ar fi avut-o, ca adolescent, "in toamna anului 1917, cand o mare parte a Romaniei si aproape toate tarile din Peninsula Balcanica se aflau cotropite de armatele imperiale germano-austriece" - cum se specifica in nota de prezentare de pe prima fila din text. Pripasit de putina vreme in Bucuresti, ca vanzator de ziare, Darie nimereste in "plasa politiei", de unde este preluat de Comandatura germana si condus, impreuna cu alti vreo douazeci de asemenea "coate-goale", la gara Obor, sa insoteasca un transport de oi destinat frontului sud-dunarean. Dupa un sir intreg de peripetii (o incaierare nocturna, un incendiu, o deraiere pricinuita de partizanii sarbi, o reglare de conturi, soldata cu pieirea protagonistilor, un bombardament nimicitor, sustinut de aviatia franceza), intretesute cu evocari de fapte si imprejurari similare de pe alte taramuri, bantuite de razboi si cu descrieri de scene nu mai puUn revelatoare, intalnite pe parcurs (imaginea spanzuratorii din piata centrala a Semendriei, cu cele cinci trupuri neinsufletite, reprezentand o familie martirizata de cotropitori, este una dintre cele mai direct subordonate codului moral de lectura, sugerat prin titlu), eroul narator, impreuna cu "Diplomatul" (personaj inexistent in relatarea juvenila din 1921), profita de panica si deruta ce urmeaza atacului aerian al escadrilei de Farman-mi si abandoneaza convoiul (iar o data cu acesta, si "perspectiva" unui sejur la Bitolia, la sapat de transee), spre a-si continua odiseea pe cont propriu. Strabatand adica "in stil Panait Istrati" (E. Simion) Macedonia si Bulgaria, in cautarea cailor celor mai ferite de riscuri ale intoarcerii.