JURNAL I-II - Oglinda diurna a vietii lui Liviu Rebreanu; publicat in colectia "Documente literare" a Editurii Minerva, la Bucuresti in . Retiparit, intr-o forma completa, necenzurata, in seria Opere, voi. 17-l8, editie critica de Niculac Gheran, Editura Minerva, Bucuresti, . Alcatuit din mai multe parti relativ independente, cuprinse in opt caiete dintre care primele trei, extinse pe intervalul vineri, 24 iunie 1937 - luni, 10 iulie 1944, reprezinta sectorul numit "literar", jurnalul mai contine: Caietul de la vie (luni, 10 iunie 1935 -luni 9 august 1943); notele de calatorie in Norvegia, Spania, cu popasuri in Germania, Austria, Franta (7 martie 1928-9 iunie 1929) si cele ale voiajului in Germania, Austria, iugoslavia, Finlanda, Suedia (4 ianuarie 1942 -24 mai 1943); un aide-memoire din perioada directoratului la Teatrul National (2 februarie 1941 - 26 februarie 1942) si Jurnalul anilor de ucenicie (15 decembrie 1907 - 12 februarie 1908). Descoperit, dupa moartea scriitorului, in locuinta din Bucuresti si cea de la Valea Mare, Jurnalul a reprezentat multa vreme "hrana sufleteasca" a vaduvei sale care, astfel impulsionata, va scrie voi.
Cu sotul meu. O prima dactilograma, realizata de Radu Vasile, ginerele autorului, va fi incredintata in 1973, dar fara urmari, Ed. "Cartea Romaneasca".
In formula de publicare integrala, textul "ales si stabilit", cu studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu si insotit de Addenda, note, comentarii de Niculae Gheran, reproduce insemnarile zilnice din perioada 24 iunie 1927 - 31 decembrie 1935 (voi. I) si 1 ianuarie 1936-8 iunie 1940 (voi. II). Exhaustiv contextualizata de editori, informatia din textul propriu-zis e completata aici prin» documente de arhiva si din presa vremii - anchete literare, interviuri, articole program -, ca si prin indici de persoane, toponimic, de asociatii, institutii, organizatii, edificatoare pentru perceptia in contemporaneitate a operei si pentru imaginea vietii omului pe harta vremii. Document de prim rang pentru cunoasterea biografica a romancierului si a genezei scrierilor sale, Jurnalul face referiri la evenimentele vietii social-politice si literare, prezenta si atitudinea scriitorului in epoca, raporturile cu confratii, presa, institutiile si oficialitatile timpului, la "mersul scrisului" si la zvonul cafenelei literare. Textul filtreaza date de viata launtrica si de existenta sociala radicale, trecute prin lentila unui martor exceptional. In clauza publicarii postume, dar "nu inainte de a trece cel putin treizeci de ani de la savarsirea din viata a autorului", e subinteleasa si credinta scriitorului in dreapta judecata a posteritatii.
Rebreanu isi incepe notatiile la Bucuresti, in plina criza cosmica a Solstitiului de vara, la "injumatatirea anului" . Potrivit datei inscrise pe prima fila, vineri, 24 iunie, debutul Jurnalului in chiar ziua de Sanziene se vadeste implicit conexat la marele ritm al naturii unde totul are Ioc recurent. Marcat prin "miezul verii", inceputul cronologic al timpului diaristic coincide astfel cu mijlocul sau "puterea vietii", conform ritologiei calendarelor noastre arhaice. Dupa 42 de ani, cati numara la aceasta raspantie de plenitudine solara, si zilele scriitorului, asemenea celor postsolstitiale, incep sa scada, rastimpul ramas mai cuprinzand abia 17 ani.
Paragraful initial, de autodefinire a specificului confesiunii si naturii impresiilor, are solemnitatea unei proclamatii asupra absolutei singuratati de fond a oricarei vieti, intarita ulterior de elementele visului premonitoriu din 30 iulie 1927, configurate sub zodia unei insidioase obstructii, constatarea traseaza circumferinta axiomaticului impas in interiorul caruia se insira evenimentele. Privit insa pe fundalul astronomic discret actualizat, acesta se livreaza redimensionat, Iara sa fie de fapt mai putin coplesitor. Intre viziunea nelimitata a timpului masurat de orologiul cosmic si framantarea contrara a limitarii individului efemer, evidenta incapsularii omului in propria-i singuratate ajunge sa exprime mai mult decat afirma nemijlocit: "Trebuie sa intelegi ca menirea omului (de altfel cred ca si a oricarei fiinte vii) este sa duca singur o viata in fond solitara". Avertismentul someaza in felul sau omul sa-si urmeze calea, sa-si implineasca chemarea, accentuand pe cunoasterea propriului "rol", insubstituibil, in Jocul' rotitor al vietii nesfarsite. "Am avut si eu atatea amaraciuni - va marturisi in Spovedaniile din 1932 - ca am inceput tot mai des sa ma uit la cerul instelat"; "cand viata ti-c mai apriga, cand desperarea te ameninta in privinta ta insuti si chiar a soartei multimii din care faci parte, arunca-ti privirea in sus, pe cer, si vei gasi consolare, incredere si in cazul cel mai rau vei incepe sa vezi viata si lumea in mare, in proportiile eternitatii". Prin datarea solstitiala a Jurnalului, egotismul consemnarii diaristice; aplecata miop asupra unicului si indupli-cabilului in orice segment al biografiei, se preanunta mult relativizat. Dincolo de tarcul anamnezei pe spatiu redus, din sfera cotidianului acablant prin insignifianta, Rebreanu ne invita sa intrezarim perspectiva transindividuala deschisa amplu spre timpul neslarsit in a carui urzeala e prinsa tacit viata fiecarui om.
Dezideratul corelativ, afirmat de asemenea in incipitul textului, o scafandrie prodigioasa, "incercare de patrundere in mine insumi, lenta, necrutatoare, franca si absolut sincera", readuce in prim-plan imaginea individului implacabilmente solitar, dar ale carui impresii personale "despre altii, despre lumea din afara", departe de-a documenta "senzatii momentane", ar avea, prin girul .judecatii obiective" a instantei microcosmice, autoritatea de "ceva ca o reflectare vie, in oglinda sufletului" sau. Critica a sesizat cum principalele puncte ale acestui patetic program vor ramane in cele din urma "neacoperite": "viata solitara" fiind contrazisa de multimea contactelor, iar filtrul obiectivitatii devenit inoperant in perpetua criza de timp divulgata de romancier (M. D. Gheorghiu). Jurnalele, insa, se citesc tocmai pentru subiectivismul puternic personalizat al marturiilor. Locuirea la Valea Mare (unde Rebreanu isi va injgheba ca pentru uzul unor alte "nopti siriene' si un mic observator astronomic), rasfranta jurnalier, infaptuieste restabilirea conexiunii cu cerul si pamantul (problema centrala in discursul academic din Lauda taranului roman) - sursa unei energii revitalizatoare si "imagic", cum tine sa specifice, opusa "rigiditatii, abstractizarii si mecanizarii'. Recucerirea, in relatie cu "lumea concreta", a "ritmului vietii miscatoare" -chestiune cardinala in doxologia scriitorului are ca efect somatic imediat "destinderea de nervi" iar in plan scriptural resuscitarea prin "patima hartiei albe" a constiintei fertilitatii propriei munci. Tendinta de evitare a artificialitatii si livrescului in "viata pe care o traiesc figurile" - obsedanta la un scriitor incredintat ca "romanul da vietii tipar cuprinzator de dinamism si fluiditate" - gaseste "la vie" priza unde oamenii rezulta, asa cum va preconiza mereu, "nu din analize, ci din fapte", intr-un manuscris subintitulat Rostul spovedaniilor (1932), unde revine asupra materiei insemnarilor diaristice, Rebreanu insista asupra calibrului faptelor - "nu evenimente epocale, ci mici lucruri, atat de banale, atat de reale, care insa puncteaza greu o viata".