Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt referat






Nicolae Steinhardt
biografie



Eseist, traducator, memorialist, Nicolae Steinhardt s-a nascut la 29 iulie 1912 in Bucuresti.

A absolvit Liceul "Spiru Haret", apoi Facultatea de Drept si Litere in . in 1936 obtine doctoratul in drept constitutional. Studiaza in continuare in Franta si Anglia.

In acest timp colaboreaza la revistele culturale ale epocii: "Universul literar", "Viata Romaneasca" in 1959 este arestat, considerandu-se ca a facut parte din grupari ostile regimului la putere ("lotul Constantin Noica - C. Pillat"), apoi judecat si condamnat la treisprezece ani de munca silnica.

Este botezat clandestin in inchisoare, in . Este eliberat in . in ultimii ani ai vietii sale, ani in care a avut parte de o mare popularitate, traieste la Manastirea Rohia. "Monahul de la Rohia" trece de-a dreapta Domnului in 29 martie .

Din creatia lui Nicolae Steinhardt amintim:
in genul tinerilor (1934), intre viata si carti (1976), Incertitudini literare (1980), Geo Bogza. un poet al Efectelor, Exaltarii, Grandiosului, Solemnitatii, Exuberantei si Patetismului (1982), Critica la persoana intai (1983), Escale in timp si spatiu (1987), Prin altii spre sine (1988). De o pretuire aparte in vremea noastra (si mai departe) se bucura lucrarea lui Zaharia Sangeorzan Monahul de la Rohia - raspunde la 365 de intrebari (1992) si indeosebi Jurnalul fericirii (1991) si Daruind vei dobandi (1992).

Prezentarea textului - Jurnalul fericirii
UN TESTAMENT LITERAR



Jurnalul fericirii este o carte splendida, amestec inextricabil de notatie cotidiana, amintire, confesiune, hermeneutica (la propriu: caci Biblia e deseori obiect de interpretare, ca la Varlaam sau Ivireanul), humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizica, fiziologie, citate din lecturi si altele..", scria Nicolae Manolescu la aparitia cartii (1991), pe care o considera "o carte de prima mana", o capodopera.

Se stia de existenta acestui jurnal, ferit de Securitate (care reusise, la un moment dat, sa confiste prima varianta), si nu este intamplator faptul ca, de indata ce s-a aflat de moartea autorului (29 martie 1989), in chilia monahului de la Rohia si-au facut aparitia agenti care voiau sa puna mana pe el. Cartea devenise un document acuzator si se voia stergerea acestei marturii zguduitoare despre inchisorile politice comuniste, toate de trista faima (Jilava, Aiud, Gherla s.a.). Dar autorul tintise mai sus, nu spre o simpla rafuiala cu organele represiunii, fiindca nu tonului acuzator i-a dat toata puterea, ci confesiunii, fortei initiatice a experientei de viata, mersului incet, dar sigur, spre desavarsirea de sine infruntand vitregii inimaginabile. Farmecul cartii vine, asadar, nu din confruntarea donquijotesca, inegala, cu un sistem represiv, ci din avatarurile fiintei care isi dovedeste superioritatea prin calitatile dispretuite de opresor: finete, cultura, eleganta, omenie, bunatate, mila, smerenie, rabdare, intelegere, compasiune pentru ceilalti. N. Steinhardt a vazut in cartea sa un testament literar (cuvinte scrise pe pachetul sigilat, incredintat unui prieten spre pastrare). Redactat cu mult inainte de 1989, prin anii '70, Jurnalul fericirii a cunoscut doua variante, a doua fiind o rescriere a variantei confiscate de Securitate.
Dupa 1980, cand prima varianta este recuperata, N. Steinhardt procedeaza la o revizuire a textelor si reuseste sa le puna la adapost inaintea unei noi perchezitii la Rohia.

O MARTURIE CRESTINA DESPRE CEEA CE S-A INTAMPLAT IN EST.



N. Steinhardt nu relateaza evenimentele in ordine cronologica, lucru aproape imposibil, deoarece scrie la multi ani dupa ce acestea au avut loc, "in temeiul unor amintiri proaspete si vif, asa incat intre imaginile din inchisori se intercaleaza amintiri din tinerete, copilarie si adolescenta. Multe pagini se regasesc in Daruind vei dobandi, constituind aici meditatii pe teme crestine despre jertfa hristica, libertate, curaj, credinta, viata si moarte etc. Jurnalul pare un testament si din aceasta perspectiva, fiindca, in felul lui Neagoe Basarab {invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie), transmite sensurile unei experiente de viata exemplare. Putine carti, in secolul nostru, propun o perspectiva crestina asupra existentei. Este singura marturie crestina mai ampla din literatura Europei despre ceea ce s-a intamplat in Est. Autorul nu recurge nici la parabola, nici la reportaj ori pamflet, ci aduce in atentia cititorului atmosfera de teroare in care fiinta gaseste solutia credintei pentru a supravietui si a-si pastra nealterate calitatile. Marturia lui N. Steinhardt pare a unui convertit din primele veacuri crestine, care tocmai in vremea prigoanei gaseste calea unirii cu Hristos, atat de fortificat incat ajunge la seninatatea, curajul, hotararea de a-L marturisi pe Hristos, orice sacrificiu i-ar cere aceasta. insasi marturisirea adevarului prin jurnal il expune, cum s-a vazut, prigoanei. Caci, marturisindu-L pe Hristos in vremuri atee, se afirma adevarul lui Hristos, domn al vietii celei adevarate, spre triumf impotriva celor care si-au facut din opresiune, crima, injosirea fiintei un program.

SOLUTIA CREDINTEI

Cartea poate fi citita pe diferite niveluri, tocmai de aceea raspunde unor gusturi foarte diferite. Teologie, literatura, filosofie, cultura - iata cele patru puncte cardinale dupa care se orienteaza sensibilitatea autorului, avand in permanenta ca punct de raportare, centru al Universului, fiinta divino-umana a Mantuitorului. "Credinta ne ajuta, ne intareste, ne inalta, ne bucura, dar nu tine locul insusirilor si calitatilor omenesti"", spune N. Steinhardt referindu-se, desigur, la acele calitati care vin din lucrarea vointei proprii, in deplina libertate a credintei, ca o inmultire a talantilor dati fiecaruia prin aducerea la viata. Situand in deschiderea cartii versetul "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele" (Marcu, 9,24), explicat pertinent intr-una din secventele celeilalte carti, Daruind vei dobandi, autorul sugereaza, smerit, ca minunile Mantuitorului, pe care le-a intrezarit prin propria experienta, sunt departe de ceea ce este plinatatea minunilor lui Dumnezeu harazite sfintilor, celor bineplacuti Lui. Solutia credintei, mentionata in Testamentul politic, in secventa de inceput semnata cu un pseudonim (Nicolae Niculescu), nu reprezinta o alegere din atatea altele posibile, ci o descoperire integratoare, o adevarata revelatie ce le include pe toate celelalte. Prin ea, se dovedeste inca o data superioritatea ontologica a crestinismului, dar, precizeaza imediat N. Steinhardt, solutia credintei nu este data oricui, pentru ca apare ca rod al harului ("consecinta a haosului prin esenta selectiv"). Cartile unor autori ca Aleksandr Isaevici Soljenitin sau Alexandru Zinoviev, actiunile lui Winston Churchill sau Vladimir Bukovski ofera trei solutii strict lumesti", cu "caracter practic", "accesibile orisicui", dar exista a patra, mai presus de toate:

"Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar - si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al totalitarismului - exista solutia (mistica) a credintei. Despre aceasta va fi vorba in cele ce urmeaza"

DE CE JURNALUL FERICIRII



Titlul cartii a deconcertat si deconcerteaza, desigur. Se descriu scene atroce: batai, umilinte de tot felul, opresiune, incarcerari, crime, delatiuni etc. Si totusi, N. Steinhardt isi intituleaza cartea Jurnalul fericirii. Este jurnalul fericirii de a ajunge la cunoasterea tuturor celor noua fericiri, noua chei ale vietuirii care deschid usa
imparatiei Cerurilor, expuse de Mantuitorul nostru lisus Hristos in Predica de pe Munte {Matei, 5, 3-l1): "Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia Cerurilor. Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia. Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia Cerurilor. Fericiti veti fi cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si mintind vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra".

in aceste fericiri se va fi recunoscut prigonitul pentru dreptate, cel smerit, cel bland, cel milostiv, cel curat cu inima, care a cantat pacea, cel ocarat

BOTEZ IN INCHISOARE.

Jurnalul fericirii nu urmeaza totusi un "scenariu", pentru ca ar fi o demonstratie plicticoasa, moralizatoare. Urmarim nasterea fiintei celei secrete, orientata spre Dumnezeu, care capata pecetea Duhului Sfant prin taina mangaierii, dupa ce se imbraca in lumina Botezului. Momentul e unul dintre cele mai emotionante si exprima dostoievskian distanta dintre maretia evenimentului si mizerabilitatea contextului. Dupa ce parintele Mina Dobzeu, un duhovnic iscusit, l-a pregatit pe catehumen, are loc botezul:

"Catehizarea a luat sfarsit. Botezul, hotarat pentru ziua de cincisprezece [martie 1960, n.n., O.M.], are loc asa cum stabilisem. Parintele Mina alege momentul pe care-l socoteste cel mai potrivit: la intoarcerea «de la aer», cand caraliii sunt mai ocupati, cand agitatia e maxima. Trebuie sa lucram repede si sa actionam clandestin in vazul tuturor () (Lucru usor, deoarece m-a ros bocancul si am o umflatura purulenta pe laba piciondui drept. La infirmerie n-am izbutii sa fiu dus cu toate ca ma prezint in fiecare dimineata la raport. Doctorii Raileanu si Al.-G. ma trateaza aplicandu-mi pe «buba» un stergar muiat in apa viermanoasa din ciubar.

Cu o zi inainte un plutonier mi-a spus ca «nici mort» nu ma duce la medicul oficial. Caile Domnului, ocolite.) () Cand puhoiul de oameni se intoarce cu zgomot mare, ducand in rand de cate doi balia, ciubarul, tineta si un «rezervor» cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la singura canita din camera - e o canita rosie, cu smalt, naclaita si respingatoare - si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa in «rezervorul» purtat de el si de un alt detinut. () Doi dintre detinuti, complici, trec in dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea in orice clipa sa vina gardianul sa se uite, dar acum cand celulele, pe rand, sunt scoase la plimbare ori aduse inapoi, e putin probabil. La repezeala - dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stanjeneste dictia deslusita - parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul crucii, imi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid."







UMILINTA SI CREDINTA

Ne-am astepta ca autorul sa tune si sa fulgere impotriva unui regim politic ce a creat asemenea situatii. Totusi, nu o face, lasand faptele sa vorbeasca. Sunt nenumarate scene, momente apasatoare determinate de atmosfera car-cerala. Iata o imagine a verii la inchisoarea Jilava: "E cald si-n camera ticsita, unde cerul patrunde numai pe un coltisor defereasira, e o zapuseala grea. Ma chinuieste setea. Apa e viermanoasa si ma feresc s-o beau nu numai pentru ca e oribila, ci si de teama de a nu da in diaree, boala mea cronica. Diareea intr-o celula e pacatul capital. Spre seara zapuseala devine concreta, apasa, turteste, ca si cum s-ar fi intreit presiunea atmosferica ori s-ar fi dublat gravitatia". Umilintele de toate felurile intampina o rezistenta incredibila prin puterea credintei, care contracareaza incercarile de disolutie a personalitatii. Notatia din finalul jurnalului are valoare de testament:

"Numai crestin fiind ma viziteaza -in pofida oricarei ratiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorita crestinismului nu umblu - crispat, jignit, pe strazile diurne, nocturne ale orasului -spatiu proustian descompus de timp - si nu ajung sa fiu si eu - cum spune Francois Mauriac in Destine - unul din acele cadavre pe care le poarta, vii, apa curgatoare a vietii si sa nu ma numar printre cei ce inca n-au inteles - Fapte: 20,35 - ca mai fericit este a da decat a lua.

Trei solutii - Testament politic
(fragmente din text)


"Solutia intai: a lui Soljenitin
In Primul cerc, Aleksandr Isaevici o mentioneaza pe scurt, revenind asupra-i in volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea consta, pentru orisicine paseste peste pragul Securitatii sau altui organ analog de ancheta, in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori de puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am s-o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om mort.
Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. De vreme ce se considera mort nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are -fiindca nu mai spera, fiindca a iesit din lume - dupa cejindui, ce pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.
Se cere insa, fireste, ca hotararea sa fie ferma, definitiva. ()

Solutia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

Este cea gasita de unul din personajele cartii inaltimile gaunoase. Personajul e un om tanar, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Solutia sta in totala inadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate-goale si o haimana. Traieste de azi pe maine, din ce i se da, din ce pica, din te miri ce. E imbracat in zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se iveste prilejul. isi petrece mai toata vremea in puscarii ori lagare de munca, doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic in lume nu intra in sistem, nici macar in cea mai neinsemnata, mai pacatoasa, mai neangajanta slujba. () Nu, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existentialist) o data pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasa, calugar budist cersetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.
Un asemenea om, aflat in marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. II pot oricand inchide, hartui, dispretui, batjocori: dar le scapa.
Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-sipot ingadui sa le sopteasca. ()
E liber, liber, liber.

Solutia a treia: a lui Winston Churchill si Vladimir Bukovski

Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiei, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu le dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta nebuna de a trai si a lupta.
In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu: «Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani». ()
Esti asaltat din toate partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.
Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine - incaierarea - mai mult decat succesul. ()
Cu solutia lui Churchill se identifica si solutia lui Vladimir Bukovski. Bukovski povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc: nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovski urmeaza: «N-am mai putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui». ()
Cuvinte mai extraordinare nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. ()

Concluzie
Tustrele solutii sunt certe si fara gres.
Altele pentru a iesi dintr-o situa(ie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si izbavitoare.
Luati aminte: Soljenitin, Zinoviev, Churchill, Bukovski, Moartea consimtita, asumata, anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca - lumeste, omeneste vorbind - alta cale de a infrunta cercul de fier - care-i in buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) - e foarte indoielnic sa gasiti.

Veti protesta, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citit pe Igor Safarevici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea.
Moartea insa, cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat.

Nicolae Niculescu"


Pentru a intelege esenta regimului COMUNIST (fragment din text)
"Cine vrea sa inteleaga ceva din esentele regimului care ne gazduieste aici trebuie sa faca apel la patru oameni de seama - patru, ca The three just men of Cordova ai lui Edgar Wallace si Cei trei muschetari ai lui Alexandre Dumas. Ei sunt:
Andersen cu povestea lui despre regele gol. Toata lumea vede, stie ca regele e gol, dar nimeni n-o poate spune. Nimeni nu poate spune ca doi plus doi fac patru. Cu incetul lumea se obisnuieste, se resemneaza - si-i devine cu totul indiferent daca e sau nu e gol. Cat despre copilul care in povestirea lui Andersen striga adevarul, in comunism el e cel mai conditionat, prudent si grijuliu sa nu vorbeasca ce nu trebuie. Jules Verne ti romanul rachetei lansata spre luna. Racheta nu ajunge pana la tinta si se transforma in satelit al ei.
Fantezia lui Jules Verne exprima tragedia comunismului: pornind de la ideea ca scopul scuza mijloacele, uita pe drum de scop si preface mijloacele teroriste (menite a fi temporare) in scop si institutie.
Koestler a pus problema in intunecimea la amiaza, iar Victimele datoriei de Eugen Ionescu prin scena finala (avalez, mastiquez) reda cu formidabil simt dramatic tragedia: toti stau in jurul mesei rotunde - agenti, suspecti, binefacatori, complici - si-si arunca unii altora bucatile de paine, se chinuiesc fara a mai sti de ce, habar nemaiavand de scop. Cercul e perfect, egalitatea e nestirbita, hora se invarteste demential la nesfarsit.
Joc si eu; strig: mesteca, inghite, mesteca, din ce in ce mai tare si mai repede -ca in Boleroul lui Ravel vazut de Toscanini. Si impresionez. Teatrul acesta improvizat, cu un singur actor in lipsa de altul si cu o piesa inedita, ii distreaza pe colegii mei.
Rostotev, marele istoric al Antichitatii, explica decadenta Imperiului Roman in secolul al IH-lea prin ajungerea la conducere a paturilor militare, adica, de fapt, a taranilor: oameni foarte nestiutori, ingroziti de raspundere. Spre a rezolva grelele probleme ce li se pun in fata, merg la solutiile cele mai comode pentru ei (morala producatorului, le va denumi mai tarziu, propovaduindu-le, spre nenorocirea omenirii, Georges Sorel) si mai accesibile mintilor lor simple. Exemplu: ce sa ne mai batem noi capul cu urmarirea impozitelor, fiecare unde e acolo sa fie tintuit, la locul lui! Vom sti de unde sa-l luam. Astfel incasarea impozitelor devine mai usoara si tot astfel mijesc zorii noii lumi medievale intemeiata pe colonat.

Edgar Wallace: intr-unui din romane, seful bandei, Tod Haydn (Two o'clock! Radauti. Biserica Bogdan-Voda. Tod), distribuie rolurile.

Unul o va face pe lordul, alta pe frumoasa fiica a lordului (E vorba de capturarea unui bogat mostenitor venit din Australia.) Si ca treaba sa nu se incurce si nu cumva impostorii sa se tradeze, Tod ii sileste sa-si joace rolurile «in continuare», sa-si vorbeasca limbajul conventional chiar cand sunt singuri, fara de viitoarea victima.
Asa ajung si terorizatii si reeducatii sa discute intre ei ca si cum mereu ar fi de fata un agent al Securitatii. Pe urma nu mai e nevoie nici de turnator, nici de autocenzura: fiecare isi asuma rolul «in continuare», instinctiv, automat. Reflexul pavlovian e obtinut."



BIBLIOGRAFIE:

Bulat, Virgil - Lectia "Jurnalului fericirii", in Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, editie ingrijita si note de Virgil Ciomos, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994.




loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani