La "Grandiflora" de GlB I. MlHAESCU (fragment) referat






La "Grandiflora"
(fragment)


"- De la incepui trebuie sa-ti spun, Ramura, ca nu mai e nevoie de nici o fereala. Stiu tot
- Stii tot?
- Da
- Dar ce insemneaza acest «tot»? Ce anume stii, mai Manarule? (si zicea si el la fel cu Frosica, pe numele familiei: «Manarule»! Si cand te gandesti ca inainte de a se inzdraveni prietenia asta in trei, il striga -singurul in oras - pe numele de botez: «Sava, Savutele draga, Savisor» si cine stie mai cum, numai «Manarule» nu!).
- Nu e nevoie sa te mai ascunzi in dosul aerelor astora de nepricepere si inocenta rau simulate. Ea mi-a marturisit!
Cuvintele lui Manaru ieseau suierate, sfasiate, se trageau ca dintr-un plaman ofticos. Ochii lui priveau fara lucire si se uitau pe deasupra capului neincrezator din fata, ca si cand nu mina lui Ramura l-ar fi interesat, nemaiavand de scos din ea nici un adevar; adevarul era stiut de mult si intru tot; altceva parea sa caute el a descifra in impletitura aceea de raze electrice si intuneric de deasupra parului roscovan si incarliontat.
Dar ochiul cestuilalt inca astepta fricos in colivia grijei, temator de viclenia celui ce deschisese larg usulita.
Manaru insa vorbea inainte cu acel altcineva invizibil, imaterial, de deasupra lui Ramura, ca si cand ar fi tainuit cu propriul lui spirit proiectat acolo de reflexul dantelat si ciuruit al prunelor luminoase, printre ramurile si frunzele miscatoare.
- Totul e sfarsit ti-o las! Eu trebuie sa renunt la ea. Ramura asculta cu ochii mariti si tacea, necontenit ingrozit.
- E cel mai bun si singurul lucru de facut cum m-am sfatuit si cu dansa ramaneti
Atunci capul lui Ramura se lasa in jos, iar cele doua pitulici de sub nas isi plecara cozile El incrunta sprancenele si paru ca priveste adanc in farfuria pe care drojdia de cafea, scursa din ceasca intoarsa pentru ghicit, desemna ceva cu chip de pasare pe patru picioare. O clipa numai, coada ochiului drept i se mai ridica in sus, spre Manaru, dar cand il vazu pierdut in aceeasi contemplare aeriana, absenta, se zgai din nou in farfuria innegrita.
El n-avea de unde sa auda inima celuilalt, care batea sa se sparga de nerabdare, desi simtea dinainte ca totul e pierdut; tacerea asta, intarzierea asta incurcata de-a protesta, mutenia asta infioratoare! Rasul acela asa de puternic, razbind dintre dintii aceia asa de puternici ai lui Ramura; de ce nu izbucneste el acum, sa sparga stransoarea care inabuse pe Manaru?
«Ei, dar m-ai facut sa rad, mai Manarule!» «Cum ai ticluit-o tu!» «Smecher esti, mai smecher, dar prost» Sau altcum, la fel!
Nimic insa Tacere, tacere si tacere. in sfarsit, primul si singurul cuvant uscat, vanat, zugrumat. (Manaru avu lamurit aceasta impresie, vanat si zugrumat, caci el vazu vorba pronuntata - de trei sunete numai -si i se paru lunga si cu limba scoasa, ca un spanzurat!).
-Fie
Atat: «Fie!», si numai cu atat, cu aceasta vocabula atat de obisnuita, poarta groaznicului mister se deschide cu vuiet de fierotenie grea si ruginita. Numai cu trei sunete, cu trei semne, sa afli o tragedie asa de ingrozitoare! Asta il scoase de tot din sarite. Tasni in sus de pe scaun, si masa, pe care o izbi in miscare, se clatina si se propti, cu farfurii, sticle, pahare si lichid inca nezvantat, in pieptul lui Ramura.
- Va sa zica, e adevarat!
Urletul acesta trebui sa se fi auzit in tot oraselul, atat de mare era tacerea imprejmuitoare. Iar renclodele clipeau vesele. insa in dosul lui Manaru, in dosul gardului, se auzi o paraitura brusca si scurta care seamana mai degraba cu plesnetul unei capse de cartus, continuandu-se cu o alta lunga, ocolita, ca a copacului ce se frange sa cada, sfarsindu-se cu un bufnet scurt si infundat.
Manaru, care intorsese capul repede de la primul zgomot, avu timp sa vada gardul pe o intindere de cativa coti lasandu-se repede la pamant, prefacandu-se in scanduri si stacheti; apoi rasete bizare, pe urma mani fantastice iesira de sub daramaturile de lemn, se agitara in sensuri felurite si curioase, ca si cand brate incarnate de stafii ar fi facut semne magice; caci numaidecat ulucile cazute incepura sa joace ca pornite pe dedesubt de-o apa si capete si trupuri se incherbara de sub ele, tasnind brusc in sus si zbughind-o, ferind de lumina, cu chipul intors spre bezna de cucute din care iesisera ca sa intre iarasi. Manaru paru nespus de contrariat de neprevazuta intamplare si poate ar fi scuipat chiar din varful limbii un: «Piei, drace!» daca incurcatul cel mai rau printre tandari, ca sa iasa si sa-si ascunda fata mai cu zabava, n-ar fi adus prea mult la figura cu Marinciu, convivul de pana acum jumatate de ceas.
- A fost Marinciu! confirma Ramura, care putu, in cele din urma, sa-si pastreze zdravan prezenta de spirit, pentru ca sa n-o ia indata dupa turma de draci.
- Asa e c-a fost el? Talharii, au ascultat tot grai indurerat Manaru si se lasa zdrobit pe scaun.
Ramura vazu chiar o expresie atat de chinuita pe fata lui, incat putu sa remarce indata cu cat mai teribil e pentru unele naturi vileagul, sincerul, necrutatorul vileag decat insusi pacatul, oricat de vizibil, insa tagaduit cu darza incapatanare.
Manaru ridica, din caucul palmelor, chipul care parea desfigurat cu totul; mustatile umezite se lasasera in turturi mici, negri pe buza de deasupra, iar ochii i se oblicisera si parca se stinsesera de tot; in locul lui Manaru, Ramura avu impresia unei aparitiuni galbene, de dincolo de mari si continente, o schimonositura omeneasca de pe malurile Huanheului ce ti-ar rasari asa, deodata, in noapte, caci un fior de moarte ii raci sira spinarii si-i ingheta salele intr-atat, incat simti ca acum, sa si vrea, si n-ar mai putea sa fuga!




- Si crezi ca ei au plecat, crezi ca nu forfotesc inca prin buruienile astea? dadu Manaru din cap, inapoi, spre salbaticia de balarii din spate-i.
Vocea lui se schimbase, de parea alta; Ramura, cu tot intelesul celor spuse, crezu ca aude un idiom sinistru si tot asa de galben ca si fata din care izvora. isi pipai buzunarele inconstient, regretand pe urma cu toata sinceritatea ca numise poltronerie obiceiul lui Marinciu de-a avea totdeauna «Browning»-ul cu el.
- Ei cred ca sunt gelos! Pff ha, ha, ha
Radea prea dezmatat Manaru! Si ochii prea-i erau nesiguri! Si cele ce continua sa spuna [erau] atat de neasteptate, ca nu-ti venea sa crezi auzului.
- Parca ale lor si toata lumea si parca eu n-am, n-as avea (iarasi hohote repezi si dezordonate, ca-ti amintea de galopul unui cal deselat) trecutul meu
Si intoarse capul, de tot acum, aruncand priviri de sfidare spre valurile negre de buruieni inalte cat porumbul, usor agitate de-un vantisor ce prevestea dimineata
- Ha, ha, ha, ho, ho, ho asta-i viata, ma
Si pali cu atata prieteneasca putere umarul lui Ramura, ca i-l paraliza complet; drept raspuns, acesta zambi supus si dragastos, atat de dragastos, ca pitulicele de pe buza-i tremuratoare parura ca au inceput deodata sa cante."



Pasajul este definitoriu in derularea naratiunii, dezvaluindu-l pe Sava Manaru, eroul principal, abandonat complet obsesiei sale, ideii apasatoare ca sotia sa il insala cu prietenul familiei, Ramura. Aflandu-se alaturi de amicii de chef la restaurantul-gradina "Grandiflora", cu sufletul apasat de banuiala si dezgust, Manaru se hotaraste sa discute transant cu Ramura si ii determina pe ceilalti sa plece.

Fragmentul ii pune fata in fata pe cei doi, autorul-narator insinuandu-se in psihologia acestora, realizand o radiografie lucida a succesiunii planurilor ce se perinda in mintea personajelor, reliefand tensiunea crescanda a imaginatiei eroului. Relatarea la persoana a IlI-a alterneaza cu dialogul, secventele monologale si stilul indirect liber. Tumultul sufletesc este detectabil Ia nivelul starilor fiziologice. Afisand indiferenta, Manaru ii comunica lui Ramura ca "stie tof, ca a discutat cu Frosica, sotia sa, despre iubirea lor. Cuvintele ii ieseau insa "suierate, sfasiate () ca dintr-un plaman ofticos", privirea sa "fara lucire" trece pe deasupra capului lui Ramura ca si cum nu l-ar fi interesat mina acestuia, deoarece "adevarul era stiut de mult si intrutot" si il anunta ca "- Totul e sfarsit

n-o las! Eu trebuie sa renunt la ea." Asteapta cu incordare, cu inima batandu-i sa se sparga de nerabdare ca Ramura sa nege totul, sa-i inlature banuiala razand ca de o gluma buna, dar acesta, coplesit, incapabil de cel mai mic semn de impotrivire, dupa o "mutenie infioratoare", rosteste "singurul cuvant uscat, vanat, zugrumat: - Fie..". Pentru Manaru, "poarta groaznicului mister se deschide cu vuiet defierotenie grea si ruginita", intelege cutremurat ca totul e adevarat. Furia sa se dezlantuie in gestul brutal cu care izbi masa care se propti in pieptul lui Ramura si prin urletul ce sfasie tacerea noptii: "- Va sa zica, e adevarat!.."
Poate ca, dand glas ideii sale devastatoare, eroul s-ar fi putut elibera sau macar tempera prin renuntarea la sotie. Dar discutia celor doi a fost ascultata de amicii ascunsi in spatele gardului care, la o miscare involuntara a acestora se prabuseste, scotand din intuneric figuri grotesti. Paraitura gardului rasuna in mintea lui Manaru "ca plesnetul unei capse de cartus", in noapte se aud "rasete bizare, maini fantastice iesira de sub daramaturile de lemn () ca si cand niste brate incarnate de stafii ar fi facut semne magice". Manaru realizeaza astfel ca toti stiu acum "ce i se intamplase", ca adulterul sotiei sale, postura sa de "incornorat" a ajuns "un lucru public". Mania, orgoliul si rusinea il dezechilibreaza. Chipul sau desfigurat, vocea schimbata "ii raci sira spinariC lui Ramura. incearca sa braveze, razand la gandul ca amicii il cred gelos, dar "radea prea dezmatat si ochii prea-i erau nesiguri". E momentul in care in minte ii incolteste teribilul plan de razbunare impotriva celor care s-au amuzat pe seama lui, acela de a dovedi ca si sotiile acestora sunt gata sa-i tradeze: "- Parca ale lor si toata lumea si parca eu n-am, n-as avea () trecutul meu".

Eroul va parcurge, in continuare etapele degradarii sale psihice ca, in final, fantasmele care-l bantuie sa-l distruga.

Teme de lucru:

. Urmariti, in intreaga nuvela, alternarea planului real cu cel al inchipuirilor terorizante ale eroului.
. Argumentati afirmatia lui Tudor Vianu: "Sfera verbala a lui Gib . Mihaescu ofera clar icoana sentimentelor zugravite cu darurile unui analist de o rara patrundere, intr-un stil care stapaneste multe resurse" (Arta prozatorilor romani).



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani