LA TIGANCI - Nuvela fantastica de Mircea Eliade, elaborata la Paris in iunie-iulie . Dupa amanari succesive, dictate de obligatii academice, "la 15 iunie - consemneaza Eliade
In Memorii (ed. Humanitas, 1997, p.497) - am inceput sa scriu nuvela La tiganci. Lucrand opt-noua ceasuri pe zi, am reusit s-o inchei si s-o transcriu la 5 iulie. Chrislinel a citit-o in aceeasi seara. Emotia si entuziasmul ei mi-au confirmai certitudinea ca La tiganci marcheaza inceputul unei noi faze a creatiei mele literare."
Nuvela e tiparita in revistele "Destin" din Madrid (nr. 12/1962), "Cuvantul in exil" (1964), "Secolul 20" (nr. 9/1967), fiind inclusa ulterior, in tara, in volumul La tiganci si alte povestiri, ingrijit de Sorin Alexandrescu (Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969).
In voi. Mircea Eliade comentat de (Ed. Recif, Buc, 1993), Mircea Handoca enumera opt traduceri in diferite limbi europene si doua opere muzicale care au ca punct de pornire nuvela: Arsita, de Nicolae Brandus (Radiodifuziunea romana, stagiunea 1986-87), respectiv o opera de Fred Popovici.
La tiganci are claritatea demonstrativa a unei ecuatii fantastice elaborate de catre un asiduu cautator de miruri. Fidel sintaxei genului, unde amanuntele adesea imperceptibile au un rol foarte bine definit, autorul construieste meticulos scenariul, toate detaliile glisajului fantastic fiind scrupulos puse la locul lor, ca si cum Profesorul de mitologie l-ar veghea mereu pe artist, pentru a-i reaminti ca marele model al genului, Edgar Allan Poe, a fost in sinea lui, inainte de a se exprima ca literat, un geometru.
O scurta relatare a actiunii, asadar, se impune. Profesorul de pian Gavrilescu traverseaza Bucurestii cu tramvaiul, mergand spre casa de la o fata cu care exersase. Suparatoarea constatare ca si-a uitat partitura la adresa de unde venea il determina sa coboare, in dreptul unei gradini desucheate tinute de tiganci. Intrand, imboldit de o chemare inexplicabila, el plateste o tripla placere codoasei al carei ceas de pe perete indica alta ora decat cea reala (un prim indiciu de falie temporala); condus de o fata spre "bordeiul" unde-l asteapta femeile de placere, el trece dintr-o gradina atent ingrijita intr-una intesata de balarii, schimband regimul recongnoscibil al civilizatiei cu cel aleatoriu al naturii ("rit de trecere", dupa cunoscuta definitie a lui Arnold van Gennep).
Intrand in bordei, Gavrilescu se incurca in recunoasterea identitatii etnice a celor trei fete pentru care platise (o tiganca, o grecoaica si o evreica); prins, ca pedeapsa, in hora ametitoare a "ielelor", el rataceste printre paravanele artificiale ale incintei, instigat de jocul labirintic, diurn si nocturn, al fetelor; proba tripla (conditie a oricarei treceri initiatice din mentalitatea indoeuropeana, dupa Georges Dumezil) se incheie cu o "renastere' avand o morfologie ritualica tipica: ramas gol-pusca in "labirint", invelit la un moment dat intr-un "giulgiu", Gavrilescu isi redobandeste in cele din urma vesmintele, fiind expulzat intr-un Bucuresti cu 12 ani mai avansat in timp decat in momentul in care intrase (12 e numarul oriental al ciclului cosmic complet).
Intors in strada Preoteselor, pentru a-si recupera mapa cu partituri, inocentul profesor de pian ("fire de artist", cum nu inceteaza el sa sublinieze) afla ca locatarii erau de mult schimbati; urcat in tramvai pentru a ajunge acasa, descopera, spre amuzamentul calatorilor, ca bancnota cu care dorea sa plateasca biletul iesise din uz cu ani in urma; la propriul sau domiciliu, gaseste usa ferecata si proprietarul schimbat, noul locatar fiind plecat la bai.
De sotia sa, revenita intre timp in Germania, tara ei de origine, nu-si mai aduce aminte decat carciumarul cartierului, care-i relateaza profesorului intors acasa eforturile asidue pe care le intreprinsese politia, cu multi ani in urma, pentru a-i elucida disparitia, intelegand ca metamorfoza stranie in care intrase se datoreaza evenimentelor petrecute la tiganci, Gavrilescu se intoarce in toiul noptii acolo, pentru a reface drumul initiatic in sens invers; intampinat placid de aceeasi codoasa, e indrumat spre singura gazda disponibila a noptii, o nemtoaica, in care Gavrilescu recunoaste cu uimire silueta primei sale iubiri, de ia 20 de ani, trecute intre timp in lumea umbrelor.
Aceasta ii sugereaza ca, in ultimul drum de noapte al povestirii, ca ratacirile prin care trecuse pana atunci fusesera, de fapt, o imersiune in vis, sau in moarte: "Toti visam, spuse. Asa incepe. Ca intr-un vis" "Indiscutabil o capodopera a fantasticului romanesc" (Eugen Simion), La tiganci a fost analizata din perspectiva simetriilor matematice (Sorin Alexandrescu, in prefata la editia din 1969 de la Editura pentru Literatura), cercetatorii fiind unanimi in a conchide ca ne aflam in fata unei nuvele minutios construite. Mircea Eliade a atras de altfel atentia faptului ca nuvela "marcheaza inceputul unei noi faze a creatiei mele literare (in Memorii, v. notatiile pariziene din vara anului 1959).
Critica autohtona n-a intarziat sa releve translatiile de planuri temporale din nuvela, amestecul ciudat de fantastic si real, ca si recuzita mitologica tipica a "scenariului simbolic" descris: aparitia babei din gradina tigancilor ca epifanie feminina a lui Charon (Eugen Simion, reluat de Ion Lotreanu, desi nimic nu indica trecerea unei ape), sau asimilarea celor trei femei eterice din bordei cu Parcele. Nu a scapat nimanui (cea mai buna analiza o intreprinde in acest sens Eugen Simion) planul banal, "notele realist-pitoresti, culoarea balcanica") de la care porneste imersiunea, ca si continua abulie a protagonistului, "stupoarea perpetua" a profesorului de pian, menita sa indice coexistenta substantiala a planurilor, realul si fantasticul intalnindu-se la un prag prea subtire pentru a marca o separare neta.
Ciudat e ca in disciplina analizelor clasice, nimeni nu a incercat sa regandeasca nuvela din perspectiva cheilor hermeneutice imediate pe care materia ei Ie ofera. Jurnalul lui Mircea Eliade, mult timp inaccesibil in tara, sugereaza ca ecuatia nuvelei e data de simultaneitatea "unor lumi paralele Universului cotidian in care ne miscam" (notatia e din 10 martie 1968). "O asemenea literatura - scrie autorul - fundeaza propriul ei Univers; intocmai dupa cum miturile ne dezvaluie fundarea Lumilor, a modurilor de a fi (animal, planta, om etc), a institutiilor, a comportamentelor etc.
In acest sens se poate vorbi de prelungirea mitului in literatura: nu numai pentru ca anumite structuri si Figuri mitologice se regasesc in universurile imaginare ale literaturii, ci mai ales pentru ca in amandoua cazurile e vorba de creatie, adica de crearea (+ revelarea) unor lumi paralele Universului cotidian in care ne miscam." Ca atare, autorul era foarte nemultumit de cei care interpretasera nuvela exclusiv din perspectiva "profanului", cautand simboluri, echivalente mitice, deslusiri; nuvela - scrie el la 5 martie 1968 in acelasi Jurnal - nu trebuie "analizata", inteleasa la rece, subsumata unei ecuatii hermeneutice reductive, ci "acceptata" ca mit, lasand neatinsa polifonia infinita a indeciziilor: "Ar trebui sa scriu intr-o zi un comentariu critic, discutand cateva articole aparute despre La tiganci. Am impresia ca nu s-a inteles lucrul esential: povestirea aceasta nu «simbolizeaza» nimic, adica nu transforma realitatea imediata printr-un cifru. Nuvela fundeaza o lume, un Univers independent de geografia si sociologia Bucurestiului de prin anii 1930-.
Nu trebuie cautat la ce se refera, in realitatea care ne este accesibila noua, diferitele episoade, nici ce reprezinta cutare sau cutare personaj. Este prezentarea unui Univers nou, inedit, cu legile lui proprii, si aceasta prezentare constituie un act de creatie, nu numai in intelesul estetic al expresiei. Patrunzand in acest Univers, invatand sa-l cunosti, savurandu-l - ti se reveleaza ceva. Problema care se pune criticului nu este: cum sa descifrez «simbolismul» povestirii? Ci: admitand ca povestirea m-a «fermecat», m-a convins, cum sa interpretez mesajul pe care-l ascunde realitatea ei (mai precis aceasta noua specie de realitate care mi se dezvaluie citind «aventura» Iui Gavrilescu)?" In acord cu aceste sugestii, elementele nuvelei se interpreteaza ca "materie mitica", accentul cazand nu pe semnificatia lor insolita, stranie in raport cu realitatea "profana", ci pe subtilul joc al intrepatrunderilor reciproce: sensul e intrinsec, nu exoteric, explicativ. Ceea ce intereseaza e simfonia launtrica, autosuficienta a "mitului" pe care-l construieste nuvela, din elemente ce comunica unele cu altele, si nu inadecvarea acestor elemente la categoriile gandirii interpretative, reductive, rationale "din afara". Universul din La (iganci "gandeste" altfel, asa cum mentalitatea primitiva dintr-o celebra lucrare a lui Levy-Bruhl e "prelogica". De aceea, constanta lui Gavrilescu din nuvela este perplexitatea, faptul ca el nu intelege pana la capat ce i se intampla.
In final, Hildegard nu uita sa-i reaminteasca acest lucru: "E adevarat? - se mira fata. Tu inca nu intelegi? Nu intelegi ce ti s-a intamplat, acum de curand, de foarte curand?"