Daca "Cetatea rustica" s-a distins la inceput prin creatii stravechi, de paleocultura si arheocivilizatie, urmata de o alta faza de etnologie medievala (creatii avand adanci urme antice), a urmat apoi o etapa plasmuiri romantice (de asemenea cu adanci radacini stravechi).
Este literatura de ceremonial creata in atmosfera vremurilor noastre.

Astfel s-a dezvoltat in plan poetic, un lung sir de reguli cu privire la cele mai de seama momente din viata insului si a colectivitatii, in mijlocul careia traim. Nasterea, dar mal cu seama nunta si inmormantarea se desfasurau (si in unele locuri continua sa se pastreze) dupa un anumit tipic multisecular. Cele mai numeroase acte si gesturi cu semnificatii profunde, asociate de o viata arhaica, luau proportii, incantand printr-o poezie cand plina de solemnitate si curtenie ca la nunti, cand incarcate de sensuri adanci ce se pierd in negura timpurilor.

DIN CEREMONIALUL DE NUNTA

Moment important si hotarator in viata insului si a societatii, casatoria constituie un fenomen folcloric complex. Cu acest prilej intra si astazi in actiune - si cu atat mai mult in randul colectivitatilor din trecut, cand lipseau spectacolul si mijloacele atuale de colportare a artei -jocul si cantecul, sceneta comica, o multime de gesturi, amestec de datini si obiceiuri milenare. Din toate se degaja poezie folclorica, naiva, bogata in sensurile artistice si etnografice. Multe dintre actele savarsite cu acest prilej se intalnesc, fara indoiala, si la alte popoare ale Europei, mai cu seama la vecinii nostri; multe insa sunt singulare, reprezentate intr-un mod cu totul original.
Noi vom cauta sa infatisam cate ceva din cele mai de seama etape ale nuntii taranesti: inainte si din timpul logodnei, cand mireasa este luata de acasa pentru cununie, din timpul ca si dupa savasirea acestui act.
Cu mult inainte de logodna, feciorii si mai ales fetele se gaseau sub vraja multor practici de natura magica, prin care incercau sa patrunda in tainele ascunse ale viitorului: pe cine-i va aduce soarta de sot ori sotie, cum va fi, frumos, bogat, gospodar? Iata o serie de intrebari pe care si le punea fata, mai cu seama, in seara de Anul Nou sau la lasata secului din postul .mare. intrebarile se puneau in cadrul unor petreceri numite in unele locuri "Vergel" sau "Vrajit", cand se aduna intreg tineretul satelor la un fel de revelion taranesc. Tot atunci se savarseau si alte practici tainice, stiute doar de cea curioasa sa afle cu un ceas mai devreme ce-i va harazi soarta. Cum se facea si ce semnificatii aveau aceste pratici vrajitoresti? Ele variau de la regiune la regiune.
Astfel, in nordul tarii, in Transilvania si Bucovina, tineretul adunat la "vergel", arunca fiecare intr-un ciubaras cu apa cate un obiect din cele pe care le avea asupra lor: un cercel, o cheita, inel, cutit si altele. Dupa aceea era ales un baiat de 10 ani ca sa le scoata din apa, trecandu-le "vergelatorului", adica celui care anunta Anul Nou si care "prezicea" fiecaruia viitorul. De obicei acesta era "bun de gura" si stia multe din ale satului, asa ca prezicerile se apropiau dorintelor tineretului. Cam in acelasi fel se practica si "vrajitul" prin Oltenia, numai ca aici, in loc ca lucrurile sa fie aruncate in apa, se ascundeau - in numar de noua - sub noua vase. Cel care le scotea "vrajea": daca era carbune, viitorul sot va fi frumos si cu ochii negri; daca era pieptene, va fi inalt si jambat, cu dintii ca ai pieptenului; daca erau bani, va fi bogat, etc. Procedeul continua in felul acesta cu multe alte obiecte, la baza fiind doar o simpla asociere, un simbolism rudimentar al lucrurilor pe masura mentalitatii populare.

Sirul vrajilor de acest fel nu se sfarsesc aici. Caci terminata petrecerea comuna a feciorilor si fetelor, unele din ele din urma, nemultumite de preziceri, cand ajungeau acasa, se duceau in grajdul vitelor si, lovind cu piciorul boul ori vaca care dormea, rosteau cuvintele: "hei ast timp!"; iar daca vita se scula de la prima lovitura. insemna ca se marita in cursul anului; daca nu, da cu piciorul a doua oara; "hei de-l timp!", ceea ce insemna ca se va marita peste doi ani, daca vita se scula; iar daca nu, da cu piciorul de nenumarate ori, blestemand: "hei, mancate-ar boala ciorilor, nu am si eu noroc sa ma marit". (S.F. Marian). Practica isi are sursa in credinta oamenilor ca in aceasta vreme animalele graiesc intre ele si pot prezice viitorul. Tot in aceasta noapte era si obiceiul ca sa ia busuioc legat cu fir rosu si, mergand cu ochii inchisi la gardul curtii, sa-l infiga in cel de al noualea par. Dimineata cand se scula, se ducea sa vada in ce fel de par a fost infipta chita de busuioc; daca era intr-un par inalt si drept, atunci viitorul sot va fi barbat voinic, inalt si frumos: daca-i intr-unui scund, colturos si cituros, va fi scurt si urat; daca gasea si bruma pe el, va fi batran etc.
Iata o serie de acte care preced casatoria, acte praticate de romani si de unele popoare din sud-estul Europei. La numarul acestor practici se adauga infinitele farmece, prin care se incerca, prin bagheta magica a gestului si cuvantului, tinerii sa fie adusi intr-un anumit sens voit de unii ori altii. Starea de incordata asteptare a casatoriei, se oglindeste si in multe practici si jocuri de copii. Mai in toate partile tarii, acestia iau in mana vaca-domnului, mariuta-popii, buburuza rosie cu puncte negre; o insecta cu diferite nume si punand-o in palma, spun: "Buburuza uza incotro-i zbura,/ Acolo m-oi insura".
Petirea sau "incredintarea" are loc de indata ce "oamenii de credinta", "cautatorii de casa", cum se mai numesc in unele parti, au iscodit indeajuns ce calitati are fata si ce apucaturi are feciorul; de acord cu totii - parinti si rude - sorocesc "asezatul", "incredintarea", adica "schimbarea verighetelor", sau "logodna", cum se spune in termeni urbani. Uneori acest prim act poate lipsi, de cele mai multe ori are insa loc in fel si chip, dupa regiune si chiar sat ori grup social. in chiar acelasi sat, intr-un fel se logodesc si se casatoresc "ungurenii" si altfel "taranii" adica "pamantenii" (din nordul Olteniei). Obisnuit, dupa exemplul oraselor si intelectualilor de la sate, logodna se face intr-un cadru sarbatoresc, prin schimbare de verighete ascunse intr-o farfurie cu grau ori asezate doar pe o batista anume pregatita; graul se arunca peste cei de fata, care raspund cu cuvintele: sa se mladeasca ca graul" (Cernea). Unii, in loc de inele, schimba cate o moneda de argint, simplu de tot, parintii le incruciseaza mainile in prezenta rudelor, socotindu-i din acel moment uniti. "Am dat mana", adica ne-am logodit, se exprima hunedorenii; consideram ca forma este cea mai arhaica dintre toate celelalte mentionate mai sus. in Banat, se facea "tocma", adica fetele se cumparau dupa puterea fiecaruia: al sarac circa 20.000 lei, al bogat 100.000 lei. O astfel de logodna, intalnita in unele sate din Banat, este uzuala la slavii sus-dunareni, cu deosebire la sarbi, fapt ce ne face sa credem ca a fost imprumutata de la acestia de catre romani ori ca ea constituie o veche practica comuna mai multor popoare.
Atat de adanc intrata in constiinta oamenilor e aceasta practica, incat in unele parti ale tarii noastre dainuia pana nu de mult obiceiul de a cere in casatorie, ducandu-se o convorbire pe tema cumpararii unei clai defan.

-Ei, da-ne drumul amu, ca nu te-om supara. - Da, ce vreti voi de la mine? - O claie de fan sa tocmim. - N-avem fan, l-am vandut. - Ba-stiu ca ai, d-al proaspat pe care l-ai cosit. - Da-mi pace bre, ca n-am nimica, nici o tara. - Da-rte drumu-n casa si-om vedea.

Dupa multa vorba, li se deschide usa si intra in casa. Aici continua discutia pe aceeasi tema. in sfarsit, rudele viitoarei mirese, care duc convorbirea, se invoiesc sa aduca claia tocmita: un barbat deghizat in femeie.
- Apoi bade Gheorghe, nu-i asta claia ce am tocmit. Noi am cautat dosul claii si am vazut ca-i proaspata. Asta e larga-ntre proptele si n-are nici pic de tata.
- Alta n-am neica!
- Asta n-o luam, ca n-avem ce face cu ea.
Vazand ca aceia starulesc ca nu este claia de fan tocmita, ruda viitoarei mirese le aduce o fata tanara de tot, ca de 14-l5 ani. Petitorii raspund ca n-au ce face cu aceasta otava. La urma de tot le aduce si pe fata de maritat, claia cu adevarat tocmita (Tr. Herseni).
Simbolul concret a evoluat catre metafora si fantasticul din basm. Doua moduri de exprimare, care sedimenteaza experienta de viata, conformate pe masura stravechei traditii. Caci cele relatate mai sus contin in miezul lor, elemente arhaice, de indepartate intocmiri sociale. "incredintarea" prin simpla incrucisare a mainilor ori "tocma" banateana lasa sa se vada mult din ceea ce apartinea vietii precrestine, de familie ori clan. Pe de alta parte, aceste acte ne introduc in sfera unei culturi etnografice, cea de tip sud-est european, unde se intalnesc asemenea practici.
De altminteri, supozitii asemanatoare se pot face si asociate de alte acte prilejuite de incredintarea fetei pentru casatorie. Pe langa simularea luptei in fata usii si a travestirii miresei, prin alte persoane - procedeu intalnit si la slavii din rasarit (Zelenin) ca si in Bornee (R. Thurnwald), mal relatam tot aici si rapirea fetei, practicata altadata la romani. Ea se intampla in chip obisnuit atunci cand tinerii se iubeau, iar parintii nu le dadeau consimtamantul. in partile dinspre Dunare (Dolj, Romanatl) se practica si un furt de forma, o "rapire" inchipuita. Parintii, fata si fecior, rude accepta formula, spre a face fata unor cerinte de natura sociala, un asemenea fel de "rapt" scutind pe cei care se casatoresc de cheltuielile nuntii; ea se va face cand se va putea. Procedeul se pare ca este curent si la bulgari sl la sarbi.
Tot in aceste parti este obisnuita si "caderea pe cuptor". in ce consta practica? Se intampla ca o fata prinsa in mrejele dragostei unui flacau sa fie necinstita de acesta, iar apoi el sa nu vrea s-o mai ia in casatorie. Atunci fata face tot ce-i sta in putere ca sa ajunga pe cuptorul acestuia. Ajunsa aici, se prinde de stalpul vetrei si, suindu-se pe cuptor, devenea tabu, nu se mai atingea nimeni de ea si nici nu era indepartata de casa. Datorita acestui gest, flacaul era obligat s-o ia in casatorie.
Actul ne apare ca o straveche ramasita dintr-un cult al vetrei si focului, un arhaic strat de culoare milenara, practica fiind concretizata si in expresia: "mi-a cazut pe vatra", adica vrand-nevrand e nevoit s-o accepte de sotie; practica a trecut sl in lirica populara sub forma strigaturii: "Nu ma calca pe picior/ ca ti-oi pica pe cuptor!" (T. Pamfile).
Obisnuita cerere in casatorie se face insa prin mijlocitori, care sunt rudele; se stabileste o zi anumita, cand se aranjeaza de altfel si o petrecere. Cererea e facuta prin cuvantari versificate numite oratii, un sol de epitafuri populare, insa de natura fabuloasa. Unele din ele se pastreaza in manuscrisele Academiei, cele mal numeroase fiind de la inceputul secolului al XlX-lea (Gh. Vrabie). O marturie mai veche relateaza despre un tanar imparat umbland la vanat pe sesuri, in paduri si in munti, "a dat peste o ciuta sau o caprioara, care, fiind rusinoasa si tenace la onoarea ei, nu i-a dat nici o privire, ci a luat fuga si s-a ascuns". "imparatul" nu este altcineva decat mirele, care, in fruntea "oastei" sale, adica a nuntasilor, se duce sa vaneze "caprioara", "ciuta", sau sa culeaga "floricica frumoasa si dragastoasa", care nu este si ea decat logodnica, viitoarea mireasa.
Colacerul acesteia pofteste pe nuntasi in casa, dar conacarul mirelui raspunde:

Noi am descalica. Dar ni-e frica ca vom innopta Si avem sa trecem vai adanci. Cu ape dulci Socrul intreaba: Mai baieti, pe unde ati trecut? Colacerul: Pe-o capatana de iepure baltat Mai era loc de un sat. Sl pe-o tipla de fereastra. Era loc sa treceti si dumneavoastra. Vorbele de duh continua: Socre mare, socre mare Sa-ti largesti casa Sa intnzi masa, Pregatiti suri cu fan, Butl cu vin, Boi grasi, Claponasl (D. Stefanescu)

Dimitrie Cantemir mal consemneaza ca, odata rostita oratia de la poarta, la insistenta petitorilor ca vanatul sa le fie aratat cu orice chip, se aduce o servitoare batraloara, diforma, imbracata in zdrente, si ei sunt intrebati daca aceea este ciuta pe care o cauta. Tagaduind, "cand petitorii ameninta cu forta, parintii aduc pe fata gatita".
Nunta are loc de obicei toamna, o data cu incheierea muncilor agricole, cand lumea este pusa pe petreceri. Caci o nunta taraneasca este asteptata nu numai de cele doua familii si rudele apropiate, ci de intreaga colectivitate rurala; de multe ori, cand mireasa este dintr-un sat strain, petrecerea ia proportii foarte mari. Nici un alt eveniment social nu angajeaza spiritul de cetate rurala intr-o comuniune mai strans inchegata ca nunta. Ea aduce voia buna in sanul acesteia, distinctie in rang social - prin daruri, cufundare in trecut - prin acte traditionale ce urmeaza sa fie savarsite, nadejdi de viitor - in copii, noroc, bunastare pentru noua gospodarie. O noua "casa" constituie, de altminteri, un spor sub toate raporturile la insasi bogatia satului, de aceea parinti, rude, intreaga comunitate are grija ca tinerii sa fie bine "gospodariti" chiar dintru inceput. Satul nu este catusi de putin indiferent fata de cei care se casatoresc. El participa din plin, in afara de darurile facute, si prin diferite functii pe care le indeplinesc: vorniceii, cumnatul de mana, socacitele etc, ca sa nu mai vorbim de cei care, de la distanta, comenteaza gesturi si actiuni de-ale nuntasilor. La toate acestea, daca mai adaugam ca in perioada de toamna (mai putin primavara), relativ scurta, sunt duminici si sarbatori cand au loc cate doua si chiar mai multe nunti in acelasi sat, ne imaginam ce proportii iau asemenea petreceri. Dar sa vedem care este mecanismul traditional al unei nunti taranesti si care sunt fazele prin care trece un asemenea eveniment, cine sunt "personajele", ce reprezinta pe scena satului anumite acte, si ce semnificatii de viata au ele.
inca cu cateva zile inainte (in cele mai multe parti sambata seara), incep sa umble prin sat "chematorii", "vorniceii", vatafii", "cumnatul de mana", feciori si fete ce au sarcina de a pofti lumea la nunta. Numele, ca si felul in care isi indeplinesc rostul lor, variaza de la regiune la regiune. in Transilvania chematorii, numiti "diveri" ori "valfei", poarta in mana un "bat". un "tov" infasurat in carpe de diferite culori si o naframa: in muntii Apuseni poarta colac de grau si plosca de vinars (Gh. Tulbure), in Moldova sau Muntenia, "cumnatul de mana" ori "vorniceii" umbla calari, cu naframa si flori legate la capastrul calului, la ureche; ei insisi cu flori la caciuli, iar in mana poarta bat de alun frumos impodobit si plosca de vinars. Cei al miresei sunt mai cu grija impodobiti, avand naframe mai frumoase.
Poftirea se face prin scurte "oratii". intinzandu-se plosca celor poftiti, daca o iau si gusta din ea inseamna ca primesc invitatia. Rostul chematorilor la nunta nu se termina aici, ei continua sa fie in tot timpul cei care introduc ordine in desfasurarea acesteia; scot mireasa in joc, dupa ce au insotit-o la biserica si au adus pe nasi, au grija de nuntasi ca fiecare sa fie asezat la locul cuvenit -dupa rangul social si gradul de rudenie -, pastreaza bunele traditii ale evenimentului, pe care, de altfel, toata lumea le cunoaste, chematorii nefacand altceva decat sa observe si sa actioneze intru indeplinirea lor.

Tot inainte de nunta, prieteni si rude de-ai tinerilor, flacai si fete, fac steag ("brad" si "matauz"). Cum si ce semnificatii au aceste obiecte? in Transilvania, cu o zi inainte de nunta, se aduna la casa mirelui 4-5 fete cu scopul de a face steag (in unele parti el se face si la mireasa). Se iau doua batiste ("chischinee") de culori diferite, rosu si alb mai cu seama, pe care le coase pe o "bucata" lunga, ca sa poata fi purtata in chip de steag; ca sa stea intins, cele doua batiste se fixeaza pe doua betisoare puse crucis in varful rudei; pe marginea lui si de-a curmezisul se coasa fire de brebenoc ori alte flori. in fiece colt al steagului se coase clopotei ori se leaga colaci anume facuti, de asemenea si fiore de grau din cununa de la incheiatul secerisului (I. Muslea). De multe ori steagul se face dintr-o carpa, prinsa in varful unui bat, langa care se leaga flori si un zurgalau. in Oltenia, pe langa steagul care se face la mire, la mireasa se oranduieste tot de sambata seara ramura de mar cu doua despartituri, pe care mireasa il va purta tot timpul nuntii.

"Steagul" este purtat si el in tot timpul nuntii de "stegas" sau "stegar", anume indicat de mire. Cu el se merge in frunte cand se ia mireasa de acasa ori nasii, pe drum spre biserica, avand anumite cantece si fiind semnul nuntii transilvanene. A fost interpretat ca simbol national. Originea lui, se pare, a fi mult mai veche si plina de semnificatii,in aceste parti ale tarii, este vorba intotdeauna de "oastea" mirelui si "oastea" miresei, doua grupuri de nuntasi distincte, care se intalnesc, dau "lupte" si prin urmare fiecare din ele trebuie sa aiba un semn caracteristic. Obiceiul este putin cunoscut la alte popoare, doar la slovaci, sarbi si cazaci, tocmai la acele la care, ca si la noi "rapirea" fetei e obicei inca viu si astazi. Pus in cadrul unor asemenea elemente etnografice, desigur ca acest semn al nuntilor transilvanene capata alt sens decat cel dat; dar asupra acestei chestiuni urmeaza sa mai revenim.

La ses (Vlasca, Dolj, Ilfov) disparand steagul, el este inlocuit cu bradul Capul negasindu-se in regiunile indicate, este adus de la mari departari, centrul cel mai bun de desfacere formandu-l insusi Bucrestiul, capitala tarii. Are acelasi rost ca si steagul; feciorii merg cu el in frunte calari, prin sate, la biserica, fiind insotit de un anumit cantec. Frumos impodobit cu flori, beteala si hartii colorate, bradul constituie semnul distinct al nuntilor din sesul dunarean. in alte parti, dupa ce a fost dus acasa la mireasa, se leaga in varful unei prajini inalte si se infige la poarta ori e batut sus pe coama casei.

Care sa fie semnificatia acestei atat de indatinate practici a romanilor? Poporul in aceasta privinta stie putine; spune doar ca trebuie facut, "ca asa e bine", se cere sa fie dus in taina la casa miresii, pe drumuri dosnice ori peste camp, sa nu se intalneasca cu nimeni; prin sat de asemenea sa treaca iute, ca nu cumva sa se intalneasca cu cineva, sa prinda vreo dusmanca de veste si sa arunce cu gunoi sau sa iasa inainte cu vreun vas gol, caci atunci i-ar merge rau noii gospodarii. De altfel, chiar cand steagul e plimbat dintr-o parte in alta, purtatorii trebuie sa fie cu mare atentie sa nu cada ceva de la el, colac, floare, clopot etc, toate semne purtatoare de noroc pentru noua casa intemeiata.
Ca si la inmormantare, bradul e adus din padure cu un intreg ceremonial. Se canta versuri ca urmatoarele:

Tanarul nostru imparat De dimineata s-a sculat Si plecand prin sat la noi, M-a gasit la o turma de oi Si m-a rugat Sa fiu bradar Ca mandru artar

Cu palosul intr-o mana, cu bradul intr-alta, pe cai neumblate, bradarul ajunge la mireasa. Vazand-o, acesta cuvanteaza mai departe:

imparateasa mireasa
De-mparatul nostru aleasa,
Bine te-am gasit sanatoasa!
la care cuvinte mireasa raspunde:
Bine ai venit sanatos, Ca un brad frumos!

Bradarul rosteste in continuare versuri prin care sfatuieste pe mireasa sa-l infrumuseteze si sa intinda o masa in "cinstea bra-darului". Terminand oratia, acesta sare de pe cal jos si in sunetul fluierului joaca o hora cu totii. Apoi tatal fetei aduce o prajina lunga de 6-8 metri, leaga bradul de ea si-l infige intr-unui din colturile casei.
Gatirea miresei prilejuieste cele mai multe cantece, care, desi lirice, capata semnificatii adanci in cadrul ceremonialului de nunta. in timp ce i se pune "hobotuT sau "sovonul", se canta versuri ca acestea:

Legea ta de nimitet, Mult esti subtire si cret; Si-amagesti copilele Si le-acoperi gatele. Le pui panzatura alba, Cand li-i lumea lor mai draga. Unele poezii din repertoriul nuntilor evoca anii petrecuti ca fata, altele ii dau sfaturi cum sa se poarte in noua casa; multe sunt duioase ori ironice. Taci, mireasa, nu mai plange, Ca la muma-ta te-oi duce, Cand o face jugul mugur Si tanjala iarba verde.

in partile Dunarii mireasa e asezata pe un scaun, iar pe un stergar intins la picioare i se pun doua cornuri, o plosca cu vin, un pahar si o oglinda. Asezandu-i pe cap marama de nevasta, ea o arunca; ii arata oglinda si-o intreaba cu inteles ascuns: - Ce, nu-ti place? Pe la spate i se pune o palarie barbateasca etc. in tot timpul cat dureaza acest ceremonial, lautarii canta o melodie specifica, cu versuri ca acestea:

Cand eram la mama fata
Stiam floarea cum se poarta,
Dar de cand m-am maritat.
Grija casei m-a luat.

Se face "hora miresei" la care ia parte toata multimea adunata, uneori cateva sute de oameni.
in alte regiuni momentul se desfasoara in alt chip, nu mai putin spectaculos. Mirele si mireasa se duc in gradina si se opresc la un pom roditor, unde gasesc un jug adus dinainte. Apoi, isi baga capul in el, ca simbol al imperecherii ca vor duce truda vietii impreuna. Mirele ii despleteste apoi cositele, dupa care una dintre femei i le face "conci". Tot mirele ii arunca pe cap giulgiul de nevasta, sub care se ascunde o cununita de flori rosii artificiale. Si aici, in tot cuprinsul "invelitului", celelalte femei canta pe-o anumita melodie versuri ca acestea:

O mustra-se, mustra Portul cel fetesc Cu cel nevestesc; Ca portul fetesc E mai rusinet,

Dar cel nevestesc E mai purtaret.
Odata mireasa "invelita, oastea-i canta:
Ridiche-inpupita Bine-i sta-nvelita Ridiche cu creasta, Bine-i sta nevasta! Bucium ratezat Bine-i sta-nsurat!
Apoi intregul alai merge la rau "sa adape mireasa". Duc cu ei un colac. Aruncat in apa, unul dintre feciorii mai isteti sare, il scoate si alearga catre casa capatand ceva.
in Valcea, ca si in multe parti ale tarii, lautarii, zicand "cantecul la luarea petelii", rostesc versuri ca acestea:
infloriti, flori, infloriti. Ca mie nu-mi trebuiti Caci eu mi-am iesit din fete, Maine intr-ntre neveste; Pana azi cu fetele, Maine cu nevestele
Si in timp ce nasa ia sovonul, petala, lamaita si-i aseaza stergarul de nevasta, rudele plang. Momentul, plin de gesturi firesti, impresioneaza. Nimic nu este de prisos; tot ce insoteste nuntile taranesti, poeziile cantate sunt comentarii potrivite anumitor acte si momente din desfasurarea lor e cerut si impus de traditie. Iar bradul, lamaita, sovonul etc, capata semnificatii deosebite in mentalitatea colectivitatilor satesti.
in timpul cand cele de mai sus se petrec la casa miresei, si la cea a mirelui incep de a se aduna prietenii si rudele lui. Are loc barbieritul mirelui dupa anumita practica. De fata cu flacaii, i se asaza un servet in doua cornuri frumos impletit, si o plosca cu vin, iar pe cap un colac. incepandu-se barbieritul, muzicantii canta de obicei cantece taraganate, de jale:
Cand eram la tata june Stiam saua cum se pune,

Dar de cand m-am insurat, Grija casei am luat
ori,
M-am lacomit la avere Si-am luat far' de placere
E lenesa, sade la pat si "cere ciubote de tap".
Cantecele sobre ori ironice au darul sa marcheze momentul despartirii feciorului de grupul de prieteni neinsurati si trecerea lui, ca si a miresei, in randul celor casatoriti. Si aici se fac suficiente glume. De multe ori barbieritul este simulat: in loc de sapun se intrebuinteaza un mar, in loc de apa - vin. Ca o incheiere la toate acestea, ginerele rosteste cuvinte pline de amaraciune dar si de haz: "Ei, fratilor, ce-i pe capul meu, asa sa fie si pe al vostru". Se canta versuri ca urmatoarele:

Nu stiu soare-a rasarit
Ori mirele a-nflorit!
Ca frumos mai e gatit,
Cu podoaba targului,
Cu mireasa campului.
Cu caciula brumarie.
Cu cununa argintie.

O serie de acte deosebite si pline de interes se produc atunci cand mirele cu nuntasii sai se duc in alt sat "sa ia" mireasa, aceasta mai cu seama in Transilvania (in Bihor, Hunedoara, Somes).
Oranduiti in chip de "oaste", cu steagul in frunte, mirele si cei mai chipesi feciori, calari pe cai frumos inseuati si impodobiti cu flori si marame albe, ajunsi la poarta miresei, dau o lupta cu oastea acesteia.
"Lupta" consta dintr-un spiritual joc de cuvinte, un dialog dus intre reprezentantii celor doua osti, cunoscut sub numele de cantecul "lacatii", ori "nevesteasca". Asezati de o parte si de alta a portii legata cu "lant" (de paie in cele mai multe ori), strajuita de un inalt stalp in varful caruia se vede o sticluta cu horinca, iar mai jos un colac - tinte pentru cei mai buni ochitori - se incepe oratia "de la poarta". Tema pe care se duce convorbirea, mai mult declamata decat cantata, intre "portareii" miresei si mire este, prin intrebari: ce umbra-i mai groasa, ce apa ori munte-i mai mare si altele de aceasta natura. Toate se poarta conform traditiei, caci, daca n-ar fi aceasta, raspunsurile ce trebuie date de mire ar fi greu de dezlegat si acesta ar fi pus in situatia de a nu putea duce lupta si, deci, de a nu i se deschide poarta. Dam mai jos un fragment din cantecul "lacatii" din Bihor:

- Mirele dragastos Sa fii sanatos. Dar tot nu t-om da, Nevastuta ta Pana ne vei spune, Ce umbra-i mai groasa Pe deasupra noastra? - Portarei de poarta. Va raspund la toate. Asta lume are O umbra mai mare, Care-i cea mai groasa Si-e deasupra noastra: Umbra cerului.

Astfel de intrebari si raspunsuri continua, mirele trebuind sa dea dovada de agerime si suficienta capacitate in a face fata jocului, ca astfel sa merite pe fata aleasa:

- Ce apa-i mai mare
Pe pamant sub soare?
- Ce munte-i mai mare
Peste toti muntii?
- Ce umbra-i mai mare
Pe delutu mare?
- Roua de toamna
Ca-i in deal, ca si in vale
- E musuroiul
in varful muntelui
- Pamantul nu are
O umbra mai mare.
Ca a plugului.
Deschizandu-li-se poarta, mirele cu nuntasii dau sa intre in casa. Dar si aici alt obstacol: usa este inchisa. Batand si facand mare zarva "zvornicul" si cele doua "straji" ale miresei intre-deschid poarta ca sa inceapa din nou alt dialog pe tema: cine sunteti, ce umblati, ce cautati? Raspunsurile variaza. Cele traditionale sunt: vanatori care cauta o caprioara, iar urmele ei i-au adus tocmai la casa miresei. "Dar unde va sunt armele?", se pune intrebarea de dincolo de usa, ca ceilalti de afara sa arate plostile cu vinars, legate cu busuioc si ata rosie (Gh. Tulbure, p. 410). Intrand in casa si tot cautand si intreband de mireasa, li se arata cand o baba, o femeie in varsta, cand o fata imbracata si vopsita urat. O veche imagine e si aici intalnita.
Momentul in Moldova de nord este concretizat in ceea ce se numeste "prapur". El se petrece intrucatva deosebit de cel de mai sus, si anume: "colacerii" mirelui, inainte de a intra in sat, sunt asteptati la poarta de catre cei ai miresei, pentru a se da lupta. Aceasta se transforma insa intr-o adevarata alergare de cal, caci cei dintai, stiind ce-i asteapta, isi aleg pe cei mai indemanatici calareti, ca in felul acesta sa castige lupta (D. Cantemir, p. 145).
Legat de acest moment al nuntii la romani este si "iernaticul", "vulpea" si "vadaritul". Toate constau in acelasi lucru: mirele, la iesirea din satul miresei, trebuie sa plateasca feciorilor "iernaticul" fetei, adica grija pe care au avut-o s-o joace in hore si s-o "creasca" cuminte; iar plata se reducea la: vedre de vin (vradarit-ul), rachiu si chiar bani, ca numai dupa aceasta sa alba libera trecere pe poarta satului (Sim. FI. Marian, p. 580).

Scriitori romani