Ca si a lui Poe - si spre deosebire de aceea a lui Coleridge - doctrina estetica a lui Baudelaire nu are un caracter, nici macar virtual, sistematic; ea este, insa, fara nimic din consecventa unui sistem (fie el si implicit) surprinzator de bogata si de unitara in acelasi timp, influenta ei (datorita, fireste, prestigiului si poeziei baudelairiene) fiind decisiva in constituirea esteticii simboliste si, mai mult inca, prevestind chiar unele orientari literare ulterioare, pina la suprarealism.

Este stiut ca autorul Florilor raului si-a insusit pe de-a-ntregul principalele idei ale lui Edgar Poe despre poezie; "insusit" este, intr-adevar, cuvantul potrivit, pentru ca adeziunea lui Baudelaire merge nu o data pina la simpla reproducere fara semnele citarii a eseurilor poesti, cum se intimpla in Notes nouvelles sur Edgar Poe (Prefata la Nouvelles Histoires extraordinaires) sau in celebrul articol despre Theophile Gautier.

In legatura cu acest caz s-a pronuntat chiar termenul infamant de "plagiat", cu toate ca o astfel de acuzatie apare, la o analiza mai nuantata, si nedreapta si absurda. Fapt e ca distinctiile lui Poe intre poezie si stiinta, morala, sentiment etc., ca si speculatiile lui in jurul inrudirii dintre frumusete si melancolie, sau in jurul uniunii ideale intre poezie si muzica, sint atit de conforme intregii structuri intelectuale a lui Baudelaire, incit e cert ca ele i-au aparut, dincolo de orice "paternitate" (astfel de preocupari superflue ii lipsesc in genere poetului), ca niste postulate absolut elementare ale inteligentei critice ca atare, ca niste evidente simple care-si deriva intreaga autoritate de la ele insele. Pe de alta parte, cum se intimpla totdeauna cind o personalitate geniala isi insuseste o idee (oricare ar fi provenienta ei), Baudelaire da teoriilor lui Poe, introducindu-le in Articulatiile unei gindiri de o extrema mobilitate si adincime, precum Si intr-un context distinct de cel in care fusesera formulate, o semnificatie cu totul nona si, in ciuda presupunerilor contrare, de o izbitoare originalitate.
Despre noutatea lui Baudelaire ca poet s-au spus enorm de multe lucruri. Din unghiul care ne intereseaza acum se poate afirma ca poezia lui este in primul rind noua prin constiinta critica imanenta, prin exceptionala luciditate a resurselor. Un asemenea simt critic este prin excelenta creator, intr-un articol in care da o replica unor consideratii obtuze ale ME. Faguet despre Baudelaire1, Andre Gide citeaza unul din acele paradoxuri revelatoare ale lui Oscar Wilde: "Imaginatia imita; spiritul critic e cel care creeaza" aratind ca, aplicat lui Baudelaire, el ar putea explica faptul ca insasi saracia imaginatiei lui (de care-l acuza Faguet) a constituit un avantaj, "le contraignant a ne jamais tenir quitte son intelligence son sens critique, d'une si scrupuleuse et tenace fidelite". Aceasta facultate critica, i se pare lui Gide, il separa pe Baudelaire "in chip atit de net de scoala roman¬tica". Oricum, - caci la urma urmelor el nu e strain de un romantism esential - Baudelaire, in mai mare masura decit Poe (sa nu uitam ca multi critici americani si englezi il considera pe Poe ca pe una dintre operele lui Baudelaire) a contribuit la moderna intelectualizare a procesului de creatie: poezia incepe sa se mediteze pe ea insasi. Pentru a stabili marile coordonate intre care se desfasoara aceasta meditatie creatoare de o mare complexitate, examinarea scrierilor lui critice este indispensabila.
Lui Baudelaire poezia ii apare (chiar daca nu foloseste acesti termeni) ca un act existential, ca o decizie existentiala. Poetul nu este nici o fiinta mai sensibila, mai pasionala decit celelalte, nu este nici mai pur, nici mai impur decit ceilalti oameni, nu este nici tinar, nici batrin, ci pur si simplu: este. intr-un proiect de scrisoare pole¬mica adresata lui Jules Janin (Lettre a Jules Janin), Baudelaire2 o spune foarte clar: "Teza absurda asupra tineretii poetilor. Nici batrin, nici tinar, el este. Este «ea ce vrea. Virgin, el cinta desfnul; treaz, betia."' Drept care, ca sipentru Poe, inspiratia in intelesul romantic nu-i decit un non-sens. Ca sa insemne ceva ea trebuie pusa in legatura directa cu vointa (ceea ce e, in raport cu mentalitatea jornantica, un paradox): "Inspiratia vine totdeauna cind omul o vrea, dar nu inceteaza totdeauna cind el o vrea"*, y lucru adevarat nu numai psihologic, ci si intr-un plan mai inalt, caci decizia poetica e ireversibila: poezia devine destin.

Geniul - cuvint pe care Baudelaire il foloseste cu prudenta semni¬ficativa - e rezultatul unei initieri lente si dificile, al unui exercitiu rabdator comparabil cu acel pe care-l presupune agilitatea acroba¬tului: "geniul (daca totusi putem numi astfel germenul imposibil de definit al omului mare) trebuie, asemenea saltimbancului ucenic, sa riste sa-si rupa de o mie de ori oasele in taina, inainte de a dansa in fata publicului; inspiratia, intr-un cuvint, nu-i decit o recom¬pensa a exercitiului zilnic"" (Articolul despre Les martyrs ridicules de Leon Claudel).

In aceeasi directie trebuie interpretata metafora gim¬nasticii la care trebuie sa se supuna spiritul poetului (cf. Fusees, V.). Citeodata ideea de inspiratie se asociaza cu aceea de vanitate si chiar de primejdie ("de la vanite et du danger de Tinspiration", - unul dintre proiectele de prefata la Les Fleurs du ma/), caci sensibilitatea nu numai ca nu ajuta in creatie dar, excesiva, ea ii poate dauna ("Sensibilitatea inimii nu este in chip absolut favorabila efortului poetic. O extrema sensibilitate a inimii poate chiar dauna in aceasta privinta" - scrie poetul in articolul despre Theophile Gautier).
Dintr-o astfel de perspectiva e limpede ca a concepe poezia ca pe o fuziune a sentimentului e o grava eroare estetica: "in epoca dezor¬donata a romantismului, epoca de aprinsa efuziune, se folosea ade¬seori aceasta formula: Poezia inimii! Se dadeau astfel drepturi depline pasiunii; i se atribuia un soi de infailibilitate. Si cite contrasensuri si sofisme nu poate sa impuna limbii franceze o eroare de estetica! Inima contine pasiunea, inima contine devotamentul, crima; Imagi¬natia singura contine poezia."*" (Theophile Gautier)

Polemizind cu romanticii pe chestiuni de principiu (poezia nu "ex¬prima"), Baudelaire este in acelasi timp un adversar fara indulgenta a proaspetei scoli realiste (cf. proiectul de articol-pamflet intitulat Puisque realisme U y a, precum si frecventele atacuri impotriva cu¬rentului, ca in articolul despre Madame Bovary sau in unele dintre Saloane, cel din 1859 in particular). Ceea ce el opune realismului imitativ este supranaturalismul, cum numeste una dintre calitatile literare fundamentale (Fusees, XI), supranaturalism care poate fi atins numai prin lucrarea "reginei facultatilor", Imaginatia.
Ce intelege Baudelaire prin imaginatie? in articolul despre Theo-phile Gautier el vorbeste, la un moment dat, de o sensibilitate spe¬ciala (diferita de aceea a inimii prin insasi natura ei), o "sensibilitate a imaginatiei"* care este totuna cu gustul; un soi de intuitie inte¬lectuala, am fi tentati sa zicem. Textul fundamental ramine, insa, cel din importantul Salon din . Fata de plata "imitatie a naturii" (postulata de realism), fata de simpla si, in ultima instanta, meca¬nica reproducere a aparentelor lumii existente, imaginatia inseamna posibilitatea "de a crea o noua lume, de a produce senzatia noului". Fireste, imaginatia nu proceseaza arbitrar, ba chiar dimpotriva, insa logica ei, regulile dupa care construieste ea, nu pot fi descoperite decit in zonele cele mai misterioase si profunde ale sufletului. Vor¬bind de imaginatie, poetul se lasa cuprins de o rara exaltare inte¬lectuala: "Ea este analiza., ea este sinteza; si totusi oameni abili in materie de analiza si suficient de apti sa faca un rezumat pot fi lipsiti de imaginatie. Ea este aceasta, ea nu este intru totul aceasta. Ea este sensibilitatea si totusi exista persoane sensibile, poate prea sensibile, carora le lipseste cu desavarsire. Imaginatia este aceea care l-a invatat pe om sensul moral al culorii, al conturului, al sunetului si miresmei. Ea a creat, la inceputul lumii, analogia si metafora. Ea descompune intreaga creatie, si, cu materialele adunate si dispuse dupa reguli a caror origine nu poate fi descoperita decit in strafun¬durile sufletului, creeaza o lume noua, produce senzatia noului."

Aceasta "regina a facultatilor" este distincta de simpla fantezie, dar Baudelaire nu-l citeaza ca autor al opozitiei pe Coleridge, cum ne-am fi asteptat, ci ne trimite la astazi destul de obscuravMrs. Crowe, care se facuse remarcata prin o serie de romane si povestiri fantastice si care facea figura de mistagoaga (publicase in JU559 un tratat de spiritism), in The Night Side of Nature, din care citeaza Baudelaire, pasajul despre imaginatie, inspirat fara indoiala din Coleridge, are o evidenta amprenta spiritualist-mistica: imaginatia "constructiva" este inrudita cu sublima forta manifestata de Dumnezeu in creatia Universului, in fapt, comenteaza Baudelaire, imaginatia "a creat lumea" si ca atare are dreptul de a o guverna. Drumul artei nu-i altul decit acela al cautarii acestei imaginatii originare. Ne aflam, in mod aparent cel putin, in plina teosofie romantica (Baudelaire a resimtit puternic, se stie, seductia ocultismului si a traditiei idealist-magice a romantismului). Lasind la o parte astfel de implicatii, con¬ceptul de imaginatie al lui Baudelaire isi destainuie, la o analiza mai delicata, adevarata lui bogatie.
Spre a intelege in mod adecvat conceptul baudelairian de imagi¬natie este necesar sa urmarim consecintele unei opozitii care apare, sub o forma sau alta, de mai multe ori in paginile sale critice: opo¬zitia intre imaginatie si natura. Cum s-a vazut, imaginatia are o dubla vocatie: analitica (in virtutea careia descompune) si sintetica (in virtutea careia restructureaza dupa legi proprii). Spre a ajunge la nou, imaginatia trebuie, deci, neaparat sa nege realul, sa sfarime conexiunile in care se prezinta el perceptiei obisnuite, propunind alte conexiuni. Noutatea acestora coincide cu idealul de frumusete, in astfel de conditii, frumusetea nu va fi niciodata naturala, ci antinatu-rala, artificiala, rezultatul unei idealizari care devine posibila tocmai datorita puterii modificatoare a imaginatiei; idealizare care ea insasi, ca si imaginatia cu care de fapt se confunda adeseori, nu-i decit un produs al vointei creatoare lucide a artistului.

Citindu-l pe Heine, care-si definea idealul artistic antiimitativ ca supranaturalist ("surnaturaliste"), Baudelaire vorbeste in acesti termeni despre Delacroix, in Salonul din 1846: "Delacroix pleaca deci de la acest principiu, ca un tablou trebuie inainte de orice sa reproduca gindirea intima a artistului, care domina modelul asa cum creatorul creatia; si din acest principiu el scoate un al doilea, care pare a-l contrazice la prima vedere, - anume ca trebuie acor¬data o foarte mare atentie mijloacelor materiale de executie. - El profeseaza o stima fanatica pentru curatenia instrumentelor si pre¬gatirea elementelor operei, intr-adevar, pictura fiind arta unor pro¬funde rationamente si cerind colaborarea unei multimi de calitati, este important ca mina sa intimpine, cind incepe sa lucreze, cit mai putine obstacole cu putinta, si sa indeplineasca, rapid si servil, ordinele divine ale creierului: altfel idealul se pierde."

Respingerea naturalului ca ideal artistic (atit a naturalului extern, cit si a celui intern, tinind de domeniul pasional) coincide la Baude¬laire si cu un refuz al perspectivei organiciste. Produsul imaginatiei creatoare, opera de arta, n-are nici o legatura, fie ea pur metaforica, cu un organism, in descrierea operei de arta, Baudelaire va folosi insistent, in locul celor organice (atit de importante la Coleridge), analogii mecanice si anorganice. "Nu exista hazard in arta., tot asa cum nu exista hazard in mecanica." Sau: "Un tablou (in acelasi Salon din 1846) este o masina ale carei sisteme sint, toate, inteli¬gibile pentru un ochi exersat; in care totul isi are ratiunea de a fi, daca tabloul este bun; in care un ton este totdeauna destinat sa puna in valoare un altul" etc.

In comentariul sau foarte patrunzator asupra conceptului imaginatiei creatoare la Baudelaire, Hugo Frie-derich noteaza1 ca, de pilda, vorbind despre "perfectiunea cristalina" a visului, poetul nu foloseste citusi de putin o comparatie intimpla-toare: "Ea dimpotriva consfinteste rangul visului prin asimilarea sa cu anorganicul. [] Prin natura, Baudelaire intelege vegetativul, dar si degradarile banale ale omului. Simbolizat de formatiile anorgani¬cului, spiritul absolut e inaltat atit de mult deasupra naturalului banal incit se naste o noua tensiune disonanta. [] in ochii lui Baudelaire, anorganicul isi atinge semnificatia suprema atunci cind e materialul travaliului artistic: pentru el, statuia inseamna mai mult decit trupul viu, decorul silvestru de pe scena mai mult decit padurea naturala" etc.

Foarte semnificative in aceasta directie ne apar, intre altele, multe dintre consideratiile din La peinture de la vie moderne (1863).

In capitolul XI (Eloge du maquillage) el face un intreg rechizitoriu conceptiei secolului al XVIII-lea despre natura si despre omul natural. Natura, argumenteaza Baudelaire, nu poate fi decit in mod eronat considerata ca sursa a binelui (si prin extensie a frumosului); in fond ea nu inspira decit pornirile cele mai interesate, egoiste, criminale. "Treceti in revista, - scrie el - analizati tot ce este natural, toate actiunile si dorintele curatului om natural, si nu veti da decit de lucruri infioratoare. Tot ce este frumos si nobil este rezultatul ratiunii si al calculului. [] Virtutea este artificiala, supranaturala []- Raul se face fara efort, natural, in mod fatal; binele este totdea¬una produsul unei arte. Tot ceea ce spun despre natura ca rea sfa¬tuitoare in materie de morala, si despre ratiune ca forta rascum¬paratoare si reformatoare, poate fi transpus in ordinea frumosului''. Astfel, moda "trebuie considerata ca un simptom al gustului pentru ideal", ca o "deformatie sublima a naturii". Sau, mai departe, in dezvoltarea elogiului adus machiajului: "Cine ar indrazni sa atribuie artei functia sterila de a imita natura?"

Fireste, citatele in care rasuna aversiunea lui Baudelaire fata de natura ar putea fi inmultite. Atitea cite am adunat sint totusi sufi¬ciente pentru a se putea verifica dincolo de orice dubii caracterul antinatural, artificial (cu implicitele elemente de straniu, bizar, uimitor etc.) pe care-l va avea totdeauna produsul idealizarii imaginative. Abisal deosebita de orice reproducere sau imitatie, imaginatia nu e, cum s-a putut vedea, niciodata arbitrara; dimpotriva, ea este, cum ne spune poetul, "la reine du vrai": noul pe care-l descopera ea este adevarat, in Salonul din 1859 se afirma foarte categoric: "Imaginatia este regina adevaratului, si posibilul e una dintre provinciile adevaratului. Imaginatia e in chip pozitiv inrudita cu infinitul."
Cum va explora, in poezie, imaginatia vastul teritoriu al posibi¬lului? Folosind - ca si in celelalte arte, de altfel, - inepuizabilele re¬surse ale analogiei si ale metaforei, in definitiv, ce altceva e imagi¬natia decit o facultate de a stabili corespondente, de a descoperi analogii, de a stabili relatii simbolice nebanuite. La Coleridge, dupa cum s-a vazut, functia primordiala a acestei facultati era aceea de a unifica, de a armoniza contrariile in structuri organice. Baudelaire, parasind traditia organicismului romantic, o va fructifica in schimb pe aceea (nu totdeauna distincta, dar la fel de puternica) a analogis-mului. De aici, ca o consecinta necesara, marea insemnatate acordata problemelor de limbaj: caci, intr-adevar, orice gindire care porneste de la natura simbolicului este, intr-un fel sau altul, obligata sa vada in sistemul de semne al limbajului un model al insesi structurii universului. /
Cu aceasta/ne apropiem de una dintre laturile esentiale ale con¬tributiei estetice baudelairiene, care consta intr-o aplicare riguroasa Si constienta a principiilor filosofiilor analogice ale romantismului la domeniul artisticului.

Ce este un simbol? Etimologic vorbind, nimic altceva decit un semn: adica un obiect, imaginea unui obiect, un sunet sau o succe¬siune de sunete etc. care inlocuiesc o realitate distincta de ele, desemnind-o, semniftcind-o. Natura semnului, despre care astazi se vorbeste atita, a constituit obiectul unor meditatii profunde, filosofice si teologice (simbolica ocupa un loc insemnat intre disciplinele teo¬logice) cu mult inainte de formarea lingvisticii moderne structurale, a semanticii si a semiologiei.
Trebuie spus ca o serie de ginditori influentati de teologie, ca sa nu mai vorbim de misticii propriu-zisi, au fost tentati sa judece intreaga lume fenomenala conform unor analogii simbolic-lingvistice. Universul vazut e conceput, astfel, ca un limbaj divin, ca un mare sistem de semne, cu sensuri ascunse; un sistem guvernat de o logica a antologiei. E usor de inteles ca o astfel de viziune nu putea decit sa-i seduca pe romantici, dintre care mai ales germanii s-au avintat in speculatii nu o data abstruse in explorarea paradoxurilor unor semiologii mistice.
Revenind la Baudelaire, dupa aceasta paranteza, noutatea lui consta in faptul ca da un sens exclusiv estetic corespondentei (axio¬matica intr-o filosofic analogica) intre limbaj si lume, care alcatuieste esenta corespondentei mai largi intre spiritual si natural, in acest cadru, imaginatia ar putea fi definita ca o revelatie prin limbaj (poe¬tic, plastic, muzical) a acelei analogii universale a carei idee o dez¬volta foarte celebrul sonet al Corespondentelor.

La Nature est un temple ou de vivants piliers Laissent parfois sortir de confuses paroles; L'homme y passe a trovers desforets de symboles Qui l'observent avec des regards familiers. Comme de longs echos qui de loin se confondent Dans une tenebreuse etprofonde unite, Vaste comme la nuit et comme la clarte, Les parfums, les couleurs et les sons se repondent etc.

Cuvinte confuze, simboluri, ecouri, raspunsuri pe care si le dau parfumuri, culori si sunete: analogia universala se sprijina in primul rind, orice s-ar zice, pe elemente ale vorbirii. Fireste, Natura de care este vorba in aceste versuri nu mai este natura pur fenomenala, asa cum se infatiseaza ea perceptiei obisnuite (care, suferind de asim-bolie, tinde s-o reproduca in imagini imitative); avem de-a face aici cu o natura spiritualizata, o natura care nu mai este ea insasi, ci un sistem de simboluri, un limbaj obscur, pe care imaginatia il poate supune unor miraculoase descifrari, descoperind sensurile secrete, ascunse, dar singurele adevarate. Aceasta natura in-formata de verb, rtatoare de nestiute sarcini spirituale, este unul din marile mituri telectuale impuse de analogismul romantic. Din Germania, o semenea doctrina esoterica patrunsese si in Franta, inca inainte de Baudelaire, mai ales prin marea^flgura de precursor a lui Gerard de Nerval. Nu-i de mirare, deci, ca simbolistilor de mai tirziu le-a placut sa-si recunoasca unele dintre ideile lor favorite si intr-un text ante¬rior Corespondentelor lui Baudelaire, in sonetul lui Gerard de Nerval

Ies vers dores: Homme, libre penseur! te crois-tu seulpensant Dans ce monde ou la vie eclate en toute chose? Des forces que tu tiens ta liberte dispose, Mais de tons tes conseils l'univers est absent. Respecte dans la bete un esprit agissant; Chaquefleur a une ame a la Nature eclose, Un mystere d'amour dans le metal repose, Tout est sensible et tout sur ton etre est puissant. Grains dans le muraveugle, un regard oui t'epie; A la matiere merne un verbe est attache Ne lefaispas servira quelque usage impie. Souvent dans Vetre obscur habite un Dieu cache; Et comme un oeil naissant couvertpar ses paupieres Un pur esprit s'accroit sous l'ecorce des pierres.

Revenind la sensul pe care-l acorda Baudelaire conceptului de analogie universala trebuie sa ne referim la un pasaj, foarte cu¬noscut si el, din articolul inchinat lui Victor Hugo, imprumutind de la Swedenborg si Lavater (citati in acest sens) dar si de la alti gin-ditori romantici, elementele unei teorii a corespondentelor, Baude¬laire scrie, neezitind saapeleze la notiuni matematice (desi, si aici, ca si in alte parti este vorba de o conceptie mai degraba pithagoreica a matematicii, ca si la predecesorul sau Novalis): "Daca extindem demonstratia (nu numai ca avem dreptul, dar ne-ar fi infinit dificil sa procedam altfel) ajungem la adevarul ca totul este hieroglific Or, ce altceva este un poet (iau cuvintul in acceptiunea cea mai larga) daca nu un traducator, un descifrator. La poetii excelenti, nu poti gasi nici o metafora, nici o comparatie sau epitet care sa nu fie o adap¬tare matematic exacta in imprejurarea actuala, pentru ca aceste comparatii, metafore si epitete sint scoase din fondul inepuizabil al universalei analogii."' Nu numai ideile, dar si expresia pe care o primesc ele, prezinta numeroase trasaturi comune cu acelea ale speculatiilor metafizic-estetice ale poetilor si filosofilor romantici germani, "intreaga lume - scrie Jean-Paul in Vorschule der Aesthetik (1804) este mereu plina de semne; ceea ce ne lipseste este putinta de a citi aceste litere; avem nevoie de un dictionar si de o gramatica a semnelor; poezia ne invata sa citim." Astfel de ginduri revin si in scrierile filosofice ale lui Schelling, care-si pune in chip definit pro¬blema raporturilor intre imaginile artistice si natura (Ober das Verhaltnis der bildenden Kiinste zur der Natur, 1807), rezolvind-o in spiritul analogismului (artistul plastic nu imita, in el lucreaza puteri creatoare analoage cu acelea ale naturii). Fara paradox, deci, Schel¬ling putea afirma in al sau Sistem al idealismului transcendental (1800) ca natura insasi este "un poem inchis intr-un miraculos cifru secret". Foarte frecvente sint asemenea afirmatii in Fragmentele lui Novalis. Limbajul apare ca o lume de semne hieroglifice a caror cu¬noastere ne ajuta sa citim cartea naturii, s-o "descifram". Spiri¬tualist, Novalis declara oracular, dar in curentul unei vechi traditii, ca "lumea este o metafora universala (Universaltropus) a spiritului, o imagine simbolica a acestuia".

in romantismul german astfel de idei sint foarte curente si am mai putea cita numeroase alte exemple. Cu asemenea surse (fara sa fie posibila, totusi, o stabilire de filiatii exacte), Baudelaire are si el obsesia dictionarelor simbolice, a "repertoriilor" analogice etc. Vor¬bind de stilul lui Gautier, poetul Corespondentelor se refera, exaltat, la acel "magnific dictionar ale carui file, intoarse de un suflu divin, se deschid in chip precis tocmai acolo de unde poate tisni cuvintul potrivit, cuvintul unic". Cu privire la V. Hugo, Baudelaire scrie: "Vad in Biblie un profet caruia Dumnezeu ii porunceste sa manince o carte. Nu stiu in ce lume va fi mincat in prealabil Victor Hugo dictio¬narul limbii pe care era sortit s-o vorbeasca; dar vad ca lexicul fran¬cez, iesind din gura lui, a devenit o lume (s.n.), un univers colorat, melodios si miscator". Natura insasi ii apare ca un dictionar cind crie, altadata, despre E. Delacroix, in Satenul din. 1846: "Pentru E. Delacroix natura este un vast dictionar ale carui pagini le intoarce si le consulta cu un ochi sigur si profund".

Astfel de considerente, cum apare firesc la o lectura atenta a textelor critice baudelairiene, departe de a tolera sub o forma sau alta aproximatia, slujesc la instituirea unei poetici a rigorii, o poetica in numele careia autorul Florilor raului a putut fi socotit uneori (desi eronat) ca o natura neoclasica. Ponderea acordata problemelor de limbaj, ca si perspectiva din care sint ele atacate, indica insa un stil de gindire diferit de cel clasic. Luciditatea matematica e doar un mijloc de eliberare si punere in miscare a resurselor sugestive ale vorbirii. Baudelaire vede in poezie o adevarata magie verbala -expresia pe care o utilizeaza de mai multe ori e aceea de "vrajitorie evocatoare". Poetul e si un savant, un geometru, un spirit exact, - si un magician: "Exista in cuvint, - noteaza Baudelaire in articolul despre Theophile Gautier - in verb, ceva sacru care ne interzice sa facem din el un joc de noroc. A minui savant o limba inseamna a practica un soi de vrajitorie evocatoare."* Si, in acelasi loc: "Exista in stilul lui Theophile Gautier o precizie care te incinta, te uimeste si-ti duce gindul la acele miracole produse la joc de o profunda stiinta matematica."** Altadata, fraza poetica ii apare apta de a fi pusa in relatie cu diferite forme si linii geometrice: "Ca fraza poetica poate imita (si prin aceasta e inrudita cu arta muzicala si cu stiinta mate¬matica) linia orizontala, linia dreapta ascendenta, linia dreapta des¬cendenta; ca ea poate sa se urce vertical spre cer fara a gifii sau sa cada perpendicular spre iad cu iuteala insasi a greutatii; ca poate urma spirala, descrie parabola sau zigzagul figurind o serie de un¬ghiuri suprapuse" (Proiect de Prefata la Florile rduZui).

Figurile stilistice si prozodice nu vor avea nici ele un caracter arbitrar; Baudelaire le vede ca traducind necesitati interioare stricte ale fiintei spirituale. Ritmul si rima "raspund in om unor nepieritoare nevoi de monotonie, de simetrie si de surpriza'r. Analogic vorbind, structura riguroasa a limbajuluPpoetic corespunde structurii riguroase a lumii spiritului. Poetul o afirma cit se poate de raspicat: "Caci este evident ca retoricile si prozodiile nu sint niste tiranii inventate in mod arbitrar, ci o colectie de reguli cerute de insasi organizarea fiintei spirituale. Si niciodata prozodiile si retorica n-au impiedicat originalitatea sa se produca distinct. Contrariul, si anume faptul ca au ajutat la inflorirea originalitatii, ar fi infinit mai adevarat."* Punct de vedere potrivnic celui neoclasic, caci la Baudelaire se pune, intre altele, problema originalitatii, pe care, dialectic, tocmai restrictiile o stimuleaza (nu alta va fi opinia lui Valery), in timp ce la doctrinarii neoclasicismului regulile si preceptele retoricii aveau drept una dintre functii de a rationaliza (ca mimesis si independent de orice ori¬ginalitate) producerea obiectului artistic; punct de vedere potrivnic, insa, si celui romantic, caci nu-i vorba la Baudelaire nici o clipa de o originalitate "psihologica", tinind de "etalarea" subiectivitatii, ci de o originalitate obiectiva, definita ca pura noutate.

Astfel incit originalitatea nu-i un dar sau un datum al artistului, ci un rezultat, insumarea unei serii de eforturi, cum reiese limpede, intre altele, din proiectele de prefata la Florile raului: "Comment, par une serie d'efforts determinee, l'artiste peut s'elever a une originalite proportionelle". Nu expresie a eului individual, a constiintei unicitatii personale, ci activitate, creatie, depasire a unei succesiuni de obsta¬cole (poetul vorbeste undeva de "mon gout passionne de l'obstacle"), - aceasta este, pentru Baudelaire, adevarata si singura originalitate.

Cum s-a vazut, intemeietor al esteticii simboliste, Baudelaire face un element de baza al doctrinei sale din corespondenta intre lume si limbaj. Adoptind logica analogica pe care ne-o propune poetul, aceasta corespondenta implica o identitate ascunsa: lumea e limbaj, limbajul insusi e o lume; actul poetic devine un act de creatie in ordinea fiintei, iar poetica - poate fara ca autorul Florilor raului sa aiba o constiinta absolut limpede a faptului - devine un fel de ontologie.
in astfel de coordonate, sugestia nu mai este un simplu mijloc al poeziei, ci finalitatea si totodata substanta ei: ea dezvaluie miste¬rioasa unitate a lumii si limbajului, mai mult decit atit, ea realizeaza, in-fanteaza aceasta unitate, noua in fiecare clipa.

Scriitori romani