LUNTREA LUI CARON - Roman de Lucian Blaga.
Prima editie completa: Lucian Blaga. Luntrea lui Caron. Roman. Editie ingrijita si stabilire de text: Dorii Blaga si Mircea Vasilescu. Nota asupra editiei Dorii Blaga. Postfata Mircea Vasilescu, Ed. Huma-nitas, Bucuresti, . Anuntat ca intentie, in corespondenta, inca din 1945 - 1946, romanul a fost redactat de Blaga intr-o prima forma intre anii 1951 si 1953; o a doua redactare, cuprinzand cateva capitole in plus, are loc in perioada 1956-l958 (prilej cu care autorul renunta la divizarea materiei in trei volume, elimina cateva pasaje din prima varianta si introduce alte doua capitole noi; in manuscris titlul romanului va 11 Robie pamanteasca, robie cereasca), dar nici una dintre variante nu a fost considerata de autor ca definitiva, Blaga isi manifesta in vara anului 1960 intentia de a rescrie romanul, intentie ramasa insa neimplinita (pentru o analiza a variantelor, v. M. Cenusa). Romanul ramane inedit in cea mai mare parte, datorita imprejurarilor istorice, timp de aproape o jumatate de veac. incepand din primavara lui 1989 manuscrisul este integral transcris in vederea publicarii, pana la prima editie completa in volum aparand insa doar fragmentar, in "Revista de istorie si teorie literara", nr. l-2/1989, cu titlul Luntrea lui Caron (titlu propus de redactia revistei si acceptat de catre Dorii Blaga, legatara operei bla-giene), titlu ce a fost pastrat ulterior si pentru editia in volum. Totusi, in cursul anilor au mai fost publicate scurte fragmente, desprinse din context si cu titluri de circumstanta, in "Gazeta literara" (nr. 18 si 27/1967), "Luceafarul" (nr. 26 si 39/1968, nr. 27/1969), "Amfiteatru" (nr. 1/1969), "Manuscriptum" (nr, 1 si 2/1975), "Flacara" (nr. 37/1976) "Viata romaneasca",. "Astra", "Familia" (nr. 5/1990) etc. Paginile din "Luceafarul" (nr. 39/ 1968 si nr. 27/1969) si "Amfiteatru", fac parte, alaturi de altele, inedite, din textele numite in roman "minciunile lui Dumnezeu" si au mai fost editate, separat, cu note bibliografice, in Lucian Blaga, Izvoade. Eseuri, conferinte, articole. Ed. ingrijita de Dorii Blaga si Petre Nicolau. Prefata de George Gana, Buc, 1972.
Nascuta in anii de maxima teroare ai regimului comunist, scrisa si rescrisa de-a lungul intregului "deceniu obsedant" (fara a-l multumi insa pe deplin pe autor), marturie a unei agresiuni fara precedent din partea unui timp cu adevarat iesit din matca, dar si insula de refugiu din calea acestei agresiuni, dupa o jumatate de secol de condamnare la anonimatul unei arhive, aceasta ultima creatie de proportii a lui Blaga isi incepe in sfarsit, odata cu ultimul deceniu al mileniului, existenta publica.
Cartea are o structura mai putin obisnuita . Caci in ciuda unei prime impresii (si chiar a conventionalului subtitlu "roman"), aceasta nu e cea a unui roman in stil clasic. Narata la persoana I, ampla confesiune este realizata in tonuri extrem de variate, mergand de la simpla constatare, rezonand insa in metafizic, la pamflet si de la comentariul patrunzator al istoriei contemporane la adevarate pagini de eseu social si istoriografie. E marturia unei constiinte agresate de "teroarea istoriei", in care clementul biografic (prin situatii, idei, personaje, opere, atitudini, anecdotica etc.) se reveleaza constant ca fiind insasi substanta operei, de unde si permanenta ispita a unei lecturi "cu cheie'. Povestirea se desprinde totusi de biografic si particular, chiar daca nu pe intreaga intindere, prin elaborarea suplimentara a unor situatii si personaje, prin montajul secventelor narative etc, toate modalitati concrescute organic dintr-o unitara si originala viziune artistica si ideatica, pentru a accede, prin fictional, la exemplar. Evident ramane insa si atunci, in filigran, destinul specific ce-o intemeiaza, caci, spre deosebire de opere precum Amintiri din copilarie sau Maitrey (in care biograficul este integral "ars' in construirea imaginii universale a copilariei sau a crosului), in Luntrea lui Caron parabola fictionala tradeaza acelasi destin blagian, insa idealizat, ea instituindu-se ca exemplara doar in masura in care insusi destinul model dezvaluie valente de exemplaritate. Situata dincolo de biografie si dincoace de fictiunea pura, poveste adevarata si totodata falsa, naratiunea se vadeste asadar a fi kw mit, dar nu unul impersonal, ci insusi mitul destinului blagian. Adevarat "mister", asa cum i-a placut mereu lui Blaga sa scrie, epic de aceasta data si luandu-si ca subiect propria viata (caci, pe sute de pagini, autorul nu face altceva decat "sa se puna pe sine insusi in centrul lumii, prelungindu-se in mit"), aceasta "autobiografie mitizata" proiecteaza si regizeaza, nu fara unele scaderi, un destin totodata compensatoriu si paradigmatic, o viata de om nu doar "asa cum a fost", ci si "asa cum, intr-o ordine ideala, ar fi putut/ trebuit sa fie".
Specificul acestei rezolvari a raportului biografie-fictiune obliga o lectura de adancime sa fie obligata sa-si ia ca repere atat contextul istoric al genezei "romanului" si biografia lui Blaga, cat si viziunea de ansamblu a creatiei blagiene si locul operei in speta in tabloul categoriilor literar-estetice. Tot o consecinta a acestei solutii originale se dovedeste a fi, la o analiza mai atenta, si configuratia particulara a nivelului structurarii tramei, a personajelor si chiar a motivelor. Continuand, chiar daca intr-o alta gama, proiectul biografic cvasigocthean inceput o data cu Hronicul si cantecul varstelor, desfasurarea naratiunii urmareste in general evenimentele cunoscute din biografia matura a lui Blaga (aproximativ perioada 1944-l957), neezitand insa sa transfigureze biograficul si memorialistica, impletindu-le fictional. Actiunea, urmarind toate detaliile unei vieti intr-o epoca de rascruce, debuteaza profetic sub semnul bombardamentelor din primavara lui 1944 ("inceputul primaverii coincidea cu inceputul unui haos, ce se revarsa peste meleagurile tarii"), urmate la scurt timp de invazia, apartinand parca unor alte ere, a fortelor rusesti. Retras cu familia in paradisul anistoric, protector, al unui sat de munte, poetul si esteticianul Axente Creanga petrece ultimele clipe de relativa liniste ale epocii alaturi de "geamanul" sau spiritual, filosoful Leonte Patrascu, lucrand la piesa sa, Arca lui Noe si traind inceputul timid al unei iubiri de "vara indiana" cu Ana Rares, o botanista aflata si ea in refugiu cu sotul sau.
Istoria se grabea insa ca niciodata sa nimiceasca complet o lume pentru a ridica pe ruinele ei o anti-lume. Nasterea acesteia vegheata de negre ursitoare - teroarea, crima, violenta, prostia, nebunia, arbitrariul, mizeria materiala si morala - este evenimentul central in functie de care isi determina destinele eroii cartii. Epurat de la universitate, desfiintai ca filosof de noul regim, intelegand mai bine ca toti zodia cernita in care intrase istoria, Leonte Patrascu se arunca, simbolic, in Rapile Rosii. Sinuciderea sa, cale etica a supremului protest si definitiva reintoarcere la matca originilor, ii incoroneaza astfel sistemul intru fapta, rascumparandu-i in posteritate destinul.
Eliminai si el de la catedra si angajat ca simplu bibliotecar, cu toate resorturile creatoare si existentiale sfaramate de menghina istorici, refuzand totusi exilul, dar si orice colaborare cu noii antioameni, impotmolit intr-o relatie ispititoare, insa amagitoare si sterila, cu Octavia Olteanu (relatie incheiata tragic, intr-o autentica noapte valpurgica valaha, prin sinuciderea femeii), ajuns asadar la extrema inferioara a existentei sale, Axente reuseste totusi sa depaseasca acest moment de raspantie gratie fapturii de lumina a Anei. Aceasta, ca un adevarat izvor, al vietii, izbuteste sa descatuseze in el noi glasuri poetice, mai adanci si mai mature decat cele ofilite sub arsita vremurilor, o noua sete de viata si o noua libertate launtrica. Finalul cartii ii reuneste pe cei doi, oarecum simetric inceputului, la Gradistea, pe terasele proaspat dezgropate ale Sarmizegetusei, intr-o in sfarsit implinita comuniune sufleteasca, transfigurata liric intr-o adevarata "nunta in cer'. E goetheana inaltare interioara (prilejuita de o alta ipostaza a "etern-femininului ), suprema iesire din istovirea istoriei spre libertate si creatie, sub acelasi semn protector al stravechilor obarsii. Personajele, foarte numeroase si conturate (chiar si cele episodice) cu o reala arta portretistica ce se intinde de la pasta balzaciana la tusa expresionista si de la idealizare la pamflet coroziv, se dovedesc a fi si ele mai curand niste tablouri dupa natura. Acea autenticitate a vietii, dificila chiar si pentru marii artisti, provine in general mai putin din inventie (prelucrarea fictionala constand aici mai ales in selectie si combinare) si mai mult din insasi calitatea prototipurilor furnizate de o biografie bogata in intalniri umane deosebite. Ca atare, majoritatea personajelor, desi memorabile, sunt mai slab motivate epic si indeamna, adesea, prin chiar transparenta lasata lor de autor, mai degraba spre o lectura in cheie biografica, chiar daca destinele lor capata, sub incidenta istoriei pe care o parcurg, si anumite semnificatii suplimentare. Cu toate acestea, indeosebi cele patru personaje principale, care articuleaza esentialul cartii, izbutesc sa treaca dincolo de biografic, ancorand definitiv in domeniul inventiei creatoare de lumi. Ele se distribuie in doua perechi, fiecare ilustrand, prin doua ipostaze diferite (uneori chiar opuse) dar complementare, un model ideal, masculin si feminin, de umanitate.