MANECHINUL- LUI IGOR si alte povestiri de iubire - Volum de nuvele si povestiri de Victor Papilian. Editura Fundatiilor Regale, Bucuresti, . Cu exceptia Femeii din intuneric, publicata in revista ardeleana "Luceafarul" (II, 1942, nr. 3, cu dedicatia "Lui D. D. Rosea"), marea majoritate a naratiunilor alcatuitoare au aparut in prealabil in "Gandirea" intre 1939 si . Cartea a fost apreciata favorabil de catre critica si istoria literara.
In cronica sa, bunaoara, din "Revista Fundatiilor Regale" (X, 1943, nr. 12, din 1 decembrie) Octav Sulutiu socoteste volumul drept "expresia perfecta" [] "a unui mare talent", in masura sa sugereze de ce "Victor Papilian ocupa in literatura noastra un loc unic".
Dintre multiplele niveluri epice ale scrisului proteicului prozator ardelean (prin adoptie) si neobositului animator stiintific si cultural Victor Papilian , Manechinul lui Jgor (editata in perioada stabilirii vremelnice din pricina Diktatului la Sibiu a profesorului dimpreuna cu universitatea clujeana "Regele Ferdinand") reprezinta culegerea in care autorul isi divulga cel mai explicit calitatea sa profesionala de discipol al lui Hipocrat.
O face cu o insistenta comparabila cu cea etalata in anii '30 de Mircea Eliadc si Camil Petrcscu, exponentii devizei "autenticitatii" si "experientei": "Toata lumea stie ca sunt profesor de anatomie, ca atare, om, in primul rand, cumpanit in judecata, bun observator si constiincios interpret al faptului de experienta" suna propozitia initiala din nuvela titulara a volumului.
Tot astfel, in Ochiul cu doua pupile, naratorul isi asuma postura de "chirurg cu renume" in vreme ce doctorul Dogaroiu din in nopti de mai e socotit un "om reputat prin inteligenta si insusirile lui de luciditate", acestora adaugandu-li-se in Pedeapsa insusirea de "bun observator" a medicului de pe vas (experienta pe care a incercat-o de asemeni insusi Victor Papilian), cel etichetat drept "scepticul, necredinciosul, partizanul exclusivist al materialismului absolut". De altfel, prozatorul nu se multumeste sa arboreze cu (suspecta) superbie platosa pozitivismului scientist, ci intreprinde si niste aparente sarje impotriva muritorilor plamaditi din cu totul alt aluat, adica impotriva proverbialilor indivizi cu capul in nori, poetii.
De pilda, mediatorul epic al ultimei istorisiri amintite pune tocmai pe seama indeletnicirii literare antipatia pe care o nutreste fata de frumosul Zatreanu: "Nu-mi placea fiindca, inginer de meserie, scria versuri". Rafuiala aceasta cu practicantii nesuferitei ocupatii poetice alcatuieste de altminteri chiar miezul narativ al bucatii Creierul poetului - sintagma titulara ce numeste sfera cercetarii lui Racota, diligentul "asistent prim" al unei alte autoritati medicale. Cerebelul unui poet ar contine, dupa parerea respectivului cercetator, doua feluri de celule: "cele patologice, care i-au dat geniul, si intarzierea in dezvoltare, care i-a dat talentul poeziei". La fel de putin entuziasta este si aprecierea lui asupra "imaginilor poetice". Acestea - zice el - "sunt figurile caleidoscopi-ce, trantite la nimereala, ale jocurilor de cuvinte, sau, ca sa folosesc un cuvant savuros, ale bancurilor". Numai ca - asa cum am sugerat printre randuri - toata aceasta parada de scientism este montata cu un tel mai degraba diversionist, in speta nu pentru a-i fi validate orgoliile ori pentru a-i fi oferite niste ostentative bonificatii, ca in literatura stiintifico-fantastica, ci, dimpotriva, pentru a i se administra o "umilire", o sanctiune pedepsitoare. E vorba, mai exact, de o dubla corectie.
Cea dintai se constituie in chip descumpanitor chiar pe terenul preocuparilor savantului in versiunea unei prelungiri insolite si eretice a stiintei, a unei anti-stiinte fantastice (asadar improprie taramului sciencc-fiction). "Memoria nu este o functiune a creierului, ci a organelor de simt, a ochiului, urechii, nasului, limbii si pielii" sustine cu "un curaj de poet [se observa revenirea calificativului peiorativ] sau de nebun" fiorosul anatomist sovietic Igor Iaretzki Voroniuc. Si, desi prapastioasa teza ii apare colegului sau roman (naratorul) a tine de pura "fantasmagorie", acestuia din urma i se rezerva surpriza de a vedea confirmata opinia. "Ochiul are doua feluri de sensibilitati, una pentru lumina, cealalta pentru culoare [] Vreau sa disjung lumina de culoare. Culoarea, fiica luminii, e si dusmana ei. Deci imi trebuie o noua pupila, straina culorii, o poarta de intrare numai si numai pentru lumina" sustine si obtine Serghie, fiziologul din Ochiul cu doua pupile.