MEDITATII, ELEGII, EPISTOLE, SATIRE SI FABULE - Ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, aparut la Bucuresti, in Tipografia Nationala a lui Stefan Rassidescu, in 1863, si cuprinzand intreaga sa creatie de pana la data respectiva, inclusiv poezii mai vechi, care fusesera omise in editia din 1847.
Dupa o dedicatie catre Ion Ghica si reproducerea prefetei la volumul din 1847, urmeaza textul Memorialului de calatorie din 1842, cu o paginatie separata, si apoi poeziile, grupate in ciclurile: Poezii (care cuprinde, de fapt, meditatiile si elegiile precum si versurile de album), Epistole si satire. Fabule, Epigrame. impartirea nu e, totusi, absolut riguroasa, in primul ciclu fiind inglobate O profesiune de credinta si cele doua texte inspirate de cometa din 1857, care ar fi trebuit sa-si gaseasca locul printre epistole si satire, iar Doamnei Zinchi[i] Donici, care figureaza printre epigrame, e , de fapt, o poezie ocazionala, din specia celor incluse de poet in primul ciclu. Pentru poeziile, mai vechi, comparatia cu primele versiuni invedereaza un efort de perfectionare, mai ales in sensul modernizarii vocabularului, nu intotdeauna incununat de succes, insa. Latinizarea (masurata si indicand o directie sanctionata de evolutia ulterioara a limbii noastre literare) s-a facut uneori fara a se acorda atentia cuvenita modificarilor obligatorii de acord, ritm si rima; volumul e, de altfel, plin de greseli de tipar, uneori conducand chiar la contrasensuri.
El reprezinta, totusi, atat cat era posibil in conditiile date (a fost alcatuit dupa izbucnirea bolii poetului), ultima imagine voita de autor asupra operei sale si este, in acelasi timp, cea mai bogata culegere a scrierilor sale aparuta in timpul vietii. Prefata reitereaza elementele fundamentale ale conceptiei lui Alexandrescu despre poezie: aceasta nu se confunda cu versificatia, reprezinta prima manifestare a "geniului noroadelor" si tinde spre frumosul ideal, care nu poate fi atins decat prin reunirea talentului, culturii si stradaniei; "pe langa neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte simtimente frumoase si nobile care inalta sufletul". Memorialul de calatorie contine ingredientele comune speciei in perioada pasoptista: descrieri de peisaj, anecdote istorice si contemporane, o nuvela sentimentala intercalata, exprimand vederile antimonastice ale autorului, referiri la realitatile sociale si culturale ale epocii; totul intr-un stil alert, cu o buna intuitie a intereselor principale ale lectorului prezumtiv si intr-o limba bogata si pitoreasca.
In ceea ce priveste poezia, care ocupa partea cea mai mare a volumului, ea da seama de natura duala a lui Alexandrescu , poet cultivat si atras in acelasi timp de caracteristicile clasicismului si ale romantismului, dar, totodata, creator al unei opere unitare, care alcatuieste un adevarat sistem ideatic-expresiv, dincolo si mai presus de clivajele unei conceptii si atitudini fata de lume care raspunde in mod variat diferitelor ei solicitari intelectuale si afective. Drumul interior al poeziei lui Alexandrescu, asa cum poate fi el cunoscut in ultimul sau volum, are un punct generator -sentimentul singuratatii si al indeciziei, - o tinta, de neatins - certitudinea, - si mai multe puncte terminus, corespunzatoare diferitelor compartimente ale liricii sale: indoiala, nadejdea, incercarea de salvare prin iubire, patosul patriotic (toate situate, mai mult sau mai putin vizibil, in aria "meditatiei" sau a "elegiei") si observarea detasat-ironica a exteriorului, a celorlalti (satira, fabula, in parte epistolele), care nu e de fapt decat o noua asumare a aceleiasi singuratati, devenita, insa, din motiv de suferinta, afirmare mandra a propriei superioritati, intr-o epoca de edificare prin excelenta, deci de optiuni entuziaste si categorice, chiar daca, uneori, trecatoare, Alexandrescu este un poet al cautarii. Se cauta pe sine, prin raportare Ia univers, dar si la modelele literare posibile, cauta o cale de aderenta fata de real si o gaseste, cel putin temporar, in actiunea patriotica (cu referire la trecut si la prezent) si in iubire, cauta un drum spre ceilalti, suferind de neintelegerea semenilor si consolandu-se in cele din urma, caci le observa ridicolul si slabiciunile.
E un drum, in acelasi timp, de la singuratatea preromantica, autoscopica si nebuloasa in traire si in expresie, la singuratatea observatorului in aparenta clasic-realist, care-i priveste pe ceilalti implicandu-se totusi mereu si pe sine, prin sentimentul superioritatii si al detasarii, prin atitudinea minimizatoare si tonul subtire-persiflant. Ceea ce defineste, deci, personalitatea poetica a lui Alexandrescu este romantismul, compartimentul numit indeobste "clasic" al operei sale fiind doar o forma de reactie sau de expresie a unor impulsuri csentialmentc tot romantice; pe masura inaintarii in timp si a maturizarii spirituale si sentimentale a poetului, acesta renunta insa la manifestarile romantice exterioare si pana la un punct mimetice, la atitudinile teatrale si la formulele grandilocvente, gasindu-si sunetul poetic propriu, care este unul al discretiei si al interiorizarii, al aparentei detasari, ce inchide insa in sine posibilitatea permanenta a ruperii echilibrului si a reluarii dialogului cu sine insusi si cu existenta in intregime. Izvorul principal al lirismului lui Alexandrescu este sentimentul singuratatii, al singularitatii si unicitatii, al individualitatii raportate polar la lumea inconjuratoare, sentiment prin excelenta romantic, care permeaza, la un nivel de profunzime sau altul, mai toate textele, cu exceptia celor cu caracter pur ocazional. El se manifesta inainte de toate in circulatia catorva imagini predilecte, din care se desfasoara, ca dintr-un centru generator, firul discursiv sau autodialogat al gandirii sale poetice. Imaginea sentinelei sau a piramidei care vegheaza din departare campiile existentei cotidiene, a ruinei, ramasa unica marturie a unor epoci de glorie trecuta, a pustnicului sau manastirii (Trecutul.
La manastirea Dealului, Rasaritul lunei. La Tismana, Prietesugul, Adio. La Targoviste s. a.); imaginea candelei, ce licareste concentrata asupra propriei lumini sovaitoare (Candela), a muribundului pe tarmuri straine (Canele soldatului e o imitatie, dar selectarea ei ni se pare in sine graitoare) sau a poetului murind, silit sa-si ia adio de la tot ce l-a legat odata de viata (inca o zi); imaginea cimitirului, in care se realizeaza singuratatea suprema, in chiar invecinarea amar-ironica a tovarasilor de odinioara (Mormintele. La Dragasani); in sfarsit, imaginea cea mai directa, a poetului singur, ratacind prin noapte in peisaje solitare, in compania gandurilor sale triste sau chiar a disperarii (Miezul nopfei, Adio. La Targoviste, Meditatie) sunt doar cateva dintre dovezile existentei unei adevarate stari obsesive legate de singuratate, perfect vizibila in meditatii si elegii, dar nu straina - in forme specifice - nici epistolelor, satirelor si fabulelor.
Epistola D. I. C. sau Satira. Spiritului meu [sic!] (acesta e titlul adoptat de Alexandrescu la 1863), Epistola D. V. 11 sau Privighetoarea si magarul nu sunt nici ele decat tot afirmari ale solitudinii poetului intr-o ambianta meschina, ce poate deveni de-a dreptul ostila prin indiferenta fata de idealurile superioare ale individului de exceptie. E punctul in care singuratatea poetului devine marca a superioritatii sale prin intelegere ("Desteapta privegheaza a mea trista gandire" - Miezul noptei), unicitatea convertindu-se in valoare si semnificatie (Mormintele. La Dragasani, Trecutul. La manastirea Dealului, Toporul si padurea) si deschizand drumul scrutarii critice a realitatii prin prisma nazuintelor pozitive ale scriitorului. Din perspectiva acestei singuratati si a loviturilor pe care purtatorul stigmatului singularitatii le primeste mereu din partea soartei comune, conditia umana se confunda cu durerea si cu zbaterea nedomolita, aspiratie iluzorie spre un liman care nu e al lumii acesteia. "Toate la durere supuse aici sunt" (Prietesugul), "Lumea c de chinuri nedesartat izvor" (Meditatie), iar "viata e o lupta, o drama variata/ Si actu-i cel din urma in veci e sangerat" (ibid.).
Alexandrescu e urmarit de imaginea corabiei pierdute in largul marii, tarate de vanturi adverse, lovite de valuri si departe de orice port (Candela, Meditatie, Rugaciune, Adio. La Targoviste). Ursita eroului, si a poetului, care e una dintre ipostazele acestuia, e izolarea si suferinta, provocate, dupa Alexandrescu, nu numai de ostilitatea mediului inconjurator {Raspunsul cometei. Epistola D. I. V., Epistola domnului Alexandru Donici), ci, inainte de toate, de o adevarata predestinare, cu cauze in mecanica obiectiva a universului. "Talentul, frumusetea adesea patimeste/ De soarta cea obsteasca si tu poate sa tii" - se spune in Mangaierea. Unei tinere femei. Mai presus de acestea sta insa vocatia subiectiva a durerii, care pare a face parte din zestrea nativa a poetului si transfigureaza toata ambianta. Accidentele biografice tragice (pierderea parintilor) se transforma astfel in necesitate interna a unui destin definit si caracterizat prin suferinta (Miezul noptei, Mangaierea. Unei tinere femei), iar indoiala si asteptarea nenorocirii devin insusi motonii vietii intelectuale si sufletesti a poetului ("Ades, cand sunt in lupta cu gandurile mele/ Muncit de-al suferintei demon neimblanzit" - Un ceas e de cand anul trecu).
Alexandrescu evita totusi egoismul purei autocompatimiri, pentru ca el nu e orgolios, ci, dimpotriva, capabil sa aprecieze sacrificiile altora mai presus decat pe ale sale (Epistola D. I. C, Mormintele. La Dragasani) si gaseste in responsabilitatea poetului fata de omenire un sprijin impotriva pesimismului absolut (Cand dar o sa gusti pacea. Anul 1840). In satire si fabule, Alexandrescu isi insuseste, in aparenta, atitudinea de observator detasat, dar discretia innascuta si bunul gust in alegerea termenilor, ca si predilectia pentru caracterizarile tipologice nu pot deghiza cu totul pasiunea personala pe care poetul o pune in scrutarea realitatii familiare si in denuntarea anomaliilor si ridicolelor ei.
Aproape fiecare satira adopta o maniera diferita: autoironie mimata in Satira. Spiritului meu, stil pseudoepistolar in Cometei anonsate pentru 13 iunie si in Raspunsul cometei, parodie a poemului eroic in Razbunarea soarecilor, fals discurs electoral in O profesiune de credinta, tablouri si portrete sau caracterizari generale ale situatiei din tara, Alexandrescu le manuieste cu egala maiestrie si inepuizabila verva comica, servit fiind si de un remarcabil bun gust si simt al masurii. Satira sa e muscatoare, adesea necrutatoare, dar niciodata triviala. Ea arc cel mai adesea o adresa sociala, dar uneori izvoraste si dintr-o dispozitie pur umoristica. Calitatile sale de ironist s-au afirmat si in fabula, specie spre care a fost impins nu numai de imperativele momentului, ci si de inclinatia sa pentru scrutarea lucid-mclan-colica, tinzand spre generalizare, a lumii.
Fabulele lui Alexandrescu (cu surse in Florian, La Fontainc, Kralov si, poate, si in alti fabulisti inca neidentificati) se constituie intr-o adevarata "comedie a vremii" in travesti animalier, punandu-ne in contact cu varietatea de preocupari politice, sociale sau artistice pe care le-a avut autorul de-a lungul unei cariere de cateva decenii. Ascutimea observatiei critice, exprimarea concisa, caracterul dramatic, scenic, dar si indemanarea de narator, dibacia manuirii dialogului si a caracterizarii personajelor prin cateva cuvinte ce releva o intreaga psihologie, rapiditatea si pregnanta formularilor ce au" trecut in proverb sunt calitati care caracterizeaza cele mai bune fabule ale lui Alexandrescu Vocabularul lor e bogat, utilizand fara ostentatie neologismele sau cuvintele invechite si localizand astfel in mod discret personajele si actiunile. Stilul are calitatile oralitatii, fara a avea si defectele ei: natural si vioi, evita insa orice prolixitate, ironic sau sarcastic, fara cea mai mica urma de vulgaritate. Talentul lui Alexandrescu, asa cum se manifesta in acest ultim volum, se vadeste astfel deosebit de variat si de nuantat.
Romantic meditativ si patetic, subsumand acestei dominante si serioase sugestii clasicizante, el a fost un scriitor cu un inalt ideal moral si patriotic, raspunzand solicitarilor epocii, care sunt in acelasi timp si ale cugetului sau intim.
In creatia lui poezia romaneasca face saltul deplin din epoca tatonarilor si creatiilor ocazionale in cea a unui lirism constient nu numai de realitatea inconjuratoare si de influenta ei asupra artistului, ci si de sine insusi. Specifica personalitatii poetice a lui Alexandrescu este continua cugetare si dezbatere, orientata din ce in ce mai mult dinspre artist spre exterior si care rezista in fata solutiilor facile, opunandu-se atat pesimismului dezabuzant, cat si optimismului inconstient sau de parada. Alexandrescu e un spirit framantat de intrebari capitale cu privire la om, la istorie, la societate, la menirea si specificul creatiei poetice, prefigurand astfel pe M. Eminescu. E in acelasi timp un observator lucid, cu condei ascutit si simtul ridicolului fara ostentatie, pregatind drumul lui Caragiale. El reia in opera sa o serie de probleme si motive existente in lirica anterioara - la Iancu Vacarescu si mai ales la Mumuleanu - constituind astfel o treapta de mare importanta in evolutia literaturii romane.
