Memorii - memorialistica de Eugen Lovinescu referat






MEMORII - Memorialistica de Eugen Lovinescu. Pentru prima data cele patru volume au aparut astfel: Memorii. 1900-l916, Bucuresti, Editura Cugetarea, 1931; Memorii. 1916-l930, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1932; Memorii, III, Bucuresti, Editura Adevarul, 1937; ultimul volum, intitulat Aquaforte, apare la Bucuresti, Editura Contemporana, . Demascat ca exponent de frunte al "estetismului", si Eugen Lovinescu a fost, ca multe alte personalitati ale evului modem romanesc, practic eliminat din constiinta publica romaneasca in primele doua decenii postbelice. Abia in climatul de "dezghet" ideologic si cultural ce culmineaza la sfarsitul deceniului sapte opera sa incepe sa fie treptat recuperata.

In acest context, Memoriile se reediteaza pentru prima data de la aparitie (nu fara anumite intruziuni ale cenzurii) abia in 1970, in seria de Senari ingrijita de Eugen Simion, impreuna cu alte fragmente cu caracter memorialistic. In 1998, o noua editie (cea mai cuprinzatoare si mai stiintifica de pana acum) repune in circulatie textul integral al celor patru volume (semnaland si eventualele aparitii in periodice, variante identificate etc.), la care se mai adauga si un mare numar de alte texte de factura memorialistica, piese extrem de diverse, de la articole ramase in periodicele vremii pana la fragmentele legate intr-un fel sau altul de Memorii din "agendele literare" ale «Sbura-torului» (ce vad de-abia azi lumina tiparului). Aceasta cuprinzatoare Addenda (care nu inlocuieste, ci se adauga materialelor suplimentare din editia Simion) incearca astfel sa ofere o imagine posibila a ceea ce ar fi putut sa fie cel dc-al cincilea volum al ciclului, anuntat de Lovinescu In prefata din octombrie 1941 la Aquaforte, dar ramas din pacate numai in intentie.

In economia impunatoarei opere lovinesciene, Memoriile (aparute in volum in rastimpul unui deceniu, intre 1931 si 1941) nu vin totusi - cum se intampla cel mai adesea - ca o concluzie si o incheiere, ci mai curand ca un moment de (relativa) relaxare intre doua epoci de intensa activitate, una a «Sburatorului» si a elaborarii Criticelor, Istoriei civilizatiei romane moderne si Istoriei literaturii romane contemporane si cealalta (incheiata doar prin disparitia fizica a autorului) a fundamentalei explorari a «Junimii» si a spiritului ci tutelar, Titu Maiorescu.

Ele nu suni insa prin aceasta cu nimic inferioare celorlalte mari carti ale lui Lovinescu, criticul insusi apreciind in Istoria literaturii din 1937 a fi realizat "ppate in memorialistica latura sa esentiala". inscriindu-se in evolutia generala a perspectivei lovinesciene (pusa in evidenta chiar de critic) spre o serie (in continua amplificare) a "figurinelor", Memoriile dezvolta in planul observatiei si analizei moral-psihologice diagnosticele litcrar-ideologice din Critice si din Istoria literaturii, reprezentand - cum afirma chiar autorul in prefata primului volum - o necesara lectura complementara. Daca primele doua volume au un mai accentuat (si elaborat) caracter retrospectiv, ultimele doua in schimb, mai pregnant polemice, mai putin decantate si sedimentate (desi nu mai putin scanteietoare), sunt mai puternic legate de publicistica curenta lovinesciana, avand (inclusiv sub raportul poeticii) un caracter predominant jurnalistic, fiind astfel mai mult "o cronica din mers decat un construct retrospectiv". Se poate deci afirma cu indreptatire ca "Memorii este o carte la fel de ancorata in actualitatea presei literare pe cat e si in actualitatea sufleteasca cea mai sensibila a autorului ei" (G. Omat). Ea este, asadar, mai putin o opera de distanta restituire a unor epoci revolute si mai mult un "jurnal de front' (al unuia dintre cei mai constanti "luptatori literari" ai vremii), curatat, ce-i drept, de 'itajile clipei, dar care evidentiaza cu destula fidelitate stransa legatura dintre autor si pulsul zilei. Indiferent de maniera aleasa, tinta este aceeasi, anume de a salva pentru posteritate fizionomia unei intregi epoci (literare) "cu eroii, avanturile, iluziile si micimile ci" (E. Simion), caci "memoriile sunt omagiul unei generatii in proces de disparitie fata de generatia disparuta, cerand astfel, oarecum, de la tinerii de azi omagiul aceleiasi amintiri pentru clipa cand se va fi irosit si ea". Mecanismul acestor Memorii e cel mai bine definit tot de autor: "pe un usor fir de autobiografie spirituala se grupeaza o serie de portrete de scriitori, pe baza de anecdota valorificata prin sensul ei psihologic". Ca atare, materialul evocarilor e foarte divers: fragmente de amintiri, "portrete si scene din viata literara", dar si "dezbateri literare" sau "disociatii de idei ctc. "Fixate de un spirit identificat cu literatura ca mod de existenta, adica respirand prin chiar plamanii ei amfibii: in viata, in fictiune, in fictiunea ca viata" (G. Omat), toate acestea sfarsesc prin a realiza un veritabil compendiu de "lovinescianism" caci, dincolo de valoarea lor documentar-referentiala (deloc de neglijat), ele sunt in primul rand relevante pentru multiplele valente ale personalitatii lui Lovinescu Tematic, tot acesl material eterogen poate fi clasificat in doua mari compartimente: lumea vazuta de Lovinescu (portretele si tipurile scriitorilor romani, ale altor oameni ai vremii, dinamica vietii literare, ecourile disputelor artistice si ideologice etc, pe scurt, biografia fizica si morala a primei jumatati de secol XX romanesc literar) si romanul destinului sau intelectual (cu precizari privind metoda criticului si conceptiile sale estetico-literare, premisele si evolutia lor, conglomeratul moral-ideologic-atitudinal mai general din care acestea se desprind, profilul sau moral si spiritual, discutii, dezbateri si polemici cu diversi din epoca, meditatia asupra diferitelor subiecte ce au constituit pentru f o permanenta obsesie, precum conditia sociala si morala a scriitorului in general, a celui roman in special, destinul spatiului si al neamului romanesc in perspectiva timpului prezent, rolul eticii in existenta individului si a colectivitatii etc). Combinatie mai putin obisnuita de scriitor si critic, in care sensibilitatea da viata si culoare demersului interpretativ, in timp ce constiinta critica struneste neincetat, platonician, avanturile excesive ale sensibilitatii, personalitatea lovinesciana confera si Memoriilor ceva din tensionata armonie a acestui caracter dual. Spre deosebire insa de alte creatii ale genului in care persoana autorului se dilata nemasurat,

Memoriile lui Lovinescu pastreaza o aproape neverosimila discretie in aceasta privinta, incat intr-o lectura ideala ele trebuie neaparat completate cu schita autobiografica semnata « Anonymus notarius » (publicata initial in volumul omagial E. Lo-vinescu din 1942). Pe tot parcursul lor, memorialistul se pune deliberat in paranteza (intr-o maniera aflata la antipodul celei a lui lorga, de pilda), preferand sa apara mai curand ca un abstract loc geometric - caracterizat prin echidistanta - al destinelor convocate, un stabil centra gravitational prin al carui camp de influenta (si observatie) trec pentru o vreme, mai mult sau mai putin regulat, astri de magnitudine variabila. Daca biografia propriu-zisa trebuie reconstituita mai degraba "in oglinda", din reflexele si ecourile rasfrante de personaje, exista in schimb aici inestimabile sugestii de ordin moral si spiritual (care ar trebui adaugate celor oferite de romanele din ciclul Bizu) ce configureaza portretul autorului in aceste dimensiuni. Spirit clasic prin excelenta, admiratorul lui Tacit apare astfel ca un adevarat suflet latin descins in saeculum-x modern cu toate virtutile antice si recristalizat in matricea unui "«honnete homme» din clasicismul francez" (P. Constantinescu) sau in cea a unui gentleman britanic. Temperamental, omul e marcat de un deficit de vitalitate care-! familiarizeaza de timpuriu cu ideea mortii si-l face sa refuze inserarea in fluxul obisnuit al existentei, predestinandu-l ataraxiei.

Filosofic, acest deficit se cupleaza cu o constiinta lucida, "de o tristete linistita, de un tragic ascuns" (P. Constantinescu), a nesubstantialitatii vietii. Un aer de scepticism universal si superior pluteste peste intreg, nutrit de o perceptie lucida a zadarniciei.

Departe insa de a se transforma in prilej de izbucniri lirice sau tanguiri patetice, aceasta intelegere este asumata cu un stoicism (poate chiar intr-o mai mare - si mai curata -masura ca la Parvan) si o civilitate de autentic spirit roman. Relativismul universal si sumbru e astfel sublimat intr-un ideal regulativ, intr-o demna etica a muncii inzestrata cu valoare soteriologica (atitudine identificata de altfel de Lovinescu si la Maiorescu). Oricare ar fi asadar puterea zadarniciei, sustine aceasta morala darza, omul trebuie sa i se opuna ca si cand ar dispune de eternitate, pentru ca dincolo de toate vitregiile -ale timpului, ale locului, ale conditiei umane si universale in general - singura creatia (artistica) se poate impotrivi entropiei, salvgardand fiinta in capsula Sensului. Doar ea poate consola spiritul (insa cu pretul cator sacrificii in ordinea concretului, dureros constientizate, regretate niciodata), si scriitorul, ca un adevarat erou de tragedie antica, se inalta gratie ci deasupra destinului advers, "in mantuit azur", inteleasa ca "arta" si prinsa astfel si ea in contradictia fundamentala a gandirii estetice lovinesciene (ce afirma simultan eternitatea marii arte si "mutatia valorilor estetice"), dincolo de orice justificari teoretice, critica literara a fost pentru Lovinescu (cum bine intuise Bogdan Amaro, el insusi un personaj tragic al Memoriilor) "patima si viciul lui', acea necesara flacara ce face sa se desprinda reflexele vietii si ale omenescului din cea mai incremenita statuie. Refuzand principial «cur-sus honorum» pentru a-si asigura astfel independenta, suprema garantie a calitatii sale de critic, Lovinescu apare ca un veritabil ascet al literaturii, pe care o slujeste ca pe unicul zeu capabil sa-l izbaveasca din nonsensul si agresiunea existentei si face asta cu o onestitate si o demnitate dezarmante in absolut, putin comune peisajului moral romanesc.





Probabil unul dintre primii teoreticieni de la noi ai conceptului -daca nu ai termenului - de deontologie (altfel spus de morala profesionala asimilata integral in cea personala), el e totodata una dintre putinele figuri publice care la acest meridian au avut taria de a-si transpune cu consecventa in viata idealul moral, urmandu-l pana la capat. Pledoaria si exemplul sau pentru retragerea in spirit (nu insa si din Cetate) si pentru constructia in dimensiune spirituala vor ramane astfel nccgalatc pana la demersul similar de mai tarziu al lui Constantin Noica. Din aceasta perspectiva, daca conceptia artei (implicit a criticii) ce rascumpara fiinta intru vesnicia spiritului poate parea azi vetusta (in fond, e inca o mare iluzie traditionala ce moare o data cu mileniul), daca destule i se pot reprosa in ordine teoretica, in schimb exemplul de viata oferit de catre destinul lovinescian (inclusiv pe parcursul Memoriilor) ramane fara cusur. S-ar putea spune de aceea si despre el ca, daca si-a pus talentul in opera, si-a pus geniul in viata, transformand-o, cu o lucida adeziune la aceasta idee nitzscheeana, in opera de arta. insa in ciuda rationalizarii existentei si a unei severe autodisciplinari, demne de un filosof antic, nici omul si nici opera n-au izbutit sa scape complet de obsesia mortii. Aceasta intuitie a trecerii si a mortii inchise in chiar samburele vietii e prezenta in intreg corpul Memoriilor si mai ales in Aquaforte, carte oarecum de bilant, ce tradeaza un tainic presentiment al sfarsitului. Fara a se etala catusi de putin, ea se inalta din adancuri pentru a arunca irizari de cristalin si sfasietor lirism existential asupra acestei "panorame a desertaciunilor' care e viata unui veac, punand in lumina in profilul lovinescian, pe langa cea etica, cetateneasca sau artistica, si o veritabila constiinta metafizica.

Consecinta inevitabila a structurii sale, Lovinescu e insa si un spectator care, retras in perimetrul securizat al "coconului" sau. traieste viata prin procura incredintata celor din jur (literati mai cu seama), pe care-i vaneaza apoi ca pe niste fluturi rari, transformandu-i in personaje si tintuindu-i in paginile operei ca intr-un insectar. De aici vine si curiozitatea pentru detaliul intim, precum si acea uriasa apetenta pentru anecdota care face, probabil, din Memorii prima istorie anecdotica a literaturii romane, veritabil reper pentru o poetica a genului.

Surprinzatoare pentru cititorul familiarizat cu abordarea majora, "serioasa", ideologica si estetica din celelalte volume, aceasta preferinta furnizeaza nu doar un pretios indiciu pentru profilul psihologic lovinescian, dar il inscrie si intr-o ilustra tovarasie. Retras in individualitatea sa, criticul contempla comedia tragica ce i se perinda prin fata ochilor, cea a vietii in general si cu atat mai mult cea a vietii literare, lume de umbre chinezesti din care prea putine izbutesc sa acceada cu adevarat la premiul perenitatii. Lectie adanca despre natura umana, instrumentata de un remarcabil psiholog si filosof al conditiei umane, dar si de un marc artist, acest "muzeu teratologic" (L. Sai-neanu) graviteaza in jurul uluitoarei figuri "a «omului de litere», cu tot ridicolul si sublimul ce-l poate contine", protagonist cervantesc al unei imense drame a iluziei. Ridicata la patratul artei si la cubul stadiului local de civilizatie, aceasta iluzie a atotputerniciei artei (pe care criticul o demasca necontenit la confrati, fara a i se putea sustrage pe deplin el insusi) domneste m asupra destinelor, pe care Ic amplifica, cu vicii si virtuti, grandios sau paroxistic, in cheie inalt-tragica sau comic-grotesca, sfarsind prin a le proiecta dc-a dreptul in literatura. Daca "scenele din viata literara" sunt veritabile schite cehoviene, proband, pe langa puterea de observatie si analiza si o solida capacitate de inventie, portretistica urmareste in primul rand surprinderea psihologici personajului (restul interesand doar in masura in care o determina) si imprimarea ei ireprosabila in material estetic. Construit printr-o "simplificare urmata de reliefare", portretul e axat pe o trasatura dominanta si definitiva, fara complexitati infinite, nuante sau evolutie - principal merit si totodata pericol al acestei tehnici.

Oricat de aspru, portretul moral nu degenereaza insa niciodata in caricatura elementara, ci mai degraba tinde sa se inalte spre un portret spiritual: "ambitia e de a surprinde secretul personalitatii" (E. Simion). Caracterul unitar al portretisticii e consecinta deopotriva a tiparului clasic utilizat, dar si a unitatii de personalitate (si opera) lovinesciene, aspect deloc paradoxal pentru un critic ale carui celebre "revizuiri" nu privesc de fapt niciodata principiile, ci doar aplicarea acestora in context. Portretul se incheaga narativ, nu strict cnume-rativ, ca rezultanta a unei duble perspective: cea oferita de personajul insusi, surprins intr-un moment de elocventa tipicitatc, si cea complementara propusa de comentariul auctorial. Tradatoare poate, uneori, fata de referential sub raportul complexitatii psihologice (risc justificat teoretic chiar de autor), portretele acestea sunt totusi nemuritoare ca izbanda artistica, cu nimic inferioare marelui "roman" calinescian al Istoriei literaturii (pe care in parte il vor fi si inspirat). Conjurate de catre acest nou Odiseu, chiar marile figuri ale epocii parasesc efigia medaliei, reinviind pentru o clipa in statura lor omeneasca, mai modesta poate, dar cutreierata de acel ircpresibil suflu al vietii pe care numai arta adevarata il poate recrea. Dar daca unii au vazut in Memorii un adevarat "studiu in rosu" ce-l lasa pe autor plin de sangele victimelor sale, Lovinescu se revendica in schimb dintr-o obiectivitate in descendenta maioresciana, caci numai "purificata de toate reziduurile prin impersonalizare, anecdota marunta poate fi ridicata la o semnificatie apreciabila prin valoarea sa psihologica si poate fi inaltata la demnitatea faptelor zamislite sub semnul neclintit al esteticului". Jmpersonalizarea inseamna insa aici nu o iluzoriu "neutra" depersonalizare, ci o egala asumare a subiectivitatii inerente pentru fiecare fizionomie explorata, fara privilegierea vreuneia. Ca atare, paginile nu sunt niciodata plat-obicctive, ci dinamice si puternic reliefate (in aquaforte).

Acuzate excesiv de catre unii a fi prea pline de ironie (chiar sarcasm), dictate de antipatie, uneori chiar crude, aparenta lor rautate vine mai degraba din "firul ironic al discernamantului psihologic ce nu consimte sa confunde indulgenta cu orbirea, uitand pilda onestitatii literare si a masurii". Strajuite principial de o suverana detasare afectiva (izvorata parte din temperament, parte dintr-un program ideologic) ce a lasat contemporanilor amintirea de nesters a unei masti "olimpiene", "apolinice" (detasare de care se va dezice abia in tulburatorul raspuns adresat lui Arghezi in 31 mai 1943, cu doar cateva saptamani inaintea mortii), evocarile sale dovedesc insa nu o data o adanca intelegere omeneasca, o deloc ascunsa simpatie, alteori chiar o profunda compasiune.

Avand o dubla valenta, referen-tial-documentara si artistica, ele trebuie totusi judecate nu atat ca documente despre oameni cat mai curand ca scrieri ce urmaresc realizarea "frumosului autonom" (S. Cioculcscu) printr-o scriitura sobra, dar expresiva, precipitata in memorabile imagini sintetice (cc-l anunta pe Calinescu), scriitura ce tradeaza si un fior liric de adancime, datorat neindoielnic unui suflet de poet. Desi ironia si spiritul polemic nu-l parasesc pe autor in nici o circumstanta, acest fior liric ("otrava suava" specifica sufletului moldav "distrugator de energii si creator de poezie") se stravede in filigran in intreaga atmosfera a Memoriilor, in acea calma "mahnire" sadoveniana ce invaluie, unele evocari intr-o bura de duiosie inlacrimata, in gustul amar al derizoriului care, sub masca falsa a importantului, ni se ascunde a fi insasi substanta vietii, in emotionantele pagini ale "memorialului iesean" sau in acele neasteptate si personale "amintiri din copilarie" (prima parte din Aquaforte) ce reunesc atat de tulburator sfarsitul cu inceputul, inchizand astfel cercul unei existente. Revenind la autor, un posibil deznodamant al acestei odiseice peregrinari prin vietile altora care a fost propria sa viata ne infatiseaza (sub zodia inadaptarii, asemeni mai "tuturor scriitorilor porniti din «placenta» literaturii romanesti" - E. Simion) "intoarcerea fiului instrainat" la casa parinteasca, pustie acum inlr-o lume pustiita, ca aceea a lui Fat-Frumos in finalul basmului Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Dar daca omului Lovinescu aceasta conditie i-a ramas, cum era si firesc, inaccesibila, in schimb opera lui se impartaseste (inca) din ea cu maiestuoasa dezinvoltura a capodoperei. "Cat va exista o literatura romaneasca' , afirma peste decenii Calinescu, "intr-adevar, va dainui, caci a fost un mare scriitor". Indiferent ce va alege sa creada noul ev, diagnosticul l-ar fi multumit fara indoiala pe batranul critic, caci corespunde perfect crezului sau de o viata: "Arta si nu viata dureaza".



loading...








Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani