In vreme ce marile noastre reviste cred ca, ocarindu-sc mai rau ca gazetele de provincie in chestia poporanismului, r face sa inainteze literatura noastra - e bine ca noi sa dam precadere altor chestiuni mult mai importante, mult mai in legatura cu literatura si, in orice caz, mult mai departate de preocuparile politice, care se pare ca chinuiesc si injosesc pe cei ce discuta faimosul poporanism.
Una din aceste chestiuni este aceea a "impresionismuluiIn critica", ridicata in numarul trecut al acestei reviste de
d. Eugen Lovinescu, si care a dobindit un fel de actualitate,
pe de o parte printr-o notita aparuta tot in acelasi numar,In care se contraziceafu] unele pareri ale acestui scriitor, iar
pe de alta parte - si mai cu seama - printr-un articol al
sau, la care sint tinut sa raspund prin rindurile ce urmeaza.
Si mai intii, nimeni nu a contestat utilitatea, necum fiinta
criticii impresioniste. Orice activitate intelectuala, de orice ordine ar fi, o data ce se datoreste unor spirite superioare, nu poate fi inutila. Si din momentul ce critica impresionista este facuta din niste spirite eminente ca Lemaitre sau Faguet - ea trebuie sa insemne ceva si nu poate fi inlaturata si osindita cu una, cu doua.
Dar si fara aceasta consideratiune generala utilitatea si fiinta criticii impresioniste se poate foarte usor arata si altfel. Critica impresionista este de cea mai mare utilitate pentru omul cult modern, care, ind sa fie informat despre toate in mod cit mai exact, cit mai interesant, si neavind atit sco-pul_ de a sti, cit de a afla, cere de la ziaristica si chiar de la revistele de cultura generala sa i se dea lucrurile cit mai sintetic, cit mai usor si mai placut - si anume de catre scriitori care si-au dobindit o notorietate in specialitatea lor. Si cine-i poate da acest fel de cunostinte despre operele literare, decit criticul impresionist de talent ? Aceasta utilitate poate fi insa numai trecatoare, ca multe alte activitati cerute de moment. in realitate, ea are o importanta mult mai mare : ea este o forma literara care poate face parte integranta din literatura unui popor. in adevar, criticii impresionisti, mai mult artisti decit oameni de stiinta, si facind din criticile lor asupra unei opere mai mult o opera de arta decit de stiinta, cu necesitate se r deosebi foarte mult unii de altii in privinta parerii ce au asupra acelei opere ; iar aceasta opera, in cazul cind ar fi o adevarata lucrare de arta, va trebui sa apara atunci, in istoria literara, nu singura si avind numai lumina sa proprie, ci insotita de aceste opere critice, adica inconjurata de mai multi sateliti, care, pe linga lumina imprumutata de la ea - ea fiind punctul de plecare si centrul tuturor -, mai au si propria lor seinteiere, originalitatea criticilor care le-au compus. Iar o literatura care va prezenta in elutia ei asemenea sisteme sau constelatiuni literare va fi, desigur, mult mai insemnata, mult mai bogata, mult mai inaintata decit, bunioara, literaturile vechi, in care asemenea fenomene nu se intilnesc.In acest caz, fireste, autoritatea, pe care d. Lovinescu vrea cu orice pret s-o revendice si pentru critica impresionista, nu-i va putea sluji la nimic : nimic nu cistiga, daca ar avea-o, nimic nu pierde, daca i-ar lipsi, pentru temeinicul cuvint ca interesul acestor opere critice impresioniste, ce se refera la aceeasi opera, nu sta in convergenta parerilor, nu sta adica in silirea unui adevar, ci tocmai in divergenta }i diversitatea lor, adica in multiplicitatea impresiunilor din deosebitele suflete de elita, care au studiat-o in mod impresionist.
Caci acesta e adevarul : criticii impresionisti, mai mult decit oricare altii, se deosebesc intre dinsii in privinta parerii asupra uneia si aceleiasi opere. Si negresit e posibil, cum se pare ca e cazul cu Faguet, ca dintre toti unul - care are mai multa experienta, care a facut mai multe studii metodice, care are cea mai intinsa lectura si cea mai solida si mai fireasca judecata estetica - sa dea, o data cu farmecul sau literar, si cea mai dreapta judecata, fara sa caute s-o intemeieze in alt chip decit prin limpezimea, bogatia, gratia cu care stie sa-si concretizeze parerea sa. Dar, e sigur, toti ceilalti se r deosebi de parerea lui si r da o alta interpretare operei date. in loc sa innemereasca prin intuitia critica partea esentiala a acelei opere, r lua parti secundare si le r ridica la rangul de idei generatoare, ori de cite ori una ori alta din aceste insusiri secundare se va potrivi cu felul de a fi al criticului impresionist.In orice caz, chiar judecata literara a celui mai de seama critic impresionist, tocmai din pricina ca e data dintr-o data, intuitiv si fara temeiuri rationale, nu va putea avea niciodata alta valoare decit a unei pareri care poate fi primita sau nu ; nu va avea niciodata puterea de convingere Cu alte cuvinte oricit de justa ar fi parerea criticului impresionist, ea nu poate fi citata decit sub beneficiu de inventar, dar nu ploate avea niciodata autoritatea pe care numai argumentarea rationala i-ar putea-o da.
Si cu aceasta ajungem in inima chestiunii. Noi zicem : procederea de a prinde dintr-o data si a pune in cit mai multa lumina insusirea esentiala a unei opere literare, dupa cum cere d-l Lovinescu, nu e proprie acestei critice de la critica impresionista ; ea e tot asa de proprie si criticii rationaliste. Si una, si cealalta pot patrunde de-a dreptul si dintr-o data in inima operei literare ; aceasta putere de patrundere nu se datoreste felului de critica, ci inteligentei estetice a criticului. Poti fi critic impresionist, poti sa ai perfect constiinta ca propriul acestui fel de critica e de a prinde dintr-o data si de-a dreptul insusirea de capetenie a operei literare de examinat, si cu toate acestea, din diferite pricini - lipsa culturii, lipsa simtului estetic, lipsa de experienta -, sa nu o poti face. Se poate sa ai credinta ca ai facut-o, dar credinta si realitatea sunt doua lucruri deosebite, si criticii, ce se r nemeri mai culti, mai cu simt estetic, mai cu experienta -*-fie ei impresionisti, fie rationalisti -, r putea arata cit de gresit a fost acel critic increzut.
Si ceea ce este mai neplacut, pentru acest critic impresionist, e ca el nu va avea in contra adversarilor sai nici o arma. Va cauta el prin limba lui aleasa, prin spiritul lui scintcietor, prin multe si felurite atiuni, sa puna in relief ceea ce i se pare ca ar fi ideea principala a unei opere ; dar, oricit de indeminatec ar putea face aceasta, cel dintii venit ii poate -zice : - N-ai dovedit nimic. Ceea ce ai pus in relief cu atita talent nu este ideea esentiala a operei, ci o parere a dumitale, care poate fi interesanta, dar nu intemeiata, caci d-ta aduci judecati, care sa ne lumineze impresia, iar nu argumente, care sa ne-o intareasca. D-ta, prin definitiune, renunti la argumente si le lasi numai pe seama criticii rationaliste ; cum vrei, dar, sa ne convingi ?
Si, din contra, poti fi critic rationalist si sa nu te lauzi de loc ca prinzi intuitiv, de-a dreptul si dintr-o data, ideea esentiala a unei opere, si totusi s-o poti face, daca, fireste, ai cultura, experienta si simtul estetic trebuincios. Dar, in deosebire de criticul impresionist, criticul rationalist nu se margineste sa puna in relief prin mijloace literare ideea esentiala, ci si cauta s-o intemeieze prin argumente estetice si literare, imprumutate din doctrinele admise sau cunoscute, sau chiar din doctrinele sale proprii - daca are - si da astfel cititorului nu numai o impresie, dar si un fundament rational, care poate fi supus discutiei si care nu poate fi - cum poate fi o critica impresionista - inlaturat fara discutie. Asa fiind, criteriul rationalist intereseaza nu numai sensibilitatea cititorilor, ci si inteligenta si chiar inta lor. Parerea lui, cind este intemeiata, prinde intreg sufletul lor si se poate incorpora intr-insul ca o convingere mai mult sau mai putin solida si nestramutata. Si de-aci ii vine toata autoritatea.