MIRA - Grup de fragmente dramatice ale lui Mihai Eminescu. Redactate in perioada 1867-. Publicate mai intai de Ilarie Chendi in "Samanatorul", II (1903), nr. 19, "Calendarul Minervei", 190. Publicate in voi. de A. C. Cuza, in Opere complecte. Iasi, Institutul de arte grafice "N. V. Stefaniu & Co", 1914 si de Perpessicius, in Opere, IV, Bucuresti, Editura Academiei, . Este vorba, dupa comentariile editorilor mai recenti (A. Rusu, P. Cretia), de trei piese: Slejanita-Voda, Petru Rares si Marcu-Voda; primele doua sunt insa, probabil, momente ale uneia si aceleiasi drame istorice, avandu-i ca eroi pe Stcfanita, Petru Rares, Luca Arbore, poetul Maio si angelica Mira. Marcu-Voda, proiect nebulos schitat in manuscrise sub titlul Planul Mirei, ar fi plasat in jurul aceleiasi figuri feminine enigmatice o intriga istorica din epoca Iui Mihai Viteazul. Titlurile sub care apar aceste fragmente dramatice in ultimele editii difera: in Opere, IV, Teatru, ed. A. Rusu, Bucuresti, Minerva, 1978, fragmentul Stefanita-Voda e publicat sub titlul Mira, iar in note sunt reproduse fragmentele Petru Rares si Marcu-Voda; in ed. academica de Opere, VIII, Bucuresti, Editura Academiei, 1988 (ed. Petru Cretia, Aurelia CretiaDumitrascu, Oxana Busuioceanu), Mira desemneaza fragmentul Marcu-Voda; celelalte doua aparand sub titlurile Stefan cel Tanar si Petru Rares. Articolul de fata se fixeaza preponderent asupra fragmentelor Stefani(a-Voda/ Petru Rares, a caror redactare depaseste simpla schitare a intrigii.
Scria de proiectate drame istorice publicate de editori sub titlul Mira are ca unic element comun prezenta personajului central feminin, care e un personaj nonistoric, ax fictional tratand o componenta a imaginarului eminescian, in Stefanita-Voda/ Petru Rares, eroina este fiica parcalabului Luca Arbore, logodnica poetului Maio, iubita cu un amor demonic si disperat de Stefanita-voda, iubita cu "pasiune italiana" de pesacrul-calugar Petru Maja, viitorul domn Petru Rares; ea il otraveste pe Stefanita si se sinucide (vrand sa ramana "vergina santa"), cu toate ca o dragoste adanca o leaga de Petru Rares. Tot o blonda, lunatica Mira, de asta data fiica domnului Ieremia Movila, e iubita de Marcu (in Marcu-Voda), sau de Miron, fiul lui Toma Nour, unealta politica a lui Mihai Viteazul. Epocile, personajele, intriga, totul se schimba in aceste proiecte de drame istorice; neschimbat ramane doar numele Mirei, imaginea ei de Ofelie lunatica si fascinatia pe care o exercita in juru-i, ramanand ca insasi departe de pasiunile pe care le-a desteptat. Timpii istorici difera, dar suava Mira pluteste peste veacuri, componenta mitica a peisajului istoric. Piesa se construieste cu o distributie romantica, bazata pe antiteze violente si pe dozarea pasiunii (de la amorul angelic la cel "arab" sau "italian"). Fragmentele pastrate indica prezenta unui dublu conflict.
Primul, de natura istorica, il opune pe Stefanita (spirit epigonic, damnat, prin care motivul "epigonilor" se face simtit in proiectie istorica) batranului Luca Arbore, supravietuitor al Moldovei lui Stefan cel Mare.
In acest conflict, poetul Maio, "bard" al neamului sau, apartine cu sufletul generatiei eroice si incearca sa-l salveze pe Stefanita (si sa salveze Moldova) sacrificandu-se, adica sacriflcandu-i-o pe Mira, logodnica adorata, care ar putea manui sufletul voievodului damnat. Caci, pe langa tema centrala -aceea a timpului istoric care destrama mitul si varsta mitica -, piesa aduce ca tema secunda iubirea plasata, incert, intre vis, blestem si mantuire. Strania boala de care sufera Stefanita-voda parc a avea o dubla motivare. Ea e, in primul rand, o boala a veacului, o boala a generatiei sale, care va primi mai tarziu numele de epigonism si care ia nastere din pierderea credintei ("A intrat veninul necrezato-riei in inima lui si a muscat-o")- A doua motivare a straniei boli de care e atins Stefanita c vraja unui chip misterios care i-a aparut in ceta-tuia neagra de la malul marii. Eroul isi traieste boala ca pe un acut sentiment de instrainare a sinelui, dezvaluit intr-un monolog care va deveni intr-o redactare ulterioara, mult purificata, poezia Melancolie. Atins de farmecul Mirei ("o femeie o cantare stiu eu, poate o vraja"), domnul isi simte sufletul "innoptat" si Maio, gata sa-si sacrifice iubirea ca sa-l salveze, o celebreaza pe logodnica (la care renunta) intr-un cantec intitulat Nordica, in care concentreaza principalele elemente ale motivului "Mira".