Cu mult mai inainte ca Heine sa se fi imbolnavit de grozava boala a maduvii spinarii, care, pana la deznodamantul fatal, l-a tinut un indelungat sir de ani pironit pe patul de suferinta, - un doctor a prevazut acest dureros sfarsit al nenorocitului poet german. Aceasta prevedere a sa a fost intemeiata pe unele inclinari ce le-a observat in viata senzualului literat.
Tot astfel, domnii Caragiale si Maiorescu, care au avut ocazia sa cunoasca de timpuriu pe Eminescu, au banuit tragicul sfarsit al pesimistului poet. Firea unui om este hotarata in mare parte, chiar din momentul in care a fost conceput in pantecele mamei.
Dovada cea mai convigatoare despre acest adevar o avem in faptul ca, desi mai multi oameni s-ar afla in aceleasi imprejurari, totusi nu reactioneaza toti in acelasi fel. Fiecare dintre dansii are felul sau propriu de a reactiona, potrivit cu firea lui.
Cei mai multi atribuie nebunia lui Eminescu imprejurarilor externe in care s-a gasit nenorocitul poet. Aceasta este o greseala. Eminescu a fost predestinat la nebunie, caci s-a nascut predispus la aceasta grozava boala. Ceea ce se poate atribui intrucatva imprejurarilor este faptul ca ea s-a ivit prea de timpuriu.
Cazul lui Eminescu poate servi ca exemplu care sa intareasca si mai mult teoria lui Moreau (de Torus)1, sistematizata mai in urma de catre Lombroso2, ca geniul este o nevroza sau ca oamenii de geniu sunt niste degenerati superiori.
Multi, in special aceia care nu si-au dat osteneala sa-1 citeasca ori l-au citit si nu l-au inteles, invinuiesc pe celebrul doctor italian, ca a asimilat pe oamenii de geniu cu nebunii, - fapt absolut neadevarat.
Doctorul Ch. Richet, in prefata sa la cartea lui Lombroso, releveaza aceasta nedreapta invinuire si pune chestiunea pe adevaratul ei teren.
"Afirmand ca geniul, ca si nebunia, este una dintre formele degenerescentei mentale, niciodata Lombroso nu s-a gandit sa asemuiasca pe omul de geniu cu alienatul. Acesta ar fi totuna cu a spune ca focul si apa sunt identice. Nebunii si oamenii de geniu sunt in afara de omenirea obisnuita, dar unii sunt mai prejos de simplii muritori, iar altii mai presus. Asta nu e tocmai acelasi lucru. De buna seama ca nu in casele de nebuni se va gasi un Leibnitz sau un Voltaire, iar nenorocitii care napadesc ospiciile in care sunt inchisi cu ineptele lor productiuni, fructe ale nebuniei, nu vor fi nici Shakespeari , nici Victori Hugo. Niciodata d[omnul] Lombroso n-a pretins sa puna pe acelasi plan pe omul de geniu cu cel nebun. El este nevinovat de aceasta prostie colosala si, cu drept cuvant, se irita impotriva acelora care ii atribuie aceasta ridicula asemuire.
Opinia sa este cu totul deosebita si, trebuie sa o spunem, este intemeiata pe fapte pozitive si anume ca, pe de o parte marele si puternicul geniu al inventatorilor, al descoperitorilor, al semanatorilor de idei si al creatorilor nu corespunde cu o sanatate intelectuala desavarsita; iar pe de alta, ca in formele inteligentei ce se gasesc la alienati, se intalnesc unele insusiri psihologice comune nebunilor si oamenilor de geniu."
De atunci si pana acum, neintreruptele cercetari - facute atat de scoala lui Lombroso, cat si de el insusi - n-au facut decat sa confirme din ce in ce mai mult parerile sale.
Adevarul e ca anchetele asupra oamenilor mari sunt foarte anevoie de facut. Caci, pe de o parte, trebuie sa discerni partea anecdotica de cea reala din viata lor, iar pe de alta, esti expus sa nu poti avea toate informatiile trebuincioase, sa nu poti constata toate anomaliile, pe care multi dintre dansii au tot interesul sa le ascunda. Si atunci se intampla ca adversarii teoriei sa-ti obiecteze: Iata, cutare om de geniu a fost normal; deci teoria d-tale e falsa.
Neaparat ca cu asemenea oameni nu se poate discuta, caci ei fac greseala de a socoti ca stiut, ceea ce nu s~a putut sti.
imi amintesc despre un talentat scriitor de la noi, mort din nenorocire prea de timpuriu, pe care prietenii lui il socoteau ca exemplu de sobrietate. Si tocmai in urma s-a aflat ca dansul se alcooliza pe sub ascuns la el acasa, in fiecare seara.
Din cate se stiu despre viata lui Eminescu, se poate stabili ca el a fost un nevrozat. Din nenorocire, acest termen este cam vag. Tipul ideal de om normal este cel a carui inteligenta, simtire si vointa sunt intr-o dreapta cumpanire. In realitate insa este greu de gasit un asemenea om. Una sau doua dintre aceste trei facultati trebuie sa predomine. Cand insa dezechilibrul intre dansele este prea mare, atunci avem a face cu un om anormal.
Am spus mai inainte ca nevroza lui Eminescu poate servi ca o confirmare a parerilor lui Lombroso despre genii, pe care Magnan ii numeste si "degenerati superiori", spre a-i deosebi de cei inferiori, -debilii, imbecilii, nebuni si idioti - ale caror facultati sufletesti nu numai ca sunt intru totul dezechilibrate, dar sunt foarte scazute si unele, daca nu toate, chiar anihilate.
Ca geniul lui Eminescu nu era impreunat cu o sanatate intelectuala desavarsita, - aceasta este in afara de orice discutie.
Sunt oameni - de buna seama, cei mai normali - a caror viata se scurge cu aceeasi regularitate cu care curge apa dintr-o fantana. Nu dintre dansii a facut parte Eminescu. Dansul a fost inadaptabil. Aceasta adovedit-o chiar de la varsta de opt ani. Apucaturile sale nu se potriveau cu acelea ale copiilor de varsta lui. "Pe cand baiatul Mihai era in clasa II-a primara, a fugit din Cernauti si s-a dus pe jos la Ipotesti, cale de 120 kilometri, lucru care a pus pe ganduri pe parintii lui."
"Ni s-a afirmat ca o ruda de aproape a poetului istorisea ca nu numai o data s-a intamplat ca intr-o buna zi sa se pomeneasca parintii ca Mihai dispare din senin si tocmai peste cateva zile in urma le era adus de oameni, cari spuneau cum l-au gasit ratacind la distante mari si in locuri neobisnuite, zdrobit de oboseala, cu hainele si ghetele rupte, prapadite, fara a fi in stare sa-si dea seama de cum se afla acolo si nici de ce rost are acolo, ori de modul cum ajunsese acolo, nimic". Dr. A. Sunda, Nevroza lui Eminescu. Bucuresti, 1905, p. 10.
Din aceasta ultima destainuire ar rezulta ca Eminescu suferea de automatism ambulatoriu, care, dupa cum se stie, este caracterizat prin starea de inconstienta a bolnavului in timpul accesului de mers. insa cum nu avem probe indestulatoare pentru aceasta, nu ne putem pronunta categoric. Un lucru este sigur: ca Eminescu nu a fost dintre aceia care sa urmeze calea batatorita de altii.
in anul 1864 - adica la varsta de 15 ani - el a fost trimis in Ardeal. "Dupa un timp aproape de vreo trei ani, tatal lui Eminescu se pomeneste ca gropul cu bani ce-i trimetea lunar, se intoarce inapoi, fiindca fiul sau nu mai era in scoala. Mihai intrase in pamant. Dupa vreo doi ani si jumatate Mihai fu gasit ca sufleur in trupa raposatului Pascaly, care pe atunci se gasea in Botosani. Mihai mai fusese sufleur si in trupa artistului Caragiale". Eminescu, Diverse, p. 125.
Despre imprejurarile in care Eminescu a fost angajat sufleur gasim amanunte in Eminescu intim de D. Teleor si in articolul lui Caragiale, in Nirvana.
D[omnul] Teleor spune ca, dupa marturisirea unui frate al d[omnu]lui profesor universitar Gavanescu, Eminescu se afla prin anul 1866-67 ca hamal la Giurgiu in port. "Sta cu razatoarea de fier in mana si radea banitile pline - dupa cum se obisnuieste la incarcarea de producte Si m-am uitat la el. Ti-era mai mare mila, in picioare avea numai niste pantaloni de dril albastri, iar pe corp un sacou scurt de materie ordinara. Nici camasa, nici ciorapi, nimic Acest hamal care stia carte, nu era altul decat Mihail Eminescu Iorgu Caragiale 1-a tocmit sufleur. Era baiat foarte destept Eminescu, poate mai destept decat trebuia. Dupa ce am terminat seria de reprezentatii in Giurgiu, am plecat la Bucuresti, unde Eminescu a fost angajat ca sufleur la Teatrul National si a inceput a scrie poezii." Teleor, D-, Eminescu intim. Bucuresti, Luis. 1904, p. 5-8
imprejurarile in care Eminescu a fost angajat ca sufleur, asa cum un actor le-a spus lui Caragiale, se deosebesc intrucatva de cele povestite mai sus. Iata, in adevar, ce spune Caragiale:
"Sunt peste doua zeci de ani de atunci.
Locuiam intr-o casa unde trasese in gazda un actor, vara director de teatru in provincie. Vazandu-ma ca citeam intruna, actorul imi zise cu un fel de mandrie: «iti place sa te ocupi cu literatura Am si eu un baiat in trupa care citeste mult; este foarte invatat, stie nemteste si are mare talent; face poezii; ne-a facut cateva cuplete minunate. Eu crez ca ti-ar face placere sa-1 cunosti.»
Si imi povesti cum gasise intr-un hotel din Giurgiu pe acel baiat - care slujea in curte si la grajd - culcat in fan si citind in gura mare pe Schiller. In ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca baiatului - plin cu carti nemtesti. Baiatul era foarte bland, de treaba, nu avea nici un vitiu. Era strein de departe, dar nu vrea sa spunda de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine stie ce imprejurare.
Actorul ii propuse sa-1 ia sufleur cu 7 galbeni pe luna si baiatul primi cu bucurie. isi luase biblioteca si acum se afla la Bucuresti." Caragiale, I. L., In Nirvana. (Eminescu. - Diverse, p. III) - Acesta era Eminescu.
Oricare dintre aceste doua versiuni ar fi cea adevarata, -se vede ca Eminescu "nu era un om ca toata lumea". Dupa cum se stie, dansul era de familie buna si cu avere. Ca sa schimbi o asa conditie sociala cu aceea de hamal sau randas la grajd, - trebuie ca in tine sa fie ceva anormal.
Ca dovada de inadaptabilitate se poate socoti si timiditatea lui Eminescu. Caci, ce altceva este un om timid, decat acela care se adapteaza cu greutate sau nu se poate adapta deloc la noi imprejurari externe.
Inadaptabilitatea este socotita de catre celebrul psihiatru Pierre Janet ca simptomul cel mai caracteristic al nevrozei. Orice organ - spune dansul - indeplineste doua feluri de functiuni: unele inferioare si altele superioare. Si se intampla ca sau unele sau altele sa fie bolnave. De exemplu, se poate intampla ca un bolnav sa nu poata merge, fiind ca i s-a rupt peroneul sau nu se poate nutri fiind ca are un abces al pilorului. "in acest caz este lezata partea veche si simpla a functiunii, iar leziunea se afla pe un organ anumit. Dar se poate ca boala sa atinga partile superioare ale functiunii, pe acelea care sunt in formatie, in organizatie: sunt indivizi care nu pot umbla, desi picioarele si chiar maduva spinarii lor sunt intacte, - sau care nu se nutresc, cu toate ca stomacul lor si toate organele inferioare ale alimentatiei pot sa functioneze in perfectie. Unii bolnavi nu pierd decat aceasta parte superioara a functiunii alimentarii, care consista in a manca in societate, in imprejurari noi si complexe, in a manca dandu-ti seama de ceea ce faci Nevrozele constau in boala acestei parti superioare a functiilor, in lipsa puterii de adaptare la imprejurarile prezente".
Janet, Pierre, Les Nevroses, Paris, Ed. Flammarion, 1909, p. 386-387.
Eminescu toata viata lui a fost un inadaptabil si o fire nedisciplinata. in aceasta sta explicarea unei mari parti din neajunsurile vietii sale. Caci doua sunt conditiunile de capetenie ale unei vieti mai linistite, si anume: putinta de adaptare la mediu si aceea de a te infrana - cumpatarea. Or, este cunoscut de toti ca numai cumpatat nu a fost Eminescu
"De altmintrelea si in vremea in care spiritul sau era in vigoare, felul traiului sau facuse pe amicii sai sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata; adesea se hranea numai cu narcotice si excitante: abuz de tutun si cafea, nopti petrecute in cetire si scriere, zile intregi petrecute fara mancare, si apoi deodata la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mancare si bautura fara alegere si fara masura; asa era viata lui Eminescu."
Dupa cum se stie, degenerescenta si nevroza sunt adesea caracterizate prin inclinari la unele vicii. Eminescu era alcoolic. Doctorul Zosin, intr-un interesant articol asupra nebuniei lui Eminescu2, spune, intre altele, ca daca Eminescu n-ar fi fost alcoolic si sifilitic, poate ar fi ramas un om bizar toata viata, fara ca sa mai innebuneasca. - Adevarul e ca sifilisul este datorat intamplarii; cat despre alcoolism, el a fost mai mult ceva fatal.
Multi, intre cari si d[oam]na Cornelia Emilian3, sustin ca Eminescu a innebunit, fiindca a dus o viata dezordonata, pe cata vreme este tocmai contrariul. D[omnul] T. Maiorescu a formulat acest adevar, cum nu se poate mai bine: "Nu aceasta viata - spune dansul - i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie innascut i-a cauzat aceasta viata" Maiorescu, Titu, Critice, III, p. 116.
Se poate ca un om sa fie predispus la nebunie, dar epoca in care ea se va manifesta atarna in mare parte si de imprejurarile in care s-a gasit. Noi credem ca, pe langa alcoolism si sifilis, ceea ce a mai grabit izbucnirea timpurie a bolii lui Eminescu, au fost supararile, adica durerea morala. De obicei, aceasta din urma are inraurire covarsitoare in cauzarea multor boale organice si mai cu seama in a celor mintale.
Cauzele de capetenie ale supararilor lui Eminescu nu trebuie cautate atat in afara, cat mai ales in propria lui fire. Cu un temperament ca al sau era greu sa aiba alta soarta decat aceea pe care a avut-o. In firea lui se observau contrastele cele mai ciudate. Din punctul de vedere al afectivitatii, dansul era cu totul departe de a fi normal.
O caracteristica, intre altele, a unei simtiri bolnavicioase este trecerea nemotivata de la o stare afectiva la alta opusa ei. Iar alta caracteristica e felul cum individul este impresionat si reactioneaza la imprejurarile din afara. O emotie patologica se deosebeste de una normala prin urmatoarele trei particularitati de capetenie: 1) Fenomenele fiziologice cari o insotesc sunt prea intense; 2) Se produce fara o cauza determinanta indestulatoare; 3) Efectele ei se prelungesc intr-un timp prea indelungat.1 in rezumat, se poate spune ca emotia patologica este caracterizata prin disproportia intre intensitatea ei si cauza care a produs-o; adica, desi cauza este relativ mica, emotia este prea intensa.
Socotita din toate aceste puncte de vedere, simtirea lui Eminescu era bolnavicioasa.
"Asa l-am cunoscut [pe Eminescu] atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumit totdeauna de toate; aci de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata mare. - Ciudata amestecatura! - fericita pentru artist, nenorocita pentru om! Avea un temperament de o excesiva neegalitate si cand o pasiune il apuca, era o tortura nemaipomenita. Am fost de multe ori confidentul lui.
Cu desavarsire lipsit de manierele comune, succesul ii scapa foarte adese Atunci era o zbuciumare teribila, o incordare a simtirii, un acces de gelozie, cari lasau sa se intrevaza destul de clar felul cum acest om trebuia sa sfarseasca.
Cand ostenea bine de acel cutremur, se inchidea in odaia lui, dormea dus si peste doua-trei zile se arata iar linistit ca «Luceafarul cel nemuritor si rece». Acum incepea cu verva lui stralucita sa-mi predice budismul si sa-mi cante Nirvana, tinta suprema a lui Buda-Sakiamuni.
O asa incordare, un acces a avut in ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfarsitului. Dupa cutremur, el nu s-a mai inchis in odaie sa se culce si sa faca ceea ce facea mai-nainte Luceafarul. A pornit inainte, tot inainte, pana ce a cazut sub loviturile vrajmasului pe care-1 purta in sanu-i, inca din sanul maicii sale. Copil al unei rase nobile si batrane, in el se petrecea lupta decisiva intre flacara celei mai inalte vieti si germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia."
in ceea ce priveste inteligenta propriu-zisa, nu avem date indestulatoare asupra anomaliilor ei. Ceva mai mult: un fost prieten al lui din copilarie ne-a spus ca Eminescu era de o nemasurata limpezime si judecata in convorbiri si discutii, insa, de obicei, era tacut; dar indata ce se alcooliza, devenea de o verva fermecatoare. Aceasta facea pe unii dintre prietenii lui - nu cei cumsecade, bine inteles, - sa-1 indemne la bautura, pentru ca mai in urma sa se bucure de farmecul convorbirii lui.
Poate ca ar trebui sa socotim ca indicii de anormalitate unele parti obscure din poeziile lui. Asupra acestora insa nu vom mai insista, deoarece au fost deja relevate de catre altii2.
Din citirea Confesiunilor lui J.-J. Rousseau, doctorul Moebius a observat ca acest celebru literat suferea de mania persecutiei.
Tot astfel, sfarsitul Scrisorii IV trebuie socotit ca un indiciu convingator ca ceva anormal se petrecea in mentalitatea lui Eminescu, cu ani inainte de manifestarea zgomotoasa a nebuniei genialului poet:
Da visam si eu odata pe acea ce m-ar iubi
N-o mai caut Ce sa caut? E acelasi cantec vechi.
Setea linistei eterne, care-mi suna in urechi;
Dar organele-s sarmate si-n strigari iregulare
Vechiul cantec mai patrunde cum in nopti izvorul sare.
P-ici pe colo mai strabate cate-o raza mai curata
Dintr-un Carmen saeculare ce-l visai si eu odata: Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,
Se imping tumultuoase si salbatece pe struna.
Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit.
Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit
Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun
Ah! organele-s s/armate si maestrul e nebun!
Sunt cativa ani de atunci. in seara unei calduroase zile de iulie ma intalnesc cu un prieten a carui viata fusese o inlantuire intreaga de nenorociri, provenite mai toate din cauza mizeriei. Si spre marea mea surprindere, desi starea lui materiala nu i se imbunatatise deloc, observ ca este de o veselie exuberanta, ca incepe sa-mi debiteze fel de fel de planuri, unele mai absurde decat altele si sa-mi spuna: "N-ai idee cat de fericit ma simt. Am senzatia ca zbor, ca ma ridic din ce in ce sus, tot mai sus, si ca planez deasupra tuturor!" Atunci am bagat de seama ca dansul isi pierduse mintea. Mai-nainte ca el sa-si dea obstescul sfarsit, parca natura ar fi avut grija sa-1 imbolnaveasca de una dintre acele nebunii care iti dau iluzia fericirii: de paralizie generala. Se stie ca in mai toate cazurile de paralizie generala, un simptom caracteristic al acestei grozave boli este starea de euforie in care se simte bolnavul. Si, printr-o ironie a sortii, cu cat ruina lui inainteaza, cu atat se simte mai fericit, pana cand in cele din urma se animalizeaza cu totul si ajunge chiar cu mult mai prejos de animal.
Eminescu n-a avut macar nici acest noroc, ca nebunia lui sa fie dintre acelea care sa-i produca aceasta iluzie de fericire si sa-1 instraineze complet de trista realitate.
La 28 iunie/10 iulie 1883, ora 5 dimineata, d[omnul] Titu Maiorescu primeste un bilet de la d[oam]na Catinca Slavici nascuta Szoke, la care locuia Eminescu, cu urmatorul cuprins: "D-nul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau".
,,Eminescu insira vorbe fara inteles, silindu-se a le grupa in pentametre si hexametre, facandu-le sa rimeze. Nu pare a cunoaste pe prietenii ce-l viziteaza. Reusind a-1 linisti putin prin mangaieri prietenesti si intrebandu-1 daca e suparat pe prietenii sai, dansul raspunde ca nu. Spunandu-i ca in curand se va insanatosi, dansul raspunde cu durere ca boala asta nu-i va trece niciodata si ca nu mai stie nici o limba - s-apoi iarasi incepu a insira la pentametre si hexametre cu cuvinte neintelese" Teodorescu-Kirileanu, G., Cateva date asupra lui Eminescu (in Conv[orbiri] Litferare], 1906, p. 995).
E greu ca un om normal sa-si dea seama de imensitatea durerii ce simte un nebun in momentele cand isi da socoteala de nebunia sa; dar ele trebuie sa fie grozave. Si poate ca nici o lupta sufleteasca nu este mai dureroasa, decat aceea dintre personalitatea constienta a unui om impotriva invaziei nebuniei, care cauta sa-i ia locul. Celor pe care ii intereseaza acest subiect, le recomandam cartile privitoare la nebunia lui Guy de Maupassant.
Eminescu avu aceasta nenorocire. Nebunia lui a fost adesea intrerupta de momente lucide, in care dansul isi dadea socoteala de starea jalnica in care se afla.
Odata nebunia declarata, d[omnul] Maiorescu a avut meritul sa se intereseze de soarta amarata a nenorocitului poet, 1-a internat la Dobling, in casa de sanatate a doctorului Obersteiner. Ameliorarea s-a produs repede. Bolnavul si-a revenit treptat-treptat in simtiri; dar n-a mai fost Eminescu: genialitatea sa pierise pentru totdeauna. - Se stie ca de la declararea primei nebunii si pana la sfarsitul vietii lui, dansul n-a mai produs nimic de seama.
Este interesanta o scrisoare pe care el o adresa din casa de sanatate prietenului sau intim Chibici-Ravneanu. Din ea reiese durerea amara de care era cuprins sufletul sau. invinuirea ca este tinut nemancat trebuie primita cu rezerva. Poate ca asa trebuia sa fie regimul necesar insanatosirii sale sau poate ca, din cauza bolii, dansul devenise de o lacomie caracteristica unor cazuri de alienatie. Dar, oricum ar fi lucrurile, dansul a suferit, iar pe noi asta ne intereseaza.
,Jubite Chibici, Nu sunt deloc in stare sa-mi dau seama de boala cumplita prin care am trecut, nici de modul cum am fost internat aici in ospiciul de alienati. Stiu numai atata ca boala intelectuala mi-a trecut, desi fizic stau destul de prost. Sunt slab, rau hranit si plin de ingrijiri asupra unui viitor care de acum inainte e fara indoiala si mai nesigur pentru mine decat oricand.
Mi-aduc in adevar aminte ca am venit cu tine in tren, dar incolo nu mai stiu nimic decat ca am stat inchis si ca am suferit nu numai de halucinatii, ci si mai mult inca de foame.
Nu-ti poti inchipui starea in care un om se afla intr-un institut de alienati dupa ce si-a venit in fire. Neavand nimic de lucru, inchis alaturi cu un alt individ, hranit rau, precum se obisnuieste la spitale si lasat in prada celor mai omoratoare grije in privinta viitorului, mi-e frica chiar de a-mi plange soarta, caci [chiar a fost sters] si aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel fara speranta si plin de amare indoieli iti scriu iubite Chibici si te rog sa-mi lamuresti pozitia in care ma aflu. Eu as vrea sa scap cat se poate de curand si sa ma intorc in tara, sa ma satur de mamaliga stramoseasca, caci aici, de cand ma aflu, n-am avut nici o data fericirea de a manca pana la satiu. Foamea si demoralizarea, iata cele doua stari continue in care petrece.
Nenorocitul tau amic, M. EMINESCU"
in urma unei calatorii prin Italia, Eminescu se reintoarse in tara.
imbunatatirea starii lui n-a durat prea mult. Pe de o parte sifilisul, care nu a fost bine ingrijit; pe de alta, viata neregulata si alcoolismul, au facut ca boala sa i se agraveze din nou in anul 1886, cand ocupa postul de sub-bibliotecar la Biblioteca din Iasi.
S-a simtit nevoia sa fie internat din nou, ceea ce s-a si facut in urma acestei Constatari medicale :
"Subsemnatii, doctori in medicina de la Facultatea din Paris, etc, in urma requizitiunei d[omnu]lui Prim-Procuror, din 5 Noemvrie 1886, de a constata starea mintala a lui Mihail Eminescu, mergand la arestul preventiv al despartirei I, unde se afla pacientul, din interogatoriul si conversatia avuta cu Eminescu, am putut constata ca el sufere de o alienatie mintala cu accese acute produse probabil de gome sifilitice la creer si exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasa atat pentru societate, cat si pentru el insusi si este neaparata nevoie de a fi internat in o casa speciala spre cercetare si observare pe un timp limitat, dupa socotinta medicului curant.
Dr. Iuliano, Dr. Bogdan. Iassy, 1866, Noemvrie 6."
El fu internat in ospiciul de la Manastirea Neamtu, in "ziua de 9 noemvrie 1886".
"In registrul din acel timp nu sunt trecute alte indicatiuni decat cele urmatoare: «34 ani (?), ortodox, roman; profesiunea libera; din urbea Iasi; boala: Manie furibunda, care diagnoza este stearsa si pus alaturi: Delirium tremens; iesit vindecat in ziua de 10 aprilie 1887.»"1 insa vindecarea a fost foarte relativa. Vointa lui, care niciodata n-a fost puternica, in urma acestui nou acces se slabise cu totul. "La masa daca-i dadeai lingura in mana, manca; iar altfel, sta si se uita si totusi el se ocupa de literatura, facuse deja cateva poezii, cari s-au publicat in volumul sau editat de d[omnul] V. Mortun. Iar dupa ce s-a intors de la Halle, nu mai era asa, dar totusi astepta sa fie indemnat de mai multe ori." Emilian, Cornelia. (Prefata la Henrieta si M. Eminescu, Scrisori Iasi, Ed. Saraga).
Este interesanta impresia ce i-a facut Eminescu, dupa iesirea lui din ospiciu, lui I. Paun-Pincio.
"Iubite Prietene,
intr-o zi frumoasa de primavara, pe cand pomii prind sa infloreasca, se raspandise in Botosani vestea ca poetul Eminescu s-a intors de la Manastirea Neamtului si ca e pe deplin sanatos.
Fiecare se grabea sa-1 vada. L-am vazut si eu pentru intaia oara intr-un colt de strada, strangand cu multa caldura mana lui Scipione Badescu.
Era voinic si vioi. Fara barba, fara musteti, parea foarte tanar si parca nu-mi vedea a crede ca acesta e omul, ca acesta e poetul care a suferit atata. Raspundea zambind si fuma cu multa pofta un capat de tigara. Purta imbracaminte de om nevoies. Straie groase de siac - desi era cald - in cap o palarie nalta, neagra si veche.
Poetul radea! Era sanatos, vesel, multamit. Cateodata se plimba pe strada intovarasit de biata lui sora, care il iubea atat de mult. Dansa era bolnava de picioare si mergea foarte anevoios, sprijinindu-se de el Din cand in cand se opreau in fata vreunei pravalii si rugau sa li se aduca un scaun. Poposeau.
Dansa era ca si el de inalta, cu fata searbada, bolnavicioasa, ochii ei de o adanca suferinta catau trist dar dulce - era dulce si privirea si zambetul ei.
Uneori il stapanea o adanca melancolie. Calca incet si rar; capul mereu lasat in jos.
ii placea sa rataceasca prin locuri parasite, sa nu-1 insoteasca nimeni. Se furisa in singuratatea aleelor din gradina Varnav. Se oprea in loc si asculta cantecul pasarilor, apoi se pleca de culegea carabusi, ii punea pe palma si statea cu mana intinsa pana ce ei isi luau zborul, in vreme ce deasupra lui tremurau linistit florile albe, pe cari el atat de mult le iubise, si cadeau molcom peste dansul, cadeau lacrimile primaverei
intr-o zi ploioasa de toamna, poetul - imbracat intr-un palton terfelit si cu aceeasi palarie pe cap, cu care venise de la Manastirea Neamtului - se invartea de jur-imprejurul Casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia sa intre inauntru pentru a primi, pare-mi-se, oarecare suma de bani. A stat mult in ploaie. De cateva ori s-a intors la usa
Nu mult dupa aceea auzii ca poetul a plecat la Bucuresti, de unde nu s-a mai intors." Eminescu, M., Diverse, p. 111-112.
In anul 1889, nebunia revenindu-i din nou, pentru a treia si cea din urma oara, Eminescu afost internat in casa de sanatate a doctorului Sutu.
Foarte miscator felul in care poetul Vlahuta istoriseste o vizita ce a facut-o la ospiciu sarmanului poet. Din spusele sale rezulta ca bolnavul tot mai avea din cand in cand clipe de luciditate, in care-si da seama de mizeria vietii sale.
L-a gasit recitand versuri. "Si cand, ostenit de acest joc curios de versuri sonore si pustii, isi lasa tacut privirea in pamant, figura lui imbraca iarasi acea expresie de tristete vaga - umbra acelui apus dureros al constiintii, care-i dadea in momentul acela infatisarea unui zeu invins, parasit de puteri si umilit. Eu ma uitam la el, mi se rupea inima de mila, si nu stiam ce sa-i spun. Dupa cateva minute de tacere isi impreuna mainile si, ridicandu-si aiurit ochii in sus, ofta din adanc si repeta rar, c-un glas nespus de sfasietor: «Of, Doamne, Doamne! » Era, in acest suspin al lui si in aceste cuvinte, sinteza fintregii lui vieti, si, poate c-o ultima fulgerare de constiinta a strabatut in clipa aceea lantul tuturor suferintelor lui, din copilarie si pana in ceasul in care se afla. M-a podidit plansul si am plecat."1
Aceasta licarire de constiinta in sufletul sau, coplesit de grozavele atingeri ale nebuniei, ne aminteste accesele de disperare de care era cuprins, la inceputul nebuniei sale, sarmanul filosof Nietzsche, in putinele clipe lucide pe cari le mai avea din cand in cand. Se destepta la miezul noptii si, plangand in hohote, repeta: "Sunt prost, sunt prost!"
Si ne mai aminteste sfasietoarele tanguiri ce se auzeau din celula casei de nebuni in care era inchis poetul Lenau: "Nenorocit este sarmanul Lenau!"
O intamplare pe care am putea-o numi fericita - caci decat o viata moarta, mai bine nimic - a facut ca Eminescu sa moara in ziua de 15 iunie 1889.
Iata accentele disperate cu care nenorocita lui sora anunta d-nei Cornelia Emilian moartea iubitului ei frate.
"Lacu-Sarat, 1889, iunie 22.
Scumpa mama. Nu sunt in stare a va descrie nici ce am privit cu ochii mei, nici ce s-a intampinat, de nu am fost in stare a va scrie nimic.
Atat va spun si va rog sa spuneti la toti ca nenorocitul meu frate a murit in cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petrea Poenariu.
Moartea lui Mihai si ologirea mea provin numai din saracie! Ce nedreptate este in lume, unii se rasfata in lux si eu n-am cu ce ma cauta. Zdrobita cum n-am fost niciodata, va rog scumpa mama nu ma parasiti
H. Eminescu" Henrieta si M. Eminescu, Scrisori, p. 121-122.
In privinta ultimelor ceasuri din viata lui Eminescu s-au publicat in ziarele si revistele de atunci oarecare amanunte. Un fapt caracteristic ce se observa in multe cazuri de nebunie este ca, aproape de momentul sfarsitului fatal, mintea bolnavului devine lucida. De ce? Nu se stie. Acest fenomen s-a observat si la Eminescu.
"Cu 17 zile inaintea incetarii lui din viata - scrie Romanul - doctorul Sutu a inceput a se ingriji de sanatatea luceafarului poeziei romanesti, caci Eminescu incepu a merge din ce in ce mai rau.
Era vineri 16/28 iunie [data gresita, caci a fost joi, 15 iunie] dimineata, el ceru sa i se dea un pahar cu lapte si ceru sa i se trimeata dr. Sutu, caci vru sa vorbeasca cu el. Era in momente de lucididate; doctorul intrebandu-1 cum se simte, Eminescu raspunde ca are dureri in tot corpul, cari ii casuneaza mult rau. Din nenorocire aceste momente lucide n-au tinut mult, dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu incepu din nou sa aiureze. Doctorul Sutu cauta sa-1 linisteasca si poetul se duse sa se culce. Nu trecu nici o ora, cand dr. Sutu intra din nou la el; de asta data il gasi intins fara nici o suflare. Eminescu murise.
Dupa parerea doctorilor, moartea a provenit din apoplexie."
In urma dorintei domnului Titu Maiorescu, se proceda la autopsia cadavrului lui Eminescu.
S-a constatat, spune Constitutionalul, ca "creierii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate ca erau in stare de inmuiare (ramolitie). Emisferul stang singur cantarea 595 grame, cel drept 555, fara cerebel. Partea psihica a creierilor era aproape total ulcerata in emisferul stang; chiar si cea psicho-motrice; membranele creierilor, injectate si aderente. Circumvolutiunile mult dezvoltate si adanci. Inima in stare de ipertrofie pasiva cu degenerarea grasoasa a tesutului muscular; la radacina aortei s-a constatat inceputul unui proces ataeromatos, iar valvulele inimei erau intacte. Degenerarea grasoasa s-a gasit in acelasi stadiu si la tesuturile ficatului, care, bineinteles, era putin ipertrofiat. Splina in stare iperemica si degeneratiune." Revista politica, Suceava (Bucovina), 1 august 1889.
Informatiile pe cari le dam aici nu au complet caracterul stiintific, si nici nu-1 pot avea, deoarece ele sunt marturisiri ale unora si altora care, ca toate marturisirile, au o cantitate mai mare sau mai mica de subiectivitate. insa, pe cat ne-a fost cu putinta, am cautat sa fim cat se poate mai bine documentati.
Ce fel de om era Gheorghe Eminovici, tatal poetului? Afirmatiile in privinta lui se aseamana in trasaturi generale.
Iata ce spune despre dansul d[omnul] Corneliu Botez: "Tatal poetului era un barbat inalt la stat, foarte robunst, gras, cu ochii verzui-albastri, nas acvilin, fata rumena si rotunda - cu mustati si putina barba - rotunjita de jur-imprejur; la batranete, cu parul alb, neplesuv; cu portul si exteriorul bine ingrijit. Era un caracter ferm, o fire vesela in timpuri bune ca si grele, si originala; vorbaret si plin de spirit muscator. Fuma, nu bea. Avea talent de imitatie a vocii si miscarilor. Imita pe cepelegi, pe gangavi, pe boierii cu tabieturi si alte asemenea cu o extrema iscusinta. Batranul Eminovici era inzestrat cu o memorie fenomenala a numelor, datelor etc, memorie pe care a mostcnit-o si poetul Avea o colectie mare de scrieri romanesti si cunostea adanc istoria tarii.
Avea darul vorbirii si un asa de mare mestesug de a istorisi, ca zile si nopti nu ti s-ar fi urat a-l asculta. Avea un glas sonor, muzical si se exprima in cea mai curata si aleasa limba romaneasca, concis in stil. ii placea sa povesteasca intamplari si aduceri aminte din trecut.
Cunostea bine toate limbile: polona, rusa si ruteana si vorbea binisor frantuzeste si nemteste. ii placea[u] petrecerile, dar nu era patimas de chefuri. Era ceremonios, traia bine sub toate raporturile Atat dansul, cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau dumineca si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.
Gh. Eminovici era foarte violent, cicalitor si sever cu baietii lui si de aceea copiii inclinau mai mult catre mama lor. Eminovici ades ii batea si in special pe Mihai, poetul, pe care il considera ca cel mai rau copil al sau". Omagiu lui Eminescu, p. 33-35.
Iar d[omnul] N. Petrascu spune: "Tatal lui Eminescu, Gh. Eminovici, era un batran vioi si hazliu" Petrascu, N., Mihail Eminescu. p. 6-7.
Cam acelasi lucru spune si Caragiale, care 1-a cunoscut personal: "Era un batran foarte dragut, glumet si original"1.
Si, in sfarsit, capitanul Eminescu spune urmatoarele: "Tata avea ochi albastri; un caracter foarte violent, dar in schimb era bun la suflet Avea o putere herculeana si vorbea bine nemteste si ruseste.
Mai avea o memorie uimitoare. Scria nu caligrafic, dar foarte lizibil si stilul era scurt si concis; caracter ferm, nelingusitor, rezolva imediat chestiunea Avea o mare aversiune contra grecilor, nu stiu, din propria lui convingere, sau fiindca Bals [la mosia caruia era scriitor] nu-i putea suferi pe greci" Omagiu lui Eminescu, p. 147.
Din aceste insusiri ale tatalui, Eminescu avea memoria, predilectia pentru studiul istoriei, mai ales pentru acela privitor la istoria neamului, talentul de a povesti, glasul sonor si placut - dupa cum au spus d-nii Negruzzi, Slavici etc. -simtul moral, bunatatea sufleteasca. Eminescu era violent. Un fost intim al sau mi-a spus ca a fost de fata cand era sa sparga capul unui prieten al sau, si acela literat de valoare, din cauza unor tachinari nevinovate de altfel.
insa i-au lipsit lui Eminescu tocmai acele calitati ale tatalui sau care ii erau mai trebuincioase in lupta pentru existenta si mai de folos pentru multumirea sufleteasca. Astfel, dansul a fost lipsit de vointa tenace, necumpatat si foarte neglijent pentru trupul sau. Dar asupra acestora vom mai reveni.
Dupa cum rezulta din actul de deces, vazut de d[omnul] Corneliu Botez, "G Eminovici a murit la 19 martie 1884, in varsta de 72 ani si a fost inmormantat la Ipotesti. Moartea i-a provenit din cauza unei afectiuni genito-urinare, de care suferea de mai mult timp".
La 1840, G. Eminovici se casatoreste cu Raluca, mama poetului, o femeie asezata, blajina.
"Mama poetului era mai mult mica de stat /scunda/, oachesa, dar robusta, cu fruntea lata si cu ochii negri; o fiinta tacuta, resemnata, visatoare, cu un zambet dureros pe gura, S. Regelui catre Bismarck, sau un membru al familiei M. Sale", nu-si aduce bine aminte capitanul Eminescu.
"Tot atunci a fost autorizat sa asiste la manevrele armatei germane, dar fatalitatea - ne spune d-ra Tautu - 1-a urmarit si pe dansul, caci a racit si a murit de pneumonie. Capitanul Eminescu insa sustine ca ar fi cazut de pe cal si din aceasta cauza a murit la 20 sept. 1873, in varsta de 29 ani si a fost inmormantat la Ipotesti"1. lorgu - spune capitanul Eminescu - era "inalt, par mustati negri, ochii caprii, pielea alba, sombnr, cand radea, se schimba vremea".
Poetul ii semana deci la culoarea parului si la dispozitia sufleteasca, fiindca nici dansul nu era vesel.
Ilie era bland, inalt, vesel, ochi albastri, mare talent la
desen2. A studiat medicina in Bucuresti in scoala lui Davila.
A murit de tifos in iarna anului 1862 sau 1863,
molipsindu-se la spitalul militar de la soldatii bolnavi3.
Al cincilea frate al poetului, Vasile, a murit in varsta de
un an si jumatate.
Poetul Eminescu a avut trei surori: Maria, Aglaia,
Henrieta.
Maria a murit in etate de 7 ani si jumatate.
Aglaia era cea mai in varsta. in anul 1870 s-a casatorit cu Ion Drogli, profesor de pedagogie la Cernauti, care a murit la 7 ianuarie 1871. Cu el a avut doi copii, ofiteri in armata austriaca. Dupa moartea lui Drogli, Aglaia s-a casatorit cu un ofiter austriac, Gareis Edle von Dollitzsturm. Dansa a
murit acum cinci ani.
Sora care a jucat un rol mare in cea mai trista epoca a vietii lui Eminescu, a fost Henrieta. Dansa 1-a ingrijit in modul cel mai devotat, dupa ce dansul a iesit din Manastirea Neamtului, unde fusese internat cu ocazia celui de al doilea atac de nebunie, in anul 1887, pana in anul 1888, cand a plecat la Bucuresti. Ea a murit de apoplexie, in varsta de 32 de ani, la 14 octombrie 1889, dupa cum se constata din actul de deces, vazut de d[omnul] Corneliu Botez.
Era oloaga de la varsta de cinci ani, dupa cum marturiseste intr-o scrisoare adresata d-nei Cornelia Emilian. "Neputiincioasa cum era, si fara nimeni in preajma ei care s-o ajute, ea a murit in mare mizerie. intr-un sicriu ordinar de brad ramasitele ei pamantesti au fost depuse de-a dreptul la cimitir intr-o birja cu un cal, a lui Ion Suceveanu din Botosani. Moartea ei a fost declarata la ofiterul starii civile de un zugrav, Florian Catul si de birjarul Suceveanu, nestiuta si nejelita de nimeni"1.
Capitalul Eminescu spune ca era "satena, roscata, ochii caprii, inalta. N-avea absolut nici o cultura, dar era plina de multa imaginatie si de o inteligenta deosebita"2. Ceea ce reiese din scrisorile ei este ca era cu mult bun simt si de o minte cumpatata. Ca era de o inteligenta deosebita si plina de multa imaginatie, aceasta nu se vede din ele.
Aruncand o privire generala asupra familiei poetului, constatam ca cu unii dintre membrii ei, Eminescu nu avea nici un punct de asemanare, iar cu altii se asemana intrucatva numai intr-unele privinte.
Dupa cum se constata din marturisirile celor care i-au cunoscut, amandoi parintii erau originali. De altfel, originalitatea era nota caracteristica a intregii familii.
Ceea ce distinge pe Eminescu de membrii familiei sale sunt unele originalitati mai pronuntate decat acelea ale unora dintre membrii ei si unele calitati atat de dezvoltate, incat au atins genialitatea Acestea sunt: imaginatia si inteligenta.
In randul intai, temperamentul si caracterul unui scriitor se cunosc din viata lui sociala. Observand peripetiile ei, ne putem face o idee despre personalitatea lui in deosebitele epoci, constatand in acelasi timp daca in viata lui sufleteasca este legatura de continuitate sau care sunt abaterile care ne-o infatiseaza ca ceva anormal sau morbid.
Eminescu n-a fost omul confidentelor, de aceea si viata lui sufleteasca este mai greu de aflat si de studiat. Din aceasta cauza nu i-o putem constata decat din unele manifestari externe, in cari ea s-a dat pe fata - adesea fara voia lui - si la cari au fost martori unii dintre cunoscutii si prietenii sai. Nu este de mirat ca studiul acesta, mai cu seama in partea biografica si cea psihologica, sa faca mai mult impresia unei compilatii, din cauza numeroaselor citari. Ceea ce ne-a facut sa procedam astfel, este dorinta de a ne tine strict de principiul ca sa dovedim tot ce afirmam. Prin urmare, citarile erau trebuincioase. Cand este vorba despre un om mare, chiar cand sunt numeroase, nu strica; caci constati adesea ca multe dintre acelea cari la inceput iti pareau de prisos, adesea isi au si ele insemnatatea lor, daca le privesti dintr-un anumit punct de vedere.
Urmarind de aproape viata sociala a lui Eminescu, in toate peripetiile ei, constatam ca dansul a fost un refractar. Sufletul sau nu se putea adapta la calapodul formelor sociale. Eminescu s-a abatut totdeauna din drumul batatorit de catre altii, creindu-si un fel de viata a lui proprie, in care mai-nainte de a cauta sa se poarte dupa placul altora, asa cum fac cei mai multi, dansul s-a purtat dupa placul sau.
Dansul avea ceva din temperamentul vagabond al lui Gorki si din firea de boem a lui Paul Verlaine. Aceste insusiri s-au manifestat chiar de la varsta de opt ani, cand a parasit pe jos scoala primara din Cernauti si s-a inapoiat acasa la Ipotesti. Si tot din copilarie s-au manifestat la dansul anumite particularitati, cari il faceau sa se deosebeasca de ceilalti copii de varsta lui.
"De mic copil Eminescu avea o fire care contrasta cu a celorlalti copii de seama sa. Dansul avea apucaturi poznase si bizare, cum era aceea de a disparea de acasa in mod ciudat, cate o saptamana si a se reintoarce iar". "Eminescu de mic copil nu statea la vorba cu baietii din sat; de joaca cu ei, nici vorba. Nici cu fratii lui nu se punea la joaca sau la vorba, si umbla totdeauna singur si pe jos. Fratii lui Mihai, dimpotriva, umblau pe mosie calari. Poetului insa nu-i placea, ba si radea de ei, cand ii vedea calari. Nu era vorbaret de felul sau".
"Eminescu umbla totdeauna hoinar, cu cate o carte in buzunar, hoinarind asa, manca uneori cate un covrig la doua-trei zile. Zadarnice erau incercarile parintilor de a-1 gasi si aduce la masa." ,foetul de mic copil iubea codrii si singuratatea. Vara, mai nu dormea acasa, ci pe sub hambare, ori se infunda in padurile din imprejurimile Ipotestilor, pe care le cutreiera in lung si in lat."
"Eminescu, nemultumit de roadele ce culegea in scoala, cat si de felul de hrana ce se dadea la gazda unde se gasea in pensiune, fugi din scoala. Dansul pleca pe jos pana la Mihaileni; cum insa nu putu trece granita fara bilet de libera circulatie, s-a pitit in dosul uneia din harabalele mari de marfuri care circulau prin tara in acele vremi si astfel trecu granita fara sa fie observat. De aici o pomi tot pe jos, pana la Ipotesti unde, cum ajunse, tatal sau ii administra o zdravana corectie si-1 expedie din nou la scoala, dar nu spre bucuria directorul ei, Wolf."
