Nicoara potcoava - roman de Mihail Sadoveanu - rezumat referat





NICOARA POTCOAVA - Roman de Mihail Sadoveanu. Prima editie in volum: Nicoara Potcoava. Povestire istorica, Bucuresti, Editura Tineretului, 1952, 432 pp.

In ciuda impresiei de izometrie pe care lectura punctuala a operei sadoveniene ar putea-o lasa, examinarea ei in diacronie evidentiaza uriasa distanta artistica ce desparte textele de inceput de opera maturitatii (tarzii) a scriitorului.

Originandu-se intr-un principiu simfonic al dezvoltarii, bazat nu atat pe inovatie, cat mai ales pe o continua reluare, imbogatire, adancire si rafinare, aceasta distanta este consecinta unui enorm travaliu creator, pe care evolutia episodului fratilor Potcoava (care l-a urmarit pe autor mai bine de cinci decenii) il ilustreaza in chipul cel mai elocvent. Ca si alte creatii sadoveniene majore, si Nicoara Potcoava se construieste in raport cu un text preexistent - un pre-Text - doar ca acum si acesta ii apartine tot lui Sadoveanu (interesant caz de hipertextualitate). Dupa cum o marturiseste in Corespondenta debutului (Editura Minerva, 1977). la 23 martie 1901 Sadoveanu incheiase deja un scurt "roman" (scris cu infrigurare in abia cincisprezece zile) intitulat Fratii Potcoava, din care va publica doar 3 capitole (6 parti) in foileton in "Pagini alese", nr. l-6, 1902, cu pseudonimul Mihail Sadoveanu Cobuz. "Ademenit de tablouri si conceptie", nemultumit insa de vechea "forma" si "tehnica", peste doi ani isi va exprima dorinta de a-l "prelucra". Noua versiune, "largita", a romanului se va numi Soimii si va fi tiparita initial in "Foiletonul «Vointei Nationale»" (nov. diec. 1903), pentru ca doar cateva luni mai tarziu (pe 30 iulie 1904) sa apara, cu acelasi titlu, sub forma de volum la Editura Minerva (detalii in M. Sadoveanu, Opere . Editie critica de C. Simionescu. Note si comentarii de C. Simionescu si F. Bailes-teanu, Bucuresti, 1985).

Premiat in urma raportului intocmit de Ion Bianu, Soimii va fi unul dintre cele patru titluri de debut care au consacrat anul 1904 drept "Anul lui Sadoveanu, Mihail" (N. Iorga). Fapt insa mai putin obisnuit in istoria literaturii, o jumatate de veac mai tarziu Sadoveanu va reveni la romanul sau de tinerete, recreandu-l intru monumental si epopeic. Aparuta la Bucuresti, la Editura Tineretului, in 1952, distinsa in acelasi an cu Premiul de Stat ci. I, tradusa masiv in anii urmatori si sistematic reeditata, aceasta "povestire istorica" e ultima capodopera a lui Sadoveanu si totodata cea mai buna scriere a sa de dupa 1944.

Actiunea cartii debuteaza in 1576, la doi ani de la miselcasca ucidere a lui loan-Voda cel Cumplit, cand fratii sai, Nicoara si Alexandru Potcoava, se intorc in Moldova pentru a-i pedepsi pe calaii fratelui lor: boierul Ieremia Golia, grecul renegat Cigala, voda Petru-Schiopul. Ranit in aceasta incursiune, Nicoara poposeste cu tovarasii sai la mosia Davidenilor, unde si el si Alexandru se indragostesc de Ilinca, nepoata boierului Davideanu si fiica tradatorului Golia. Aici, intre urzeli de dragoste, ospete, vanatori dupa tipic si ispravi vitejesti, se hotaraste intoarcerea la cazacii zaporojeni pentru ca, cu ajutor nou, stapanirea Iui voda Schiopu, a boierilor tradatori si a turcilor sa fie definitiv inlocuita cu cea a unui domn prielnic tarii.

Dupa o traversare a Moldovei (ratacire picaresca, calatorie initiatica si totodata prilej pentru o ultima poetica recapitulare a intregului peisaj moldovenesc), fratii Potcoava si tovarasii lor ajung la Pragurile Niprului, unde isi organizeaza oastea si negociaza aliante. Reinlrand in tara in toamna lui 1577, Nicoara se inscauneaza domn si, spre bucuria intregii tari, intocmeste un "divan de judecata" asupra railor tarii, implinind astfel dreptatea jurata amintirii Iui loan-Voda. Dar pretul platit va fi prea marc: moartea Ilincai, nebunia si moartea fratelui sau Alexandru (pe care patima iubirii il distruge) si uciderea de catre acesta a parintelui lor nestiut, capitanul Petrea (care pastrase taina pana la sfarsit) il coplesesc pe Nicoara. Odata misiunea incheiata, el paraseste greu dobandita domnie pentru a se intoarce intre cazaci, alaturi de care va continua lupta impotriva turcilor.

Venit abia cateva luni mai tarziu, sfarsitul sau il reproduce simetric pe cel al lui loan-Voda: tradat de preacrestinul rege al Poloniei (aliat acum cu turcii), Nicoara va fi executat pe esafod din ordin regal. Tragica si simptomatica pentru spiritul veacului, moartea sa timpurie marcheaza insa nu atat un sfarsit, cat mai curand un mesianic inceput, caci, convertit prin jertfa in mit si simbol, exemplul sau e menit a trece prin veacuri: "Din duhul sau care nu se stange ne-om aprinde noi si altii de dupa noi cum se aprinde lumina din lumina". Daca de la cartea de debut la cea a senectutii intriga a ramas in linii mari aceeasi, tonalitatea operei tarzii in schimb e cu totul alta. inca de timpuriu Ibraileanu intuise fara gres dialectica creatiei sadoveniene: "Dumneata reiai in spatiul unei vieti evolutia literaturii noastre, asa cum individul rezuma evolutia umanitatii: de la dezlantuirile primare ajunge treptat la reflexivitate. Cand «Cozma Racoare» va ajunge un intelept monah, ciclul dumitale va fi inchis'. Cu Nicoara Potcoava memorabilul sau diagnostic se vede in mod stralucit confirmat -insa si infirmat. intr-adevar, tendinta spre spiritualizare din operele de maturitate este urmata cu consecventa, tanarul si romanticul erou al eposului de tinerete metamorfozandu-sc acum intr-un "model de conducator-filosof' ce se profileaza maiestuos pe fundalul unei istorii nemarginite si al unei naturi originare, ambele animate de un acelasi Spirit Etern. Tot acum insa (gestul nu e pur conjunctural, ci derivat si din logica profunda a operei) Sadoveanu se reintoarce si la niste obsesii esentiale ale primei varste de creatie, la dimensiunea vitalista, la eroismul voinicesc si baladesc, la umorul poporan, refacand de asemenea legatura cu dimensiunea social-comunitara si cu realitatea vie, atenuate oarecum in povestile filosofice, parabolice, pedagogice si sceptice ale deceniilor 4 si .

Dupa romantismul tineretii si profunda viziune filosofica a maturitatii, aceasta carte vine asadar ca o dubla sinteza si ca o concluzie. Este o dubla sinteza intrucat, pe de o parte, ea reuneste grandios aproape toate toposurile, temele si motivele perene ale operei lui Sadoveanu, fie ea de tinerete sau maturitate (hanul, moara, manastirea, curtea boiereasca si domneasca, tabara militara, peisajul / natura, istoria, relatia inextricabila natura-istorie-spirit, solidaritatea cu poporul si pamantul / ospatul, calatoria sfatul, vanatoarea, haiducia, lupta, perspectiva filosofica asupra vietii, trecerii, istorici si puterii, exercitiul intelepciunii, talcurile ascunse (ezoterice) ale lumii etc. ), precum si mijloacele specifice artei sadoveniene a cuvantului (voluptatea povestirii, stilul rafinat, ceremonios si ritualizat - in descendenta bizantina, dar si taraneasca - impletit cu oralitatea cea mai vie ori acea savanta capodopera, ajunsa aici la apogeu, care e insasi limba creatiei lui Sadoveanu). Pe de alta parte, sinteza are loc acum si intre solutiile propuse anterior temei centrale a operei sadoveniene: destinul individului si relatia lui cu destinul colectiv al neamului si al matricei sale geografice-istorice. Concluzia finala a meditatiei scriitorului pe aceasta tema este demonstrata in chip superior prin chiar evolutia personajului principal care (cum si titlul o sugereaza) focalizeaza sensurile majore ale romanului, caci, asa cum de regula se intampla la Sadoveanu, ramanand in acelasi timp perfect credibile ca fiinte vii, personajele sale sunt totodata memorabile, chintesentiale si simbolice. Inspirat de multiple surse (istorice -cronicari, Hasdeu, folclorice - e amintit si de Gogol in Serilesale), Nicoara Potcoava evolueaza intre personaj istoric si arhetip, intre epic si sapiential, baladesc si filosofic, intre "omenesc, prea omenesc" si schematizarea inerenta legendei. Complex si nuantat amestec de principe rasaritean si erou popular (intre seful de haiduci si hatmanul cazac), el parcurge alaturi de tovarasii sai, intr-o atmosfera de basm, epopee, mit si cronica, etapele unui destin inevitabil. Exponent stralucit al unui adevarat "umanism rasaritean" (T. Vianu) in cheie romaneasca ce guverneaza totul, de la filosofia adanca a operei la structura imaginii, Sadoveanu nu isi mai construieste insa de aceasta data eroul pe tiparul "haiducului" din romanul de tinerete, insufletit doar de patima razbunarii si de dorul unei libertati fara stavile. Carturar de intinsa cultura, adevarata contrapropunere romaneasca (pe linia deschisa de Neagoe Basarab) la modelul principelui ideal (si inscriindu-se intr-o bogata "traditie voievodala" a literaturii romane), inzestrat cu o covarsitoare si tragica constiinta a istoriei si apasat de sentimentul zadarniciei actiunilor omenesti (propriu zonei), Nicoara are de aceasta data statura unui veritabil filosof stoic, amintind de solitarul print-filosof Ferid din Divanul persian (opera-chcic a creatiei de maturitate). intr-o masura mai mare, insa, el e acum si un vizionar si un om de actiune care isi implineste destinul in lume, intre si pentru oameni, sfidand puterea desertaciunii.



Din aceasta perspectiva, el apare mai apropiat de solidarul Tudor Soimaru (din opera cheie a tineretii), desi nici cu acesta nu se (mai) identifica pe deplin. Confruntat cu un dublu conflict, erotic si social-politic (varianta locala a clasicului conflict datorie-sentiment), Nicoara va proceda ca si "osteanul" Soimaru (pe care-l depaseste printr-o accentuata reflexivitate si prin constiinta istorica a unei supreme misiuni), sacrificandu-si iubirea pe altarul unor imperative superioare. Astfel, solidaritatea de grup si misiunea (trans)istorica prevaleaza asupra sentimentelor private, romanul de capa si spada lasa si acum locul unui roman "de constiinta si menire"," edificat pe o profetica metafizica a istoriei si a destinului. Istoria insasi nu mai c cea romantica din Soimii (preponderent carte a razbunarii), ci se manifesta ca o forta obiectiva, cu determinari mult mai ample. Ca si in Neamul Soimarestilor, si in Nicoara Potcoava (carte in primul rand a datoriei), "mortii poruncesc celor vii", pentru ca Nicoara, erou tragic tipic sadovenian, urmarit de fatalitate si avand menirea lucida a jertfei, e si el executorul vointei unui mort - un mort care continua insa sa vorbeasca, cu o voce de dincolo de individ. Din perspectiva istorica specific sadoveniana destinul particular apare astfel ca rezultatul si exponentul aceluia al colectivitatii: el poate varia in detalii, nu insa in esenta, fiind prescris de un fatum transcendent la care geografia, istoria si factorul uman participa in egala masura. Totusi, spre deosebire de Soimaru, desi se subordoneaza comunitatii, eroul senectutii sadoveniene nu i se mai poate integra pe deplin. Om al datoriei, al unui juramant si al unei misiuni (a dreptatii si a razbunarii) pentru care trebuie sa-si jertfeasca, precum mesterul Manolc, insasi dimensiunea sa umana, Nicoara ramane totusi in prea marc masura un filosof framantat de intrebarile eterne pentru a fi cu adevarat un voievod in veacul sau. De aceea, odata misiunea indeplinita, rostul sau e de fapt incheiat, incat individul trebuie sa dispara. O va face intrand in mit pentru ca, in ciuda elementelor menite sa-l umanizeze, figura de legenda a lui Nicoara (pusa deloc intamplator sub meteorica zodie a cometei si sub auspiciile romanului lui Heliodor) apare (ca si cea a lui Avram lancu al lui Blaga) mai degraba ca o proiectie a sufletului colectiv in vremuri de mare cumpana.

Trecand prin lume ca un "vis al noroadelor" (cum fusese si Ferid) si lasand in urma doar o efigie pentru veacurile viitoare, menirea lui nu e sa dureze in realitatea ce nu-i e proprie, ci sa dobandeasca "pentru oamenii ce-or ramaneao nadejde, care sa le fie temei de viata". De aceea si moartea sa (invaluita in mister si povestita din gura in gura) respecta tot un mit - cel al eroului salvator - incat deznodamantul domniei sale (mai bine motivat decat in Soimii) nu face decat sa-i regizeze cat mai dramatic inevitabila retragere in mit si folclor. Prin urmare, daca anterior Sadoveanu oferise atat de modernei dileme solitar-solidar mai intai solutia libertatii rebele (intruchipata de eroul anarhic Cozma Racoare), apoi pe cea colectiv-istorica a "omului intre oameni' (prin eroul solidar Tudor Soimaru) si pe cea ascetica a spiritului abstras din lume (ilustrata de eroul solitar Ferid), o data cu acest ultim roman el opteaza definitiv in favoarea eroului (de un tragic si el foarte modern) solitar in solidaritatea lui, erou care "cunoscand zadarnicia silintelor sale a stat totusi in picioare pana la sfarsit, ca sa fie pilda altora care vor veni dupa el". De altfel, destinul exemplar al lui Nicoara nu e circumscris fenomenologic, ci i se da ca scena o lume intreaga, readusa la viata din pulberile trecutului de arta scriitorului. Astfel, o umanitate numeroasa si diversa, dar subtil individualizata (parte preluata din Soimii, parte inedita) insufleteste peisajul. Croite pe tipare de basm (prezvitera Olimbiada, mezinul Alexandru, morarul), de balada (tovarasii Iui Nicoara, cazacii, Sefer ceaus, Demir han), de cronica (diacul Sulita, capitanul Pctrea, turcitul Cigala) sau pur sadoveniene (hangiul Gorascu, Iacob Lubis filosof), toate personajele mai importante staruie in memorie cu egala pregnanta. Doar Alexandru, un "Fat-Frumos" romantic si patimas, pare mai curand o completare a lui Nicoara, intruchipand latura pur umana a acestuia (de unde si moartea sa simbolica). Nu mai putin importante sunt insa si personajele absente, caci romanul c si un "cantec al amintirii", strabatut de o inimitabila "melancolie a istoriei" (C. Ciopraga), un poem al memoriei ce salveaza si rascumpara trecutul, dandu-l drept temei viitorului. Trei sferturi de veac despart magnificenta epocii clasice a Moldovei lui Stefan cel Mare de anii de peregrinari ai fratilor Potcoava. Epoca sumbra, de stins "apus de soare", abia luminata de flacarile vremelnicei domnii a lui Ioan-Voda, ea marcheaza totodata zorii noii zodii, a "Cancerului", in care va intra de acum istoria acestei parti de lume.

In consecinta, si claritatea clasica a tablourilor e inlocuita acum de o perspectiva multipla, mai complexa, mai tensionata si mai dramatica. Structurata pe motivul calatoriei, naratiunea se construieste stratificat, pe cel putin patru planuri de adancime: unul, de referinta, ce staruie la nivelul orizontului, e reprezentat de epoca lui Stefan; altul, un fundal mai apropiat, e dominat de figura tragica a lui Ioan-Voda; planul al doilea e ocupat de fresca unei Moldove cosmice si atemporale, transcendente si eterne, perfect naturala si totusi inci-frata ca un simbol (Liber Mundi), ca si de cea a bogatei ci umanitati, pentru ca dintre cateva figuri mai pregnante in prim plan sa se detaseze in linii viguroase silueta eroica a lui Nicoara. Originara si totusi grea de atata vietuire omeneasca ("istorizanta', cu cuvintele lui M. Ra-lea), insufletita de un primordial Spirit inteligibil supra-uman (dar inca pe intelesul omului), natura ramane si aici aceeasi prezenta tutelara, obarsie, temei si garant al rosturilor lumii. Pilda si basm (formula menita sa instrumenteze "patima de joc intelectual proprie geniului sadovenian" - I. Negoitescu), plasmuita la rascruce de Orient si Occident, de natura si istorie, de mit si balada, de bine si rau, de adevar si fantezie, lumea sadoveniana se infiripa intotdeauna in pragul povestii. De aceea (ca orice poveste a lui Sadoveanu) si istoria lui Nicoara incepe si sfarseste rotund (primul si ultimul capitol functionand ca prolog si epilog), ca o poveste spusa candva la un han de niste comeseni convinsi ca si autorul ca "in fiecare adevarse afla o poveste; si in fiecare poveste un adevar" (Divanul persian), ca nu exista mit viu care sa nu plece de la (o) istorie, dupa cum nu exista istorie durabila care sa nu se cladeasca pe un mit. Exploatand asadar toate cuceririle etapei pur "reflexive" si depasind totodata momentul acesteia printr-o revenire la cateva din elementele fundamentale ale viziunii sale artistice de tinerete, Sadoveanu formuleaza prin Nicoara Potcoava un adevarat testament artistic si filosofic. De la viata la spirit si prin spirit inapoi la viata (ambele fete ale aceleiasi Realitati): acesta este ciclul complet al operei sadoveniene - aceasta e ultima, suprema ei lectie de intelepciune.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani