NOAPTEA DE SANZIENE, I-II - Roman de Mircea Eliade aparut la Paris, Editura Ioan Cusa, . Scris intre anii 1949 si 1955, romanul are un destin insolit, aparand mai intai in versiunea sa franceza: Foret interdite, traduit par Alain Guillermou, Paris, Gallimard, 1955 (Collection "Du Monde enticr" CLX).
Un autograf al lui Mircea Eliade - acordat pe foaia de garda a editiei romanesti de laParis a Noptii de Sanziene - defineste succint aceasta opera majora a scriitorului si istoricului religiilor: un "roman-fluviu si o mitologie camuflata in istoria contemporana". Sintagma liminara, "romamil-fluviu", tine sa sugereze faptul ca Noaptea de Sanziene, in desfasurarea ei ampla, pusa deschis si programatic sub semnul Timpului, reflecta o radiografie a societatii romanesti, urmarita pe parcursul a doisprezece ani, adica intre 1936 si . A doua sintagma, "o mitologie camuflata in istoric contemporana", semnaleaza ca numarul doisprezece circumscrie aici ideea ciclului cosmic, simbolizand insusi universul in derularea sa ciclica spatie- temporala.
Cum spune chiar Mircea Eliade , in Jurnal, cei doisprezece ani cristalizeaza "ciclul perfect" al "Marelui an", care ar fi putut fi, de altfel titlul romanului. De aceea, Noaptea de Sanziene reprezinta o carte circulara: debuteaza in noaptea solstitiului de iunie 1936 cu o intalnire enigmatica in padurea de la Baneasa si se incheie cu reintalnirea acelorasi doua personaje, tot in noaptea solstitiului de vara, in 1948, in padurea de la Royaumont. Protagonistul este Stefan Viziru (consilier la Ministerul Economiei nationale), care, chiar din debutul romanului, este pus intr-o situatie dramatica: va iubi toata viata doua femei, cautand sa inteleaga misterul destinului sau. lubindu-si sotia (Ioana, un fel de Penelopa moderna, rabdatoare si aproape ireala in linistea asteptarii sale), Stefan Viziru se va indragosti, totusi, de o fata (noua Nausica) intalnita in noaptea de Sanziene in padurea de la Baneasa. Stefan Viziru intuieste, insa, ca aceasta stranie relatie pasionala trebuie sa constituie, de fapt, o punte de accedere spre o alta realitate: "Poate mai exista si altceva in afara de dragoste. Poate exista undeva o posibilitate deschisa miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu izbutim inca sa-l descifram"; de altfel, chiar si relatia sa cu propria-i sotie, cu Ioana, e interpretata de erou in acelasi sens transerotic, de tranzitie mioritica intr-o alta lume meta-fizica: "Ma intreb daca nu exista si altceva; ceva care sa plece tot deaici, dintr-o dragoste, dar care sa duca in alta parte".
Constientizarea completa a acestei revelatii de tip mioritic o arc Stefan Viziru in momentul reintalnirii circulare cu Ileana in padurea de la Royaumont: "Ileana, sopti el, iubita mea, mireasa mea Am fost orb. Am stiut tot timpul ca mi-ai fost ursita, dar n-am inteles, dar n-am inteles ce". Ileana se dezvaluie, deci, ca fiind ingerul mortii, iar masina in care se afla cei doi in clipa accidentului fatal devine, cum spune chiar Mircea Eliade, "leaganul mortii lor", adica un vehicul arhetipal, ce mijloceste, in ambigua lui functionalitate profan-sacrala, regresiunea intr-o zona extratemporala. Catre aceasta reusita "iesire din Timp" il duce pe erou intregul sau comportament, atitudinea radicala de respingere a existentei in strictele cadre ale istoriei pur terestre. Astfel, intr-un hotel bucurestean, Stefan isi amenajeaza o camera secreta, ce reproduce asa-numita camera Samba descoperita in copilarie, adica o "camera extra-istorica si atemporala", in care eroul revine mereu spre a infaptui "exercitiul de recuperare a momentului epifanic": "Am inteles ca exista aici, pe pamant, langa noi, la indemana noastra, si totusi invizibil celorlalti, inaccesibil celor neinitiati - exista un spatiu privilegiat, un Ioc paradisiac" (Aici, Stefan Viziru repeta o experienta epifanica traita chiar de Mircea Eliade si divulgata in Amintiri/ Mansarda). Cunoscator avizat al lui Freud si Otto Rank, filosoful Petre Biris, prietenul lui Viziru, ii explica acestuia ca ritualul cameral reprezinta o tentativa de a reintegra starea edenica: "incerci, acum, la maturitate, sa regasesti experienta aceea inefabila a copilariei Un psihanalist ar spune ca e vorba de un complex de regresiune, de un infantilism". Viziru aspira sa traiasca experiente ce nu sunt de ordin rational, ci extatic, in afara timpului, dincolo de el: "Viata n-ar merita sa fie traita daca, pentru noi, oamenii moderni, ea s-ar reduce exclusiv la istoria pe care o facem. Istoria se petrece in limp, si prin tot ce arc el mai bun, omul incearca sa se impotriveasca Timpului". "Sa scapi de Timp. Sa iesi din Timp", aceasta e obsesia protagonistului.
Dar problema timpului obsedeaza pe mai toate personajele romanului. Astfel, eremitul Anisie nu tine seama decat de timpul cosmic, adica "de zi si de noapte, de cresterea si de descresterea lunei, de anotimpuri", profesorul de filosofie Petre Biris, cititorul lui Heidcgger, vorbeste de "Timpul.. alergare catre Moarte" de care incercam sa ne debarasam, iar Irina, despre simultaneitatea temporala oferita de trairea religioasa etc. O pondere aparte arc in Noaptea de Sanziene teoria teatrului si a spectacolului, in functie de timp, pe care o preconizeaza actorul si regizorul Dan Bibicescu (in acest sens, romanul are corespondente cu alte opere ale lui Mircea Eliade, ca Uniforme de general si 19 trandafiri). Astfel, dupa Dan Bibicescu, orice piesa de teatru inseamna "un spectacol care are loc in Timp, intr-un timp concentrat in cateva destine", iar destinul insusi e numai "un aspect dramatic al Timpului"; in fine, functia esentiala a spectacolului e aceea de a exorciza timpul: "A-l sili sa se manifeste langa tine, pe scena, intr-un timp concentrat - si tu sa scapi, sa ramai spectator, sa iesi din Timp". Teoria teatrala a lui Bibicescu se transforma intr-o cheie de interpretare a intregului roman, in speta a destinului lui Stefan Vizirii: acesta a vrut sa iasa din timp, sa scape de teroarea istoriei si, drept urmare, timpul si istoria se razbuna, metamorfozandu-I intr-un spectator al propriilor dezastre, distrugandu-i toate marturiile exterioare ale existentei sale si preschimbandu-l intr-un "om scos complet din Istorie". Triada, oarecum ideala, loana-Stefan-lleana ar fi putut sa dea romanului un aer monocord-ireal, aproape neverosimil, daca in jurul ei n-ar pendula, pigmentand in modul cel mai expresiv substanta realitatii exterioare, cateva personaje extraordinare. Asa este, in primul rand, cealalta triada, antitetica - Biris- Catalina Palade-Bibi-cescu - foarte atractiva nu numai prin erotismul ei dramatic, ci si prin substratul sau figurai.
Deoarece avem de a face cu un roman cu cheie, impregnat de material autobiografic, cu personaje usor identificabile: "utilizez mult din cc-am vazut si auzit de la altii", noteaza romancierul in jurnal, ca "sa regasesc ca intr-un vis acel timp paradisiac al Bucurestiului tineretii mele".
In timpul conceperii si scrierii Nopfii de Sanziene, Eliade face, in jurnal, afirmatii derutante. Pe de o parte, spune in privinta personajelor ca "destinul fiecaruia este anticipat", mental programat, deci, din clipa aparitiei. Pe de alta, el sustine contrariul: romanul sau n-arc un plan prestabilit, asa incat personajele sale apar "la nemercala", fara ca el sa stie ceva despre ele! Si da ca exemplu pe Biris, Catalina si Bibicescu. Mai mult, cand i se infatiseaza, ca din intamplare, actrita Catalina Palade, Eliade exclama in jurnal: "Nu stiam nimic de ea!". Or, se vede imediat ca tocmai cele trei personaje sunt calculat construite, ca, in clipa cand i se ivesc in fata, el le recunoaste biografia si identitatea, cu elementele si detaliile lor precise si, mai ales, revelatoare. Declaratiile contradictorii ale romancierului sunt starnite de viclenia sa auctoriala: astfel, el isi mascheaza si, simultan, isi demasca conceptia figurala ce sta la baza romanului sau. Pacaleala pusa la cale de autor e cu atat mai eficienta cu cat ne distrage, in primul moment, atentia de la semnificatiile figurale ale altor personaje, deoarece ne impinge sa ne concentram privirea asupra felului in care el insusi se da in vileag si se construieste ca personaj. Caci e absolut limpede ca Stefan Viziru e figura lui Mircea Eliade.- Cu o multime de date autobiografice incluse ca straturi figurale in biografia personajului: iubirea simultana pentru doua femei; "camera Sambo"; refuzul cam sofistic de a semna "declaratia de desolidarizare de Miscarea legionara" si detentia in lagarul de la Miercurea-Ciuc; faptul ca dublul sau fictional este "prost vazut" de Foreign Office; perchezitia corporala pe aeroportul londonez la plecarea spre Lisabona s. a. Faptul ca Viziru il figureaza, apasat si transparent, pe Eliade face mai intai sa uitam ca acelasi procedeu e folosit si in cazul al!' 11 personaje, dar apoi ne dam seama ca are si functia de a ne inspira si de a ne starni imaginatia sa descoperim viziunea general figurala a cartii, sa ne unim interpretarea figurala asupra personajelor cu aceea a autorului.