NUNTILE NECESARE - Roman de Dumitru Tepeneag.
A fost publicat mai intai in 1977 la Paris, in colectia "Textes" a Editurii Flammarion, in traducerea lui Alain Paruit. Scriitorul se afla atunci in exil, deposedat si de cetatenia romana, dupa ce infiintase revista "Cahiers de l'Est".
In tara, cartea nu a putut aparea decat dupa schimbarile din decembrie 1989, fiind tiparita de Editura Fundatiei Culturale Romane din Bucuresti la inceputul anului . Cand e reluata, in acelasi an, la editura bucuresteana Ars Amatoria, autorul scrie intr-un Avertisment ca noua editie apare pentru a corecta "jalnicul spectacol" al erorilor de imprimare oferit de cea dintai.
Noteaza si ca "prezenta editie este limitata Ia 200 de exemplare numerotate, cu semnatura (sa) autografa, si nu va fi pusa in comert" si ca "fiecare exemplar cuprinde o serigravura originala de Mircea Dumitrcscu, reprezentand portretul autorului cartii". Mentiunea de la sfarsitul textului indica data si locurile scrierii: "Viena 1974-Paris 1976".
Avand ca baza de plecare schema conflictuala a Mioritei, romanul lui Dumitru Ţepeneag este, cum s-a observat imediat, "o parafraza, o rescriere, o resemantizare a baladei", in sensul ca "sacralitatea mitului e situata chiar in inima profanului" (Ghcorghe Craciun). "Profanul" e aici mediul scolar rural, cenusiu si meschin, iar trama narativa e redusa la cateva intamplari. Un om bolnav, tintuit la pat in odaia lui igrasioasa, plina de soareci si eu peretii acoperiti de limacsi, sotia sa Ana, profesoara ca si el la scoala din sat, inregistrarea unor voci si zgomote de obiecte care se aud de la un ospat dintr-o camera vecina, amintirea unei excursii in munti, declansata de fotografia unei eleve, conflictul banal dintre protagonist si alti doi colegi profesori, care vor sa-l compromita -sunt maruntele prezente si fapte cotidiene in jurul carora se construieste o complexa desfasurare de metamorfoze onirice. Starea febrila provocata de boala si sentimentul mortii apropiate contribuie la aceste transformari.
Profesorul in agonie se numeste, in mod semnificativ pentru relatia cu balada, Ciobanu, iar colegii sai, care pregatesc un "raport" catre inspectorat prin care denunta iubirea mai degraba platonica pentru o eleva, poarta numele de Munteanu si Padureanu, legate de acelasi mediu pastoral. Aceeasi sugestie o contin si numele personajelor feminine: Ana (sotia), Anica (eleva din fotografie, indragostita de profesor si iubita de el), Ileana (o bucatareasa de la internatul scolii) - adica variante onomastice trimitand Ia agna din etimologia latina a mieluselei mioritice. Anica, singura fiinta cu adevarat pura din acest univers, este si cea care va afla despre manevrele profesorilor rivali si-l va avertiza pe dascalul admirat; are, asadar, rolul "mioarei din balada. Elementele de decor natural ce revin laitmotivic de-a lungul romanului tin de asemenea de "spatiul mioritic": peisaj ondulat, de coline si vai, strabatut de miscarile turmelor de oi si in care reverbereaza sunetul de talangi.
In lumea reveriilor sau cosmarelor protagonistului, oile sunt prezente obsedante, repere simbolice intr-un spatiu securizant, cald, solar, ori obiecte ale deriziunii (in scenele grotesti de zoofilie, al caror actor central e un pitic de o senzualitate monstruoasa); capetele de miei nu lipsesc nici de pe masa ospatului, prezenta aceluiasi animal fiind asociata, in alte situatii, cu ideea de vulnerabilitate si jertfa. Turma de oi patrunde si in curtea scolii in care are loc actiunea, iar cei doi ciobani care le pazesc ajung in final sa fie dezbracati de hainele lor, in care se investmanta profesorii Munteanu si Padureanu, participanti la o noua farsa.
Cum se poate vedea, "rescrie-rea" baladei se face, in general, in registru grotesc si in tonalitati sumbre, romanui fiind reversul sau degradat, imaginea cu multiple rasfrangeri a unui univers derizoriu, marginit si trivial. Compozitia cartii e doar in aparenta necontrolata, cu discontinuitati si rupturi de planuri, cu alunecari rapide de la un fapt la altul si interferente semnificative; in realitate, reluand un numar restrans de "intamplari", scriitorul produce o foarte marc diversitate de variatiuni pe aceste teme, unificate in ultima instanta de atmosfera onirica. Din patul agoniei sale, personajul central amesteca inevitabil franturi de realitate cu scene de vis crescute din obsesii, violent senzuale, de evadare spre orizontul inseninat al iubirii, generate de vulgaritatea extrema a lumii din jur, incarnata in primul rand de colegii sai delatori ori de diversele tipuri de violenta (legate de personaje precum Piticul si Macelarul). In textura densa a romanului se reuseste sugestia unei pluralitati de planuri ale trairii si exprimarea, cum s-a observat, chiar a mai multor lumi, in care obsesiile, reveriile, suferinta concreta, in datele mizeriei ei fizice, halucinatia, cosmarul comunica fara ca cititorul sa fie vreodata cu adevarat sigur de natura reala a "evenimentelor".
Personajele dintr-o fotografic coboara fara trepte in cvasi-realitatea onirica, se regasesc in "nunta" reala, in situatii de carnaval grotesc ce amalgameaza festinul cu scenele de bordel de o senzualitate trecuta in caricatura si burlesc; petrecerea capata alteori un aer funebru, ambigua nunta din final, regizata sub ochii Inspectorului, avandu-l ca mire pe profesorul in agonie. N-a scapat comentatorilor gradatia subtila a naratiunii, desfasurata in crescendo, si "ritmat(a) de propozitii individualizate in text, ca niste batai de inima", cu predominarea initiala a "elementelor realului" (decorul camerei in care agonizeaza protagonistul, zgomotele care vin dinspre bucatarie) si extinderea spatiului "reveriilor" de "coloratura ciudata erotice-mitica" (Ion Muresan). De aceasta dimensiune mitica tin si deschiderile "metafizice" ale cartii, prin care se regaseste ceva din dimensiunea solemna a mortii, in reveria unui decor cosmic, preluat din balada populara. Preponderenta pana la a obtura astfel de perspective este insa in roman fata grav deteriorata a lumii "mioritice", vazuta in aspectele ei sordide, triviale, lipsite de speranta: personajul central al romanului e tocmai victima acestei lumi pe care o refuza si de care este respins; nunta sa "necesara", dictata de uratul care-i marcheaza viata si moartea, nu poate avea decat o incheiere de carnaval grotesc.
Romanul lui Dumitru Ţepeneag se refuza insa unei lecturi univoce. "Oniric", textul sau nu cedeaza automatismului psihic suprarealist de care teoreticianul miscarii promovate in anii 70 se si distanta, vorbind despre un "onirism estetic", intemeiat pe constructia lucida, controlata, a efectelor.
Foarte atenta arta combinatorie ce sustine edificiul cartii articuland o intreaga retea de motive recurente, prezente in sistemul de vase capilare al textului, ii asigura polisemia, apropiindu-l de densitatea simbolica a unui poem in proza. Acestui "excelent poem", tot Gheorghe Craciun i-a facut o caracterizare ce sintetizeaza cateva trasaturi importante, care il situeaza printre cartile cele mai reprezentative ale literaturii romane contemporane: o "forta de insolitare a realului, extraordinara putere obsesionala a stilului, toata finetea constructiei, cu paralelismul, intersectarea, reversibilitatea celor doua mari planuri: viata si moartea, profanul si sacrul, contingentul diurn si transcendentul oniric".
